Zaharia Barsan si Badea Cartan
“Eu cerșesc lumină, pentru cei ținuți în întuneric” – Badea Cârțan.
Cineva mi-a spus că sunt taciturn
Că sunt tăcut o ştiu prea bine
Şi nici nu pot altfel să fiu!
Ce vrei să-ţi spun? Minciuni nu ştiu
Şi adevăruri sunt puţine.
epigramă de Zaharia Bârsan
….
Ceriul se înorase întreg și în curând începu să cadă niște picuri rari și mari și apoi o ploaie torențială. În fundul zării întunecat s’alungau fulgerele, ca niște bice de foc. Frumoasă vreme pentru o călătorie cu căruța de câteva ceasuri – și noaptea.
La 9 seara a venit căruța. Până ne-am pregătit s’au făcut 12. Când să pornim unul dintre noi zor-nevoie să lipească pe un cufăr mare din șeriglă un afiș de teatru. – Să știe Vlădărenii cine suntem, că trecem pe acolo, nu?
Și am pornit.
Am eșit din oraș și am intrat în întuneceala câmpului. Ploaia contenise și norii se îngrămădiseră înspre munții Făgărașului, chiemându-ne parcă cu câte un durduit puternic. Un vânt destul de rece se furișa pe lângă noi șuerându-și cântecul lui de vagabond. Uruitul căruții și trapul cailor dimpreună cu sunetul clopotului dela cel din dreapta, re’nviau par’că această noapte mohorâtă.
Când se făcea ziuă, eram la Vlădeni, înghețați și doborîți de somn. Am făcut un popas de un cias. Satul era pustiu. Câte un băiețel care aducea caii de undeva, dela pășune, trecea călare pe lângă noi, dându-ne ”bună dimineața”. Câte-un lătrat de câine s’auzea prin apropriere și câte-o pisică trecea somnoroasă drumul, legănându-se, ca o cucoana care vine dela bal.
Pornirăm. Drumul era înoroiat, ploase mult pe semne, ceriul era învăluit în ceață și parc’ă sta sa cadă pe pământ. Și nu se mai sfîrșia drumul până la Perșani. Mai cu seamă pe o astfel de vreme e de o monotonie grozavă.
Norocul însă ne proteja; ploaia mergea tot înaintea noastră; o vedeam aproape.
Într’un târziu se zăria ”Mândra”, cu casele mici și sărăcăcioase și din ea eșia un român venindu-ne în cale, cu pașii mari, cu o țundră gata să i-o ia vântul, cu o căciulă dată cam pe ceafă și cu nasul ridicat a mândrie. Stiți cine era? Badea Cârțan. S’ar fi putut să nu-l întâlnim? Unde nu-l întâlnești pe Badea Cârtan, pribeagul? Am oprit caruța.
– Noroc sa dea Dumnezeu Bade! Da incotro?
– La Brașeu?
– D’apoi pe jos?
– Mă tot duc până o-i ajunge! Am ceva treabă cu domnii. Știți poate, cu carțile mele, mi-leau luat.
– Am auzit.
– Să fac ce-oi face și să mi-le aduc acasă. De le-ar ceti și ei, n’ași mai zice, c’ar vedea și ei cine suntem. Da le-au aruncat într’un pod. Le cetesc șoarecii…
Și dupăce a mai îndrugat multe, dupăce și-a mai adus aminte unde și cum m’a cunoscut la București – într’o seară de sf. Ioan, la un prieten, care-și serba ziua, am tras cu Badea Cârțan un chef și ne-a cântat el ”Pe o stâncă neagră” și ”Oștile stau față în față” – dupăce ne-a întrebat de una alta ne-am trezit deodata:
– Zău, ce ziceți D-voastră, cine a fost mai mare, Traian ori Napoleon?
De ce era frământat bietul om! Îi cunoșteam obiceiul ăsta; mă mai întrebase odata în gară la București de-a fost mai mare Rousseau sau Voltaire?
– Ce mai întrebi și d-ta îi răspunde unul dintre noi, toata lumea știe că Traian era mai înalt!
Bătrânul clipi din ochi șiret, își trase puțin căciula pe ochi și porni în drumul lui.
Noi… mai departe și pe la 10 și ceva intrarăm în Făgărașul strâmt cu toate cuferile și înghețați și zdrobiți de zdruncinarea căruței.
….
pasaj extras din ”IMPRESII DE TEATRU DIN ARDEAL” DE ZAHARIE BÂRSAN.
Comentarii recente