Veghea asupra limbii române, București–Chișinău, [Editura] Litera, 2020, 240 p. autor IOAN-AUREL POP

Pentru cine este atras de coperta cărții Veghea asupra limbii române, sub semnătura lui Ioan-Aurel Pop, revelațiile se succed, urmând paginile acesteia, încă de la titlu: în starea de excepție, numită corespunzător veghe, este implicată nu o ființă, nu o țintă anume, ci chiar limba română, în etapa de evoluție contemporană. Apoi, deschizând aceeași carte, în chip firesc, pe prima pagină, cititorul poate fi surprins de un prim detaliu, dedicația-omagiu „Carte Pentru Toți”, înscrisă neostentativ în format mic (modestia gestului ca autoapreciere!). Pe de o parte, este avertizat în privința adresabilității și accesibilității volumului, iar, pe de altă parte, prin mențiunea amintită, autorul se afiliază campaniei cultural-educative de mult inițiate, la începutul secolului trecut, sub generoasa denumire „Biblioteca pentru toți”. În sfârșit, pagina următoare găzduiește un motto memorabil, prin formulare și apartenență: „Să treci de la limba română la limba franceză este ca și cum ai trece de la rugăciune la contract”. Succesiunea celor două universuri lingvistice sugerează sacralitatea primului, în raport cu autorul, nimeni altul decât Emil Cioran, în relație de cives, prin forța împrejurărilor, cu cel de-al doilea. Evident, ceea ce urmează, cuprinsul propriu-zis, o suită de intervenții aproape punctuale, numite de autorul însuși, „eseuri”, se înscriu sub același motto. Titlurile acestora, „vorbesc”, de la sine, despre conținutul titrat. Cel dintâi, „Elogiul limbii române” constituie un act de laudatio: „cea mai importantă creație spirituală a poporului român, ca mijloc de comunicare”. Informațiile care urmează au în vedere publicul larg, mai mult sau mai puțin instruit. Prin urmare, despre poziția între limbile pământului, se spune, cu moderație: „nu este o limbă excepțională, în schimb, pentru români este specială, dintr-un motiv foarte simplu: este a noastră”. Definită ca într-un tratat de lingvistică „organism viu: se naște, crește, se dezvoltă, îmbătrânește și moare odată cu poporul care a creat-o și căruia i-a servit că mijloc de comunicare”, ea se integrează în clasa limbilor vii, distincte prin funcționalitate de cele moarte. În prezent, tocmai pentru că e vie, cunoaște asaltul a tot felul de intruziuni: neologisme, barbarisme, hiperurbanisme, unele incompatibile cu spiritul acesteia, altele, variante corupte ca formă sau/și sens. De aici, necesitatea instituirii „stării de veghe”. Cu o vădită vocație didactică, Ioan-Aurel Pop, de formație, umanist, de profesie, istoric, în prezent președintele Academiei Române, ia atitudine, nu în această calitate, ci în aceea de „custode voluntar”, rol asumat, implicit, prin cariera didactică, al cărei instrument de lucru, invariabil, rămâne limba română. În funcție de felul în care tratează problema, autorul apare în multiple ipostaze: istoric, specialist în domeniul umanist, om de știință și de cultură.

Cel mai frecvent, istoricul alternează cu lingvistul, pentru că limba unui popor nu poate fi separată de istoria lui, titlurile relevând calitatea momentană a autorului. Poziția de lingvist și chestiunile lingvistice le identificăm, de la început, în „Elogiul limbii române”. Se redefinește obiectul urmărit: limba, în mod special limba română, în principalele ei date: de un mileniu, instrument de comunicare pentru poporul român, care, prin literatura proprie, i-a susținut vitalitatea. În aceste condiții, „educația întru limba și literatura română, însoțită de studiul istoriei și al geografiei ne scoate din ignoranță și ne proiectează în comunicare și dialog” (p. 22). Sub titlul „Conservarea etnonimului Romanus numai la români” (p. 33–40), problema se tratează micromonografic: românii? unicii moștenitori ai numelui purtat de strămoși, dar în context istorico-geografic excentric. Izolarea de ansamblul romanității occidentale și proximitățile eminamente slave au conferit percutanță termenului, ca mijloc de identificare pentru populația geto-dacică de pe teritoriul din care