Voievozii si cnezii Bârsan – o familie nobiliară românească din anul 1326. În lucrarea “Istoria României în date” apărută în anul 2010 la Editura Enciclopedică şi având ca autori un select colectiv coordonat de Dinu C. Giurescu se menţionează la pagina 42 despre existenţa, la anul 1334, a unui oarecare “Allexandro Moldaowicz, presupus locuitor al Băii (numit si Moldova, Mulda sau Civitas Moldaviae, …)”.

Complexul monahal de la Barsana

Ce ştim despre acest personaj, doar faptul ca este pomenit , într-o lucrare numită Codex Diplomaticus Prussicus , apărută în anul 1836, existentă în biblioteca Universităţii Columbia. În text numele personajului este trecut cu litere mici, fiind ultimul dintr-o înşiruire de nume şi atât, fără să se facă precizarea că a fost locuitor al Băii. Autorii lucrarii improvizeaza după nume , acordându-i acestui personaj o localizare ipotetică în Moldova, bazându-se doar pe faptul că il chema Moldaowicz.“n lucrarea “Istoria României în date” apărută în anul 2010 la Editura Enciclopedică şi având ca autori un select colectiv coordonat de Dinu C. Giurescu se menţionează la pagina 42 despre existenţa, la anul 1334, a unui oarecare “Allexandro Moldaowicz, presupus locuitor al Băii (numit si Moldova, Mulda sau Civitas Moldaviae, …)”.

Am explicat într-un capitol anterior cum se fac aceste dezinformari şi manipulări de informaţie, atât de cronicari cât şi de istorici.

De ce am menţionat acest lucru ? Aferent prezentării din capitolul anterior conştientizăm că în Maramureş, începând încă din anul 1270 sunt menţionaţi cnezi si voievozi români. Existenţa lor este însa mult anterioră acestei date. Dar faptul că ei sunt menţionaţi în actele administrative ale regalitaţii maghiare, cu fapte şi acţiuni, ne conferă dovada existenţei lor, atunci şi anterior.

În ciuda faptului că aceşti cnezi si voievozi, pe care ne permitem să-i re-enumeram: Negrilă, Radomir, Tatomir, Maxim, Crăciun, Stanislău de Ung, s.a. au existat, ei ,nu sunt menţionaţi nici în lucrarea de mai sus pomenită, nici în alte lucrari care se doresc a fi carţi de istorie a României.

În ciuda faptului că voi fi acuzat pe părtinire,sau vreo legătură cu cele ce le voi prezenta, sunt nevoit, din motive strict istorice, atestate documentar să fac prezentarea unui personaj istoric , omis de asemenea din carţile docte ale istoricilor: Stanislău, fiu lui Leu (Ladislau) Bârsan, fiul lui Stan Bârsan de Bârsana.

Cea mai veche “diplomă” de înnobilare a unui cneaz român de către un rege al Ungariei este din 1326 la 22 septembrie, când Carol Robert de Anjou, dăruieşte lui Stanislău pentru serviciile sale aduse coroanei, moşia Zurduc: Vrem să ajungă la cunoştiinţa tuturor, prin cuprinsul scrisorii de faţă, că luand seama la faptele de credinţa şi la slujbele merituoase ale cneazului Stanislău, fiul lui Stan….. am hărăzit un anumit pământ numit Zurduky (Strâmtura), aflator în districtul Maramureşului, ţinând de dreptul nostru de danie, împreună cu toate folosinţele şi dependinţele sale, între semnele de hotar şi hotarele dinainte aceluiaşi Stanislău cneazul (kenezio – în original) şi prin el, moştenitorilor săi şi urmaşilor moştenitorilor săi, pentru a-l stăpâni, a-l ţine şi a-l avea cu drept deplin, de necurmat … (Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 7).

Blazonul familiei Bârsan

Stanislău este unul din cnezii maramureşeni care pentru faptele şi serviciile lui aduse regelui va primi ca donaţie mosia Zurduk, din nordul Maramureşului, care cuprindea satele: Bârsana, Strâmtura, Onceşti, Corneşti, Năneşti şi Fereşti. În diploma emisă în anul 1326 se menţionează şi numele tatalui său Stan (Stanislău).

Care au fost însa aceste servicii si fapte menţionate de diplomă?

În anul 1324 tătarii aliaţi cu moldovenii vor intra în Transilvania, devastand cu preponderenţa Ţara Maramureşului. Cnezii şi nobilii maramureşeni , printre care şi Stanislău Bârsan vor participa cu contingente armate alături de oastea regală a lui Carol Robert. Bătălia finală se va da undeva în nordul Maramureşului. Invadatorii vor fi infranţi şi parte din ei alungaţi peste Carpaţi în Moldova, parte din ei vor rămâne pe câmpul de luptă. Cronicile timpului menţionează în jur de cca. 30.000 de morţi din partea tătarilor şi moldovenilor. Urmare a acestui ajutor mulţi dintre cnezii şi voievozii maramureşeni vor fi înobilaţi şi impropietăriţi cu moşii de către regele maghiar.

Ce a însemnat această împropietărire şi care au fost aspectele ei şi conjuctura în care s-a facut , scrie Alexandru Filipaşcu în lucrarea sa “Istoria Maramureşului “ : Faţă de aceste concesii, fruntaşii români au fost recunoscuţi de nobili donatari ai coroanei ungare, cu dreptul de a fi judecaţi numai de rege, precum şi respectarea autonomiei şi a organizaţiei voievodale şi cneziale. Pentru aceasta însă trebuiau să plătească regelui jumătate din a 50-a parte după vitele supuşilor lor, iar jumătate constituia venitul lor („medietatem collectarum quinquagesimalium”, cf. ib. nr. 45). Printre cei ridicaţi la treapta nobiliară îi găsim pe voievozii Ştefan din Cuhea, Seneslau din Dolha şi Crăciun din Bilca, apoi pe cnejii Seneslau din Bârsana, Bogdan şi Iuga, fiii lui Ştefan, Ion şi Ştefan, fiii lui Iuga, Maxim din Iloşva, Giula şi fiii săi din Giuleşti, Drag şi Dragoş din Bedeu ş.a. înnobilarea aceasta n-a adus nici un câştig material fruntaşilor maramureşeni, deoarece în locul moşiilor regale ce trebuia să li se doneze, li s-au donat propriile lor moşii, pe care în baza dreptului valah le stăpâneau din moşi-strămoşi; iar ridicarea propriu-zisă la nobilat n-a fost altceva decât o asimilare a gradelor de voievozi şi cneji cu gradele corespunzătoare din ierarhia feudală. Ceea ce au primit în plus au fost doar nişte diplome scrise pe piele de câine, însoţite de blazoane strălucitoare, care până azi constituie aşa-zisa „fală mare în traistă goală” a maramureşenilor. Se introduce astfel în Maramureş o administraţie mixtă feudovalahă, având ca organ suprem de conducere congregaţia voievozilor şi cnejilor, prezidată de comitele suprem („praesen- tibus homine comitis ac Kenesis terrae Maramorisicnsis… convocatus omnibus kenesiis terrae praedictae et vicinis commetaneis suis”, cf. ib. nr. 13 şi 14).”

În decursul timpului această familie va mai fi pomenită destul de des în documentele cancelariei regale pentru serviciile sau deserviciile (!) făcute regilor maghiari.

În diploma emisă în anul 1345, la 28 decembrie se mentioneaza mai pe larg despre ascendenţa şi descendenţa familiei Bârsan: Noi Ludovic, prin îndurarea lui Dumnezeu, rege al Ungariei, prin cuprinsul <scrisorii> de faţa aducem la cunoştiinţa tuturor cărora se cuvine că noi am lasat cnezatul de Zorwazou (Sarasău), cu toate veniturile sale lui Opriş şi Mariş, fii lui Codrea, voievodul, de asemenea lui Stan, fratele aceluiaşi Codrea, si lui Mic, fiul aceluiaşi Stan , le-am îngăduit , de asemenea , să îl ţină şi să îl aibă cu acea putere şi condiţiune, aşa cum se arată şi se cuprinde în scrisoarea privilegeală a preastrălucitului principe domnul Carol, odinioară vestitul rege al Ungariei şi vrem şi am poruncit ca aceaşi scrisoare privilegială a tatălui nostru să rămâna în tăria, puterea şi statornicia ei, în care se afla acum, şi vrem ca ei să fie aşezaţi şi puşi cu drept deplin, în posesiunea pomenitului cnezat şi a folosinţelor sale, între vechile hotare…. (Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 23).

Regele maghiar Ludovic I (1342-1382) confirma dreptul de moştenire al familiei Bârsan, drept acordat de regele Carol Robert de Anjou (1308 – 1342) în urma participarii familiilor lui Opriş si Mariş, fii lui Codrea şi a lui Mic, fiul lui Stanislău Bârsan la luptele cu tătarii din anul 1345.

În aceasta diploma aflăm despre rudele lui Stanislău Cneazul. Este menţionat fratele său Codrea, numit Voievod, probabil al cnezatelor Sărăsău si Zurduk, ţinând cont că fii lui, Opriş şi Mariş au fost înobilaţi cu titlul de cnezi de Sărăsău. Mai este menţionat şi unul din fii lui Stanislău, pe nume Mic. Se poate observa că numele sunt de factura slavă, maghiară şi română. Numele lui Stanislău este posibil slav, cel al copiilor lui Codrea, Opriş şi Mariş sunt româneşti, iar cele a lui Codrea si Mic sunt prezentate în original sub forma tradusă, respectiv: Codrea = Erdew , Mic = Miculas (respectiv Nicolae).

Bunele relaţii ale regelui Ludovic I al Ungariei cu familia Bârsan îl determină pe acesta să emită o noua diploma de confirmare a dreptului de moştenire al familiei. Este mai mult ca posibil ca la acea dată Cneazul Stanislău să fi trecut in randul celor drepţi, deoarece este pomenit în plan secundar, după fiul său.

În diploma emisă în anul 1346, la 9 aprilie, se menţionează: Noi, Ludovic, din îndurarea lui Dumnezeu, rege al Ungariei, dând de ştire facem cunoscut , prin cuprinsul scrisorii de faţa, tuturor cărora se cuvine că Mic Românul <Olachus –în original) , fiul lui Stanislaus, fiul lui Bârsan venind în prezenţa maiestătii noastre în numele său şi a lui Neagu, Manea şi Radu, fraţii săi ne-a arătat un privilegiu al domnului Carol, cândva vestitul rege al Ungariei, tatăl nostru de bună pomenire, privilegiu care era întărit cu pecetea sa, pierdută din întâmplare în părţile Munteniei, şi care continea donaţia unui pamant numit Zurduky (Strâmtura), cerându-ne cu smerenie, în numele său şi al zişilor săi frati, să acceptam acest privilegiu patern care conţine donaţia zisei moşii şi să ne învrednicim a-l înstări, din bunăvoinţa noastra regească.

Asadar noi , plecand urechea la cererile acestora, acceptăm pomenitul privilegiu al tatălui nostru, introdus cuvânt cu cuvânt în scrisoarea de faţă, pentru ei şi urmaşii lor, că el a fost emis în mod corect şi leguit pentru donarea pomenitei moşii.

Însă lămurim mai impede un singur articol din pomenitul privilegiu părintesc pus în mod neclar, adică cel cu privire la scutierea <de dări>, astfel incăt acelaşi Mic şi fraţii săi, precum şi moştenitorii lor să trebuiască şi să fie ţinuţi să se supună judecaţii şi jurisdicţiei noastre regesti precum şi a celorlalţi judecatori obisnuiţi ai ţării, la fel cu ceilalţi nobili ai regatului nostru, iar prezenta scrisoare vom pune sa fie redactată sub formă de privilegiu al nostru, de îndată ce ne va fi returnată. (Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 24-25).

Biserica din Bogdan Vodă

Documentul ne prezinta adevărata naţionalitate a lui Mic si a familiei lui, cea de români, deoarece în textul latin este prezentat drept Myk Olachus (Mic Românul). În acelaşi act ne mai sunt prezentaţi şi fraţii cneazului, Neagu, Manea si Radu (sau Rad).

Este interesant faptul că în document se pomeneşte despre pierderea unei peceţi de către regele Carol de Anjou în expediţia lui dezastruoasă din Ţara Românească , condusă la acea vreme, 1330, de către Basarab I; pecete cu care s-a legalizat prima diplomă emisă la 1326 pentru Stanislău Cneazul.

Acest document emis în 1346 ne indica un inceput de conflict dintre familia Bârsan şi regele Ladislau I. În diploma acordată de Carol Robert de Anjou, la 1326, Stanislău era scutit, în urma serviciilor lui de “dări” către coroana maghiară. Aceasta “diplomă- reconfirmare” a dreptului de proprietate a moşiei exclude dreptul câştigat, si obliga familia la plata unor “dări” către rege. Totodata pierd dreptul de a fi judecaţi “expres” numai de către rege, fiind puşi la latitudinea oricarui judecator al curţii.

Ce a determinat această răcire a relaţiilor dintre familia Bârsan şi regele maghiar Ludovic I ?

Cercetând cu atenţie documentele vremii vom afla care a fost cauza acestei defectiuni aparute între cele două părţi.

Moşia Zurduk a urmaşilor lui Stanislău, era situată în nordul Maramureşului cuprinzând satele Bârsana, Strâmtura, Onceşti, Corneşti, Năneşti şi Fereşti. Dacă ne uităm cu atenţie pe o hartă constatăm că în imediata apropriere a cnezatului se află localitatea Cuhea, reşedinţa voievodatului lui Bogdan, viitorul domn al Moldovei. Este mai mult ca sigur că cnezatul lui Mic Românul făcea parte din voievodatul lui Bodan, cea ce îl punea în situatia de vasalitate cu acesta.

Începând din anul 1335, Bogdan de Cuhea. va incepe o lupta de obţinere a unei independenţe administrative faţă de coroana regală maghiară. Conflictul va duce la decizia regelui maghiar Ladislau I de a-l muta pe voievod din Maramureş în Ungaria, pentru a putea fi mai uşor de supravegheat. Este mai mult ca sigur că familia Bârsan să fi fost implicată în acest conflict, pierzând, dupa cum este menţionat în diplome, diferite drepturi.

Bogdan Vodă avea să-şi continue lupta de subminare a autorităţii regale maghiare, întrand în conflict deschis şi cu familia cneazului Dragoş de Bedeu, ai căror urmaşi vor fi domni ai Moldovei ( Dragoş Voda, Dragoş II, Sas si Balcu).

Între anii 1342 – 1343 , Bogdan va fi din nou pe lista neagră a regelui maghiar datorită contestarii de către Voievod a suveranitaţii regale.

Aceste conflicte se acutizează mai ales după încredinţarea de către regele Ladislau a conducerii mărcii Moldovei lui Dragoş (Voda) (1347).

Este mai mult ca sigur ca familia Bârsan a fost implicată în aceste frământări, fapt privit şi în perspectiva evenimentelor ce vor urma în decursul timpului.

Prin documentul emis la 13 aprilie 1346 se face o copie legalizată după scrisoarea de donaţie a regelui Ludovic, emisă al 9 aprilie 1346, de către Blasiu prepozitul si conventul Bisericii Sfintei Cruci din Lelesz în care se precizează că: … aducem la cunoştiinţa tuturor cărora se cuvine că Mic Românul, fiul lui Stanislău, fiul lui Bârsan, venind înaintea noastră în numele său şi al lui Neagu si Radu, fraţii săi ne-a arătat o scrisoare deschisă a domnului nostru Ludovic …în care era confirmat un privilegiu …. <Mic> cerându-ne cu stăruinţa, în numele său şi al zişilor fraţi ai săi, că, având în vedere faptul că el insuşi, temându-se de viitoarele nenorociri, întâmplari şi de primejdia drumurilor, nu indrăznea ăa poarte cu el într-o parte şi alta această scrisoare, să poruncim să fie transcris conţinutul ei cuvânt cu cuvânt în scrisoarea noastră deschisă.

Aşadar, aplecând urechea cu bunăvoinţa asupra cererilor drepte, legiuite şi potrivite cu dreptatea ale aceluiaşi Mic Românul şi ale fraţilor săi, găsind această scrisoare nerasă, neştearsă şi nestricată în vreo parte a ei, am poruncit să fi transcris conţinutul ei, cuvânt cu cuvânt, în scrisoarea de faţă şi <aceasta> să fie întărită prin punerea peceţii noastre atârnate şi autentice. (Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 26).

La înşiruirea numelui fraţilor lui Mic Românul se observa că nu sunt prezenţi decăt doi dintre ei: Neagu si Radu, posibil ca Manea la acea dată să fi fost déjà decedat.

Odată cu moartea regelui Ladislau I, relaţia dintre familia Bârsan şi coroana regală maghiară se deteriorizează, urmaşii lui Radu, Ioan, respectiv Dragoş şi Laţcu ajungând la un conflict deschis cu Sigismund de Luxemburg, noul rege al Ungariei.

În lipsă de documente nu putem decât bănui prin prisma evenimentelor acelor ani şi a existenţei conflictelor deschise dintre Dragoş Voda si Bogdan Voda si respectiv, regii maghiari şi Bogdan Voda, cursul istoriei şi implicaţiile pe care le-a avut asupra acestei familii.

În diploma emisă de către regele maghiar Sigismund de Luxemburg, la data de 21 iulie 1390, acesta desmoşteneşte familia Bârsan, acordând moşia Zurduk, fiilor lui Sas fostul domn al Moldovei, la randul lui fiu a lui Dragoş Vodă: Drept aceea, noi dorim <regele Sigismund> să ajungă la cunoştiinţa tuturor, prin rândurile acestei <scrisori> că credinciosul nostru magistru Drag, comitele de Maramureş, venind în prezenţa maiestaţii noastre în numele său şi al măreţului bărbat Balc voievod, de asemenea comite de Maramureş, fratele său bun , ne-a arătat o scrisoare privilegială a conventului Bisericii Sfintei Cruci din Lelesz tăiată pe literele alfabetului, întocmită în legatură cu rehotârnicirea şi osebirea hotarelor unei moşii a lor numită Bârsana , avută în zisul comitat al Maramureşului făcute pentru ei în chip legiuit, cu cuprinsul de mai jos, rugând de aceea maiestatea noastră, în numele său şi al zisului său frate, ……. că, socotind încuviinţată şi primită această scrisoare şi punând să fie copiată cuvânt cu cuvânt în scrisoarea noastră privilegială, întărind-o pentru ei şi pentru moştenitorii lor, să ne învrednicim a o consfinţi pentru ca să aibă putere vesnica. (Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 138-144).

Dovadă că familia Bârsan a participat la nesupunere împotriva regilor maghiari şi s-a aliat cu Bogdan Vodă, rezulta din modul ei de pedepsire. În urma conflictelor dintre Bogdan Voda şi coroana maghiară , acesta trece în Moldova şi se proclama conducator al acestui teritoriu românesc. În urma acestui afront regele maghiar Ladislau I acordă toate moşiile lui Bogdan Vodă, urmaşilor lui Dragoş Vodă, fost conducator al mărcii instituite de către coroana mahiară în Moldova; pedeapsă aplicată şi familiei Bârsan în favoarea familiei drăgoşeştilor.

Nu se stie ce s-a intamplat cu descendenţii familiei, ramura Stanislău, este mai mult ca sigur că ei au emigrat spre alte teritorii româneşti din Transilvania, Moldova si Ţara Româneasca, tinand cont că numele de Bârsan este răspândit în întreg spaţiul românesc.

Din familia Bârsan se vor genera şi alte familii cu vechime atestată precum: Bârsanescu, Hodor, Cosma, Cozma, Corui, Ghergheş, Codrea, Uglea, Buftea, Bizău, Balaj, Mihalca, Rad, s.a.

Arbore genealogic Barsan

Ramura Codrea a familiei Bârsan va incerca o împăcare cu regele Sigismund de Luxemburg.

În diploma emisă de catre Sigismund de Luxemburg în data de 6 aprilie 1407 se menţioneaza: Noi Sigismund, din îndurarea lui Dumnezeu, rege al Ungariei, Croaţiei …. dăm de stire … că venind în prezenţa maiestătii noastre credincioşii noştrii, nobilii bărbaţi Mihai , fiul lui Opriş şi Mihail, fiul lui Luca de Apşa, au relatat, în numele lor, cu durere, în ce fel, în trecut, ….. scrisoarea priviligială de danie a domnului … Ludovic, regele Ungariei …. , date cu generozitate, întocmite şi emise pentru aceşti nobili Mihai, fiul lui Opriş, şi Mihai fiul lui Luca …. fură arse , din nenorocire, în casele acestor nobili, laolaltă cu alte drepturi numeroase ale aceloraşi nobili întocmite în legatură cu pomenitele porţiuni de moşie ale lor, între celelalte bunuri ale acestor nobili pierdute <sau> transformate în pradă, datorită incendierii şi răului dinainte gândit săvârşit de unii rivali necredincioşi ai noştrii şi ai ţării noastre a Ungariei şi invadatori din Moldova care se purtau ca nişte tâlhari;prin mijlocirea acestei scrisori privilegiale , pomeniţii nobili ţinuseră, avuseră şi stăpânisera până acum, în pace şi tihna înainte menţionatele porţiuni de moşie ale lor.

Şi cu toate că pomeniţii nobili, credincioşii noştrii, fuseseră şi sunt, de multa vreme şi de multi ani trecuti la rând, în stăpânirea adevarată şi efectivă a ziselor bunuri, drepturi şi apartenenţe ale lor, totuşi se temeau pomeniţii nobili ca nu cumva, din pricina arderii unei astfel de scrisori prililegiale şi datorită lipsei drepturilor şi înscrisurilor lor, ei să fie tulburaţi şi asupriţi în viitor. În legătură cu expunerea şi relatarea arderii pomenitei scrisori privilegiale … au cerut cu smerenie şi cu cucernicie înalţimii maiestaţii noastre, nobilii şi credincioşii noştrii pomeniţi, ca să ne învrednicim mai cu indurare, făcându-le un hatâr osebit , a-i păstra în drepturile porţiunilor lor de moşie, aşa cum îi păstrase pomenitul domn Ludovic, regele pe aceaşi nobili, fără a ţine seama de arderea pomenitei scrisori şi de lipsa pomenitelor drepturi, si a ne invrednici să dăm pomenitele trei parţi din amintita moşie Apşa de Jos, laolaltă cu drepturile lor de proprietate şi cu toate apartenenţele lor, aceloraşi nobili şi moştenitorilor lor precum şi tuturor urmasilor, cu titlu de noua danie, iar în legătură cu acestea să dăm o nouă scrisoare de danie.

Prin urmare, noi, după ce am descoperit adevărul celor de mai sus şi am fost lamuriţi îndeajuns……, în legătură cu arderea pomenitei scrisori şi după ce am luat seamă la credincioasele slujbe, prin care pomeniţii nobili s-au străduit, în imprejurări prospere şi potrivnice, să fie pe placul nostru şi al coroanei pomenitei noastre ţări, şi vor fi pe plac şi în viitor, ascultând cu evlavie regească şi încuvintând deopotriva dreptele şi potrivitele cu legea rugăminţii ale aceloraşi nobili Mihail, fiul lui Opriş şi Mihail , fiul lui Luca , am dat, am dăruit şi am hărăzit în veci aceleaşi trei porţiuni de moşie din Apşa de Jos, ca porţiuni de moşie ale lor, cu drepturile lor de proprietate şi cu toate apartenenţele lor, aceloraşi nobili Mihail, fiul lui Opriş si Mihai , fiul lui Luca precum şi tuturor moştenitorilor şi urmaşilor lor…. (Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 193-195).

În virtutea invocării pierderii diplomei (prin ardere criminală) acordate lui Opriş în anul 1345, fiul acestuia Mihail solicită un nou certificat de atestare a proprietăţii lui în localitatea Apşa de Jos. Cronica aminteşte foarte bine de conflictul care a existat intre familia Bârsan şi coroana regală în perioada afirmării independenţei lui Bogdan Vodă. Moşiile le-au fost atacate, devastate, date pradă focului iar oamenii lor fideli, luati prizonieri sau ucişi. Din text reiese că este posibil ca doar o parte a familiei să fi trecut de partea lui Bogdan Vodă, intrând în defecţiune cu cealaltă parte a familiei.

Mihail, fiul lui Opriş, face precizarea că aceste documente au dispărut ca urmare a: incendierii şi răului dinainte gândit săvârsit de unii rivali necredincioşi ai noştrii şi ai ţarii noastre a Ungariei şi invadatori din Moldova care se purtau ca nişte tâlhari…

Este posibil ca o parte a familiei Bârsan să se fi refugiat în Moldova, ca aliaţi a lui Bogdan, ei fiind pomeniţi în cronică ca acei invadatori din Moldova, întorşi , pentru un moment în Maramureş, pentru a-şi regla unele “conturi” legat de proprietaţi, bunuri si bani, cu cealaltă ramură a familiei supusă regelui maghiar.

Mai este posibil ca acei invadatori din Moldova să fi fost parte a familiei Dragoş, alungaţi din Moldova de succesorii lui Bogdan Vodă , care au atacat şi devastat moşiile familiei Bârsan ca urmare sprijinului acordat de către acestia lui Bogdan Vodă şi urmaşilor săi.

În urma cercetarilor făcute de oficialii coroanei regale se realocă dreptul de proprietate asupra moşiei, lui Mihail, fiul lui Opriş; “oficialii regali” nu uită sa mentioneze, în zeflemea, că li se face un hatâr osebit.

Aceste şicanari ale românilor facute de către maghiari vor duce pâna la pierderea de către adevaraţii bastinaşi a oricaror drepturi în cadrul Regatului Ungariei şi a Voievodatului Transilvaniei, nerecunoscându-se nici măcar statutul de naţie.

Totuşi în anul 1408 se produce o răsturnare de situatie. Regele maghiar caută o împacare cu ramura Stanislău a familiei Bârsan.

Care a fost motivul acestei noi alianţe, nu putem să-l aflam decât prin analiza evenimentelor istorice.

Regii maghiari au căutat în tot timpul să-şi reia suveranitatea asupra Moldovei, atât prin mijloace diplomatice cât şi pe cale armată. Sigismund de Luxemburg avea să ocupe Moldova în anul 1395. Hărţuită de către oştile lui Stefan I al Modovei, nepotul lui Bogdan, armata maghiară se va retrage spre Transilvania. Atacată în forţa de către moldoveni , aceştia vor obţine o victorie de mare prestigiu la Hîndau (Chindăoani, lânga Târgu Neamţ). Din acest an regele Sigismund de Luxemburg va suferii înfrângerii succesive, pe toate fronturile, fiind pus în situaţia de a fi contestat ca rege al Ungariei, fiind chiar inchis de proprii lui supuşi. Pentru a-şi rezolva situatia ingrată, în căutare de noi aliaţi, avea să încerce o noua mediere a relaţiilor lui cu Moldova şi Ţara Româneasca, precum şi cu voievozii şi cnezii ardeleni.

Astfel prin diploma emisă de Petru de Peren, comitele secuilor şi al Maramureşului în data de 11 februarie 1408 se re – confirma dreptul de moştenire al descendenţilor lui Stanislău Cnezul, asupra moşiei Strâmtura (Zurduk): …. Domnul Sigismund, regele, stăpânul nostru îndurator a poruncit cu tărie şi cu străşnicie să fie revăzute şi examinate înscrisurile şi orice dovezi de proprietate ale tuturor nobililor şi altor oameni împroprietariţi, Laţcu şi Dragoş de Bârsana …. cerand să îi fie înfaţişate de către nobili aceste înscrisuri , venind înaintea noastră au prezentat vederii noastre doua scrisori, una a regretatului domn Carol, regele, emisă în anul Cuvântului Întrupat 1326, …. întărită cu pecetea sa anterioara, mai mare şi dublă, iar cealaltă a conventului Bisericii de Lelesz …. ambele sub formă de privilegiu.

Prima dintre acestea, adică scrisoarea privilegială a zisului domn Carol, regele dăduse, dăruise şi hărazise, pentru nişte slujbe credincioase, lui Stanislău Cneazul, fiul lui Leu, şi prin el moştenitorilor săi şi urmaşilor moştenitorilor săi, un pamănt al său numit Zurduc (Strămtura), aflător în districtul Maramureşului şi ţinător de dreptul său de danie, împreună cu toate folosinţele şi apartenenţele sale , sub oricare semen de hotare şi hotare, între care fusese ţinut şi posedat până atunci…… fără a-şi opri vreun drept asupra lui, ci trecându-l cu totul aşa zisului Stanisău şi a urmaşilor săi, dupa obiceiul şi legea nobililor tării.

Iar cuprinsul celei de a doua scrisori, adica cea a zisului convent, în mod asemănător privilegială, arată că pomeniţii Laşcu şi Dragoş au fost puşi în stăpânirea zisei moşii Zurdok (Strâmtura), altfel numita Borzanfalva (satul Bârsana) de catre omul regelui şi al conventului ……

După ce aceste scrisori au fost înfatişate, pomenitii Laţcu şi Dragoş au declarat că ei sunt fii lui Ioan, fiul lui Radu, fiul pomenitului Stanislau, fiul lui Leu, iar zisul răposat Stanislău, cu alt nume chemat Bârsan, a căpătat de la acel nume Bârsan, ca al doilea nume, porecla de Borzanfalva (Bârsana), iar ei s-au rugat să se dea îndreptarea potrivită pentru aceste lucruri.

Însă, pentru că din amintitele scrisori reiesea limpede ca numita moşie Zurdok (Strâmtura), altfel numită Borzanfalva (Bârsana) , fusese hărăzita în veci de catre domnul Carol, regele, aceluiaşi răposat Stanislău şi urmaşilor săi şi în cele din urma fusese dată în stăpânire aceloraşi Laţcu şi Dragoş …… fără să se arate un împotrivitor, mânaţi de sfatul preachibzuit al nobililor şi asesorilor juraţi care sedeau alături de noi, noi lăsăm pomenita moşie deja zişilor Laţcu şi Dragoş şi tuturor urmaşilor lor, aşa cum o cere dreptatea în temeiul celor spuse şi poruncim să o stăpâneasca în veci, fără a fi ştirbite drepturile altora. (Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 202-204).

Din diploma reiese că la acea vreme cei care vor fi re-numiti moştenitori ai Bârsanei sunt Dragoş şi Laţcu, fii lui Ioan, fiul lui Radu si stranepoţi ai lui Stanislău.

Interesant faptul că din acestă diplomă dispar urmaşii fiilor lui Stanislău: Micu, Manea şi Neagu. Este mai mult ca sigur ca aceştia să fi avut la rândul lor urmaşi. Totuşi ei dispar din actele maghiare ale timpului. Este mai mult posibil ca aceştia, în urma conflictelor cu coroana şi administraţia maghiară, să fi emigrat spre alte teritorii româneşti.

În această diplomă apare o neconcordanţă a ascendenţei lui Stanislău, faţa de diploma din 1326. Se face menţiunea că tatăl lui Stanislău se numeşte Leu, posibil Ladislău (Vasile), şi nu Stan ca în prima diplomă, specificându-se că acesta a primit numele de la acel prim Bârsan care avea porecla de Bârsan. Cea ce înseamnă că descendenţa era bunicul, Leu (Ladislău – Vasile), tatăl Stan cel poreclit Bârsan, şi, Stanislău Bârsan.

Dar această împăcare nu a durat decât trei ani deoarece prin diploma din 21 aprilie 1411, regele Sigismund de Luxemburg retrage dreptul de stăpânire a moşiei Strâmtura fraţilor Laţcu şi Dragoş şi o doneaza familiei lui Ioan de Dolha: dăm de ştire prin scrisoarea de faţă că noi, avand cuvenit respect pentru slujbele preavestite de credinţa, nenumarate şi demnă de laudă, precum şi pentru sincerele îndatoriri ale credinciosului nostru, cu recunoştiinţa şi sinceritate iubit de noi, Stanislău, fiul lui Ioan de Dolha….. şi tuturor moştenitorilor şi urmaşiilor lor nişte moşii regesti ale noastre numite Rozaulya (Rozavlea), Sayo (Şieu), Zwrdog (Strâmtura), Batyz (Botiza), Petrowa (Petrova), Leorgina (Leordina), Rwzkopolanya (Poienile de sub Munte) si Kohnya (Cuhea). (Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 220-221).

Care au fost motivele acestei rupturi ?

Mai mult ca sigur că dorinţa de autonomie a familiei nu convenea coroanei regale. Conflictul dintre acestia şi regii maghiari va continua şi peste timp.

Prin conventul de la Lelesz din anul 1450 se protestează împotriva dreptului de moştenire a moşiei Bârsana, a urmaşiilor lui Stanislau de Dolha, Mihail si Ambrosiu: au făcut să fie introduşi în stăpânire şi să le fie statornicita în secret şi pe ascuns <moştenirea> ……de la aceasta urzeală frauduloasă… (lipsa text). (Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 495). Textul nu menţioneaza cine erau aceşti contestatari, dar este mai mult decât posibil să fi fost tot urmaşii lui Stanislău.

Matei Corvin intervine abia în anul 1485 , fapt menţionat în diploma emisa la 3 iulie 1485, în conflictul dintre Nicolae, fiul răposatului Mihai de Dolha şi fii lui Ambrosiu de Dolha, Gheorghe, Ladislau, Ioan si Petru în cazul ocupării de cei din urmă a unor terenuri ale moşiei în favoarea lor. (Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 799-800).

Începand din anul 1473 se va relua conflictul dintre familia Bârsan şi familia Dragoş, conflict nestins de peste 140 de ani. Un descendent al familiei drăgoşeştilor, Nicolae Dragffy de Beltek solicita ca drept de proprietate moşiile: Bârsana, Iza, Apsa de Jos, Rozavlea, Strâmtura, Şieu, Ruscova, Botiza, Bedeu, Criva Mica, Crăciuneşti, Văralia, Bocicoiu Mare, Vişaiele şi Borşa.

Solicitarea lui este contestată de stăpânitorii acelor mosii, prin documente de proprietate de drept, depuse la cancelaria regală (Diplome Maramureşene din sec.XIV si XV, pag. 728-729 ~ diploma din 13 martie 1473).

În anul 1480, descendentul lui Nicolae Dragffy, Bartholomeu Dragffy de Beltek, provenit din ramura maghiarizată a familiei lui Dragoş Vodă solicită din nou acordarea dreptului de proprietate asupra moşiilor mai sus menţionate. Prin raportul conventului de la Lelesz din 11 august 1480 , comitele Ştefan de Bator, judele curţii regelui Matei Corvin hotăreşte punerea în posesie a celui mai sus pomenit. Dar această decizie va fi nulă în urma contestaţiilor făcute de catre cnezii stăpânitori ai acelor moşii: atunci Ladislau de Bârsana , precum şi Vanc Bârsan de Bârsana s-a opus, sub cuvant de împotrivire, unei astfel de introduceri în stăpânire şi de statorniciri a aceleiaşi moşii Bârsana, de asemenea Iuga de Şieu, s-a opus ….., de asemenea Drăguş, care sălăşuia pe moşia Botiza, … precum si Ştefan de Vişeu …de asemenea Andreica de Vişeu … de asemenea Petru Pop de Rona de Jos…..(Diplome Maramureşene din sec.XIV si XV, pag. 774-778 ~ diploma din 11 august 1480 ).

Este posibil ca cei doi mentionaţi cu numele de Bârsan să fie urmaşi a lui Andrei stră-stră-nepotul lui Stanislău Bârsan pe linia fiului său, Radu.

Conflictul dintre familia Bârsan şi Dragoş va continua , astfel că în anul 1488 se reia procesul de încercare de împroprietărire a lui Bartholomeu Dragffy de Beltek . În diploma emisă în anul 1488 la 2 mai, de către comitele Ştefan de Bathory în calitate de jude a coroanei maghiare se solicită înfiinţarea în fata lui a numiţilor: George, Ladislau, Petru şi Nicolae, precum şi pe Ioan, şi pe celălalt Petru de Dolha, pe Bartholomeu de Veresmarth, Petru Nan de Zlatina, Andrei de Vişeu, cel numit Bârsan şi pe Sandrin de Bedeu în calitate de pârâti, contra solicitarii lui Bartholomeu de Dragffy, viitorul voievod al Ardealului (1493-1499) !.

Cert este faptul că şi la acea vreme “cel numit Bârsan” avea în proprietate moşia Bârsana, fără a se face specificaţia că după opt ani cine era cel numit Bârsan: Ladislau sau Vancea. (Diplome Maramureşene din sec.XIV si XV, pag. 836-840 ~ diploma din 2 mai 1488 )

. Între anii 1752 – 1782, administraţia maghiară va solicita tuturor împroprietăriţilor actele de moştenire. În urma verificărilor făcute s-a stabilit că familia lui Radu, e descendenta lui Stanislău de Bârsana, iar urmaşii lor trăiesc pe posesiunile strămoşilor lor din Corneşti şi Bârsana (familiile Radu de Corneşti şi Bârsan de Bârsana).

O confirmare a existenţei diferitelor spiţe ale familiei Bârsan este făcută în decursul anilor în diferite zone ale ţării.

Astfel în anul 1508 este pomenită o răscoală în Ţara Făgăraşului condusă de către Bârsan din Ucea.

Între anii 1778 – 1806 este pomenit un paroh, preotul satului Bârsanii, Ionaş din neamul Bârsanescu, printr-o dedicatie foarte poetica facuta pe o evanghelie:

“Şi ieu fi(i)ca ta Vârvara
M-am socotitu-mă asară
Ce-s din tata Toderaşi
Al tău slugă şi ostaşi
Şi din mamă Todosie
A lui Bârsan familie
Să-ţi aduc un dar frumos
Şi să-l primeşti bucuros
Ce-i pe nume Vanghelie
Primit darul meu să fie
Aşişderea scrietoriul
Preot Bârsan, popa Ionaş
Ce-i la-mpotrivire foarte gingaşi”

Dar care este etimologia numelui şi a cuvântului Bârsan.

Ioan Mihalyi de Apşa face afirmaţia, preluată de Mircea Radu (Originea maramureşana a lui Ion Creangă – Memoria Ethnologica nr.11-13, 2004), că cognomenul preluat de bunicul lui Stanislău, „bârsan” s-ar datora faptului că acesta deţinea multe oi „bârsane”; fapt care noua ni se pare cel puţin absurd şi ridicol. În acest sens de unde vine numele de „bârsane” la oi?.

Vom incerca să descifram acest nume prin punerea faţă în faţa a trei informaţii:

Prima informaţie:

Se cunoaşte din capitolele anterioare („Getica” lui Iordanes) că gotii, în expansiunea lor au „infuzat” în civilizatia şi cultura spaniola nume de personalităţi, de toponime şi hidronime, preluate de la populaţia geto-dacă cu care au convieţuit în Dacia.

Astfel apar nume de localitaţi din Spania identice cu cele din ţara noastră precum: Alba (Alba), Alboc (Albac), Argentus (Argintariu), Balsa (Balşa), Deva (Deva), Ieso (Iaşi) ş.a. Între aceste localitaţi existente pe teritoriul spaniol există şi doua denumite: Barca si Bursaonenses; pronuntia lor fiind “Barsa” si “Barsaonenses”.

Cuvantul “bursa” defineşte în limba spaniolă termenul de “coajă” sau “scoarţă”.

A doua informaţie:

În diploma emisă în anul 1345, la 28 decembrie, se pomeneşte numele fratelui lui Stanislău: “ Erdew “. Acest cuvand este traducerea în limba maghiară a numelui Codrea, care este echivalent cu cuvantul maghiar, “erdo” , care înseamnă “pădure” sau “codru”. În scrisul latin s-a adoptat forma deformată de Erdew.

Cuvantul “erdo” stă la baza denumirii maghiare a Transilvaniei, Erdely, respectiv “ţinut păduros” sau “ţinutul codrilor”.

A treia informaţie:

Teodor Tanco în lucrarea sa Lumea Transilvană a lui Ion Creangă face afirmaţia că Ion Creangă este de origine maramureşeană (Lumea Transilvană a lui Ion Creangă).

Pe ce se bazeaza autorul carţii mai sus menţionată ?

Între anii 1763 – 1764 în circumscripţia militară din Ilva Mare (jud.Bistriţa – Năsăud) este pomenit un Ştefan Creangă, fiu al Titianei a Kranki (Titiana a lui Creangă). Acestă femeie, este menţionată în registrele maghiare de impozitare a populaţiei încă din anul 1748. Statutul ei social o indică ca şi văduvă “eorum viduae” şi moştenitoare ereditară a pământurilor din Maieru “Titiana a Kranki hic specificati foeni Curus 2. Jure Hereditario posidet in Major “ (Titiana a lui Creangă, aici menţionată, posedă în Maieru, prin drept de moştenire, un loc de 2 care de fân).

Ulterior, Ştefan Creangă, avea să-şi adauge la numele de Creangă şi cognomenul de “Bârsan”, dorind, să arate că este descendentul acestei familii.

Ion Creangă

Înrolat în regimentul grăniceresc de la Năsăud, avea să dezerteze în anul 1764; documentele militare specifică locaţia “fugii” lui: ausfugitivus in Moldaviam. Trecut în Moldova, Ştefan va genera familia Creangă, fiind stră-stră-bunicul Smarandei, mama lui Ion Creangă.

Ce ne releva cele trei informaţii?

În afara de faptul că:

mama lui Ştefan Creangă provenea din familia Bârsan, fie ea din Maramures, fie din spiţele refugiate în Tara Bârsei, fie din cele din Ţara Făgăraşului;
familia Creangă din Maieru era familie veche de traditie cu drepturi ereditare de transmitere a dreptului de proprietate a terenurilor;
Ştefan Creangă se mândrea cu ascendenţa mamei lui, odata ce îşi acorda cognomenul de “Bârsan”;
Etimologia numelor Bârsan şi Creangă au acelaşi substrat arboricol : pădure, codru, creangă, coaja sau scoarţa.
Ce putem presupune?

Este cunoscută modalitatea în care se “botezau” la sat ţarani între ei, folosindu-se chiar termeni de “poreclă” uneori de “batjocură”, legat de caracteristicile fizice a persoanei sau legat de ocupaţie. Astfel si cognomenul de “bârsan” adăugat la numele iniţial provine dintr-o astfel de botezare “Stan cel numit şi Bârsan” , tradus din termenii tărăneşti în “Stan a lui Scoarţa” sau “Stan a lui Creangă”.

Posibil ca aceasta familie a avut printre alte activitaţi ocupaţionale şi cele legate de exploatarea şi prelucrarea lemnului, activitate obişnuita de astfel şi în ziua de azi în zonele montane ale ţării. Această ocupaţie a adus numelui lor apelative, porecle, precum: de-a lui Codru, de-a lui Scoarţă, de-a lui Creangă, pentru a diferenţia diferitele ramuri ale familiei.

Transmiterea cuvantului de “bârsana” ovinelor este derivată dintr-o alta ocupaţie caracteristica maramureşenilor: creşterea oilor.

Maramureşenii erau mari specialisti în incrucişarea şi selecţia oilor, generand multe rase. Este posibil ca această familie în arealul cnezatul lor să se ocupe şi de creşterea oilor, căutând să-şi diversifice rasele prin încrucisări multiple cu animale şi din alte regiuni ale Ardealului, sau chiar din Moldova şi Ţara Românească. În acest comerţ de schimb/încrucişare de animale s-a încetăţenit şi numele de “oi bârsane”, pentru a face specificaţia originii rasei de oi, de la familia Bârsan din Maramureş.

Transhumanţa, păstoritul în sine în arii de desfăşurare mari, practicat de maramureşeni, şi de alţi păstori ardeleni, aveau să ducă această rasă şi în ţinuturile Braşovului.

Oi bârsane

Virgil Şotropa în studiul intitulat „Răboaje din trecut” publicat în Arhiva Someşană Năsăud, no. 4 pomeneşte că în anul 1820: „Mulţi bârsani iau în arendă munţii şi-şi duc oile la paşuni”. Cine erau aceşti „bârsani” , mai mult ca sigur erau păstori din Maramureş, care în căutare de locuri de paşunat au luat în arenda terenuri din Tara Năsăudului. În acest caz numele de Bârsan defineşte o ocupaţie specifică a poporului român, păstoritul.

Octav-George Lecca în lucrarea sa „Familiile boiereşti române” face afirmaţia că numele familiilor boiereşti „sunt proprii, personale sau derivate de la localităţi. … Numele boierilor s-au format de la localităţi prin adaugarea sufixelor „eanul” sau „escul” care propriu zis înseamnă din sau de la cutare localitate = de francez, von german, ot slavon.”

Parerea mea este faptul ca fenomenul se prezinta şi invers.

Pentru a argumenta acest lucru ne vom întoarce la primul dintre cei pomeniţi Bârsan, Stan; numele lui este confirmat înca înainte de anul 1300. Stanislau Bârsan primeşte drept merite la 1326 moşia Zurduk (identificată cu zona localităţii Strâmtura). La acea vreme nu este pomenită vreo localitate cu numele de Bârsana. Ori în anul 1390 odata cu pierderea moşiilor şi trecerea în proprietatea dragoşeştilor, se pomeneşte în documente localitatea Barzanfalva , cea ce se traduce din limba maghiară în Satul lui Bârsan! Este mai mult ca sigur ca familia să-şi fi construit si extins în decursul timpului o comunitate proprie pe teritoriul actual al Bârsanei, satul fiind identificat cu numele cnejilor conducători. Astfel numele familiei a botezat satul, mecanism frecvent în istoria noastră.

Legenda populară despre fii Vrâncioaiei ne spune că acestia au primit drept de moştenire de la Ştefan cel Mare, ţinuturile Vrancei unde au intemeiat şapte sate: Bodeşti, Spireşti, Negrileşti, Spulber, Păuleşti, Nistoreşti şi Bârseşti, numite astfel după cei şapte fii: Bodea, Spirea, Negrilă, Spulber, Nistor şi Bârsan.

Legendă sau realitate, importantă este însă memoria poporului roman şi asocierea numelui lui Ştefan cel Mare un descendent al Bogdăneştilor maramureşeni şi numele familei Bârsan, care au fost asociaţi şi vasali lui Bogdan I şi urmaşilor lui. De altfel numele de Bârsan este fecvent în ţinuturile moldave, cea ce dovedeste continuitatea legaturilor celor doua familii. Constantin C.Giurescu în lucrarea sa „Istoria Românilor” pune aceste nume de localităţi pe seama unui „moş comun” botezul numelui acestor sate, respectiv, cea mai bună dovadă a prezenţei maramureşenilor în timpul luptelor duse cu tătarii în timpul lui Dragoş şi după, în timpul lui Bogdan Vodă, care au dus la întemeierea acestor sate numite dupa întemeietor.

G.Bogdan-Duică prezintă în revista “Ţara Bârsei” nr.3 din 1929 un document găsit în ‘manuscriptul nr. 1059 al Academiei Române, filele 305,306 si 307 se afla un act original, înzestrat cu 18 peceţi şi multele iscalituri ce se vor citi la vale, toate din Ţara Bârsei.Este un protest contra Sachsenland – ului. Din 4/16 Octombrie 1849. “

Documentul este un apel al locuitorilor Ţării Bârsei, adresat Împaratului Austro-Ungar prin care se protesteaza împotriva:

formarii unei Tari Secuieşti , pe un teritoriu pe care românii sunt cei mai vechi si numeroşi locuitori;
supunerii românilor la jurisdicţia săsească;
formării de districte maghiare în teritoriile în care românii se află într-o majoritate determinantă;
nereprezentarea românilor în ministerele Transilvaniei şi a Comisariatul Împărătesc de la Sibiu.
De ce am prezentat aceasta informatie deoarece printre semnatari acestei plângeri, sunt pomeniţi şi: Ioan Bârsan, Thoma Bârsan, preot din Dârste, Dumitru Bârsan, gociman (ardelean din întorsura Buzăului) şi Petru Bârsan, precum şi un Irimie Creangă; dovada a extinderii ramurilor Bârsan şi Creangă şi în aceste ţinuturi ale Ţării Bârsei.

Deoarece am pomenit despre localitatea Bârseşti din Vrancea (existentă şi la ora actuală) voi face specificaţia că există şi alte două localitaţi Bârseşti în Gorj şi Vâlcea. De unde au aparut aceste localităţi?.

Octav-George Lecca în lucrarea sa “ Familii boiereşti române” menţionează existenţa unei familii oltene pe nume Bârsescu, precizand originea acestei familii ca pur oltenească.

Vom prelua textul care prezinta reprezentantii acestei familii olteneşti:

“ În timpul domniei lui Mihnea Voda, 1658, acest domn ucise pe boierii: Pârvu vel vistier , Preda Bârsescu vel agă şi Preda Brâncoveanu şi alţii, pe un simplu presupus însa nefiind vinovaţi cu nimic”” (Cronica anonimă, Mag.Istor.).

În anul următor (1659), Mihnea îndemnat de dracul a decapitat încă alţi mulţi boieri, printre care era Stroe clucer Bârsescu şi alţi zece mari boieri ai ţării.

Preda Bârsescu era vel-sluger în anul 1633 sub Leon Vodă şi boier rămas credincios acelui domn.

În anii 1700 şi 1719 trăiau la Craiova urmaşii acestor boieri: Chirca şi Nan Bârsescu. (v.Hurmuzachi, rapoarte). Despre descendenţii lor nu mai ştim nimic. (Stema: un leu ridicat (lion rampant) <nota de Mateiu Caragiale>.” (acesta este identic cu blazonul familiei Bârsan din Maramureş ! )

Un alt document excepţional legat de numele Bârsan, îl găsim în jurul anului 1755, când un număr de boieri din Ţara Făgăraşului sunt chemaţi în faţa fiscului sub imputaţia neplăţii unor dări către Imperiul Austro – Ungar. Redăm hotărârea finală a acestei judecăţi, act emis de administraţia Împărătesei Maria Teresa, asa cum a fost preluat de Ioan Cavaler de Puşcariu: “Pocesul şi sentinţa absolutorie a forului producţional din 19 septembrie 1755, în cauza fiscului în contra boerilor din Grid: Bârsan, Popa, Modarcea, Aldea, Komanitza, Boer, Venitzan s.a. pentru confiscarea moşiilor şi supunerea lor la serviţiile iobagiale,în carea ei, apărându-se, susţin că drepturile lor boeronale sunt mult mai vechi decât ale fiscului şi in tot casul anteced edictul din anul 1657 care ar îndreptăţii pe fiscul a-I trage sub producţiune (dovedire a nobilităţii); la cea-ce fiscul reprica că boeronatul incusaţilor ori e o instituţiune străină şi atunci nu are valoare ori e recunoscută prin regii şi principii interni, şi atunci sunt datori a produce de la aceştia documentele de îndreptăţire, la aceasta duplicand incusaţii, ca principii indigeni cu ocasiunea repetitelor lustraţiuni cercetându-le dovezile, i-au confirmat în posesiunile lor; în fine dupa acestea toate, forul producţionale respinge actţunea fiscului.”

Ce putem deduce din acest text este insistenţa sistemului de guvernare austro-ungar de a anula drepturile de moştenire ale boierilor făgăraşeni, în virtutea negării actelor de proprietate pe care aceştia le aveau de la regii anteriori. Practic autorităţile austro-ungare urmăreau desmoştenirea românilor şi trecerea lor la iobăgie. Actul însă statuează identitatea acestor vechi boieri, judecătorii dându-le însă câştig de cauză în virtutea documentelor pe care le deţineau, în defavoarea sistemului fiscal austro-maghiar.

În finalul capitolului voi mai aminti şi de alţi doi ilustrii descendenti ai familiei Barsan, ramura din Ţara Bârsei:

Zaharia Bârsan (11 ianuarie 1878, Braşov – †13 decembrie 1948, Cluj) dramaturg, poet şi prozator, prim director al Teatrului National din Cluj în anul 1919, iar ulterior, în anii 1927,1931 şi 1936.

Andrei Bârseanu (n. 1858, Dârste, Brașov; † 17 august 1922, București) a fost un folclorist român, director al ASTREI între anii 1911-1922 şi membru al Academiei Române.

În 1918 devine vicepreședinte al Marelui Sfat Național iar mai apoi al Consiliului Dirigent de la Sibiu.

Andrei Bârseanu este autorul poeziei „Pe-al nostru steag e scris Unire”.

Addenda (de ultimă oră – 01.02.2013):

În baza documentelor cancelariei maghiare, Voievod al Maramureșului în secolul al XIII-lea a fost Ladislau Bârsan (n.cca 1230 – d.cca 1290), dupa care i-a urmat fiul, Stan Bârsan (n.cca. 1260- d.cca.1300). Fii lui Stan Bârsan, Codrea (n.cca 1280 – d.cca 1340) și Stanislău (n.cca. 1285 – d.1245) vor deveni la rândul lor, Codrea, Voievod al Maramuresului, și Stanislău, cneaz de Strâmtura (Bârsana).

Confirmarea rangurilor voievodale și cneziale ale familiei Bârsan sunt mult anterioare celor deținute de către Dragos Vodă și Bodgan Vodă.

Fii lui Codrea Voievod, Opriș și Mariș, nu i-au moștenit rangul de Voievod, urmașii lor fiind pomeniți în actele cancelariei maghiare, în conflicte cu nobili maghiari.

Fii Cneazului Stanislău – Micu, Neagu, Marin și Radu și-au adjudecat proprietățile în anul 1346, după care, se pare, că pe baza conflictului dintre Bogdan Vodă și coroana maghiară, parte, s-au alăturat voievodului maramureșan și au trecut în Moldova.

Se mai impune o corecție a istoriei.

Conform pisaniei de la Mănăstirea Bârsana se afirmă că mănăstirea și biserica a fost ctitorită de către familia Dragoș în anul 1390. Aceasta datare este legată de diploma acordată în anul 1390, la 1 mai, de regele maghiar Sigismund de Luxemburg, fraților Balc și Drag, din familia Dragoșeștilor, prin care primesc în dar toate moșiile deținute anterior de familia Bârsan, aceștia din urma fiind dezmoșteniți, în urma conflictelor survenite între ei și coroana maghiară.

Se știe că prim diploma emisă la 26 septembrie 1326, cneazul Stanislău Bârsan este confirmat cu titulul de cneaz și proprietar al moșiei Zurduky, care cuprindea satele:Bârsana, Strâmtura, Onceşti, Corneşti, Năneşti şi Fereşti. La acea dată fratele său Codrea era la rândul lui Voievod al Maramureșului, această informație fiindu-ne oferită prin diploma din 28 decembrie 1345, care precizează rangul avut de fratele lui Stanislău, Voievod, avand în proprietate ținutul Sărăsăului.

Ținuturile avute în posesie de cei doi conducători se întindeau de la Strâmtura și până la Tisa, în granița actuală cu Ucraina, incluzând multime de localități și comunități umane, locuite în preponderent, la acele vremuri de români ortodoxi.

Este normal ca prin puterea și influența lor să sprijine comunitățile prin ridicarea de biserici și mănăstiri, lăcașuri de cult, începute probabil de pe vremea părinților și bunicilor lor.

Mănăstierea de la Bârsana, are o istorie destul de ciudată, dar normală în virtutea evenimentelor care au dus la construirea și ulterior mutarea ei.

Inițial, Biserica și Mănăstirea ridicată de familia voievodală Bârsan, a avut amplasamentul la circa 8-9 km, față de pozitia actuala a mănăstirii, pe Valea Slatinei, la locul numit La Părul Călugărului. Datorita lipsei de documente este greu de stabilit perioada în care a fost ridicată, cert este faptul că în tradiția locală se vorbește despre această mănăstire ca fiind mult mai veche și importantă decât cea de pe dealul Humana, unde există în prezent.

„Viața monahală în sihăstria din Valea Slatinei se pierde în negura vremurilor, începutul ei poate că a avut loc în secolul al XIII-lea sau în primii ani ai secolului al XIV-lea. Cu timpul, în jurul acestei sihăstrii s-au adunat călugări și frați, care și-au făcut acolo chilii și biserica de lemn și așa cum s-au petrecut lucrurile cu majoritatea mănăstirilor de pe teritoriul românesc, și aici, modesta sihăstrie a devenit mănăstire.” (www.manastireabarsana.ro)

La sfârșitul secolului al XIII-lea , începutul secolului al XIV-lea, familia Voievodală Bârsan, era singura în putere să clădească și ctitoreasca biserici într-o zonă care era pur și simplu voievodatul lor, recunoscut și de coroana maghiară.

Deoarece accesul pentru populație la bisericș și mănăstirea pe Valea Slatinei erau foarte anevoios, Stanislău și Codrea mută, posibil după anul 1326 această mănăstire și biserică în zona în care se află și în prezent.

În urma desmoștenirii familiei Bârsan de către regele maghiar, familia Dragoșeștilor intră în posesia ei, punându-și în mod incorect numele pe piatra de pisanie a mănăstirii. Pe ce ne argumentam acest fapt, pe foarte multe considerente, dar în primul rând pe faptul că și în prezent lăcașul de cult se numește “Bârsana” și nu “Dragos”, primul ctitor rămânând în memoria vie a maramureșenilor.
Mănastirea Bârsana

fragment din „Istorie Furata. Cronica Romaneasca de Istorie Veche” Birsan Cornel

Print Friendly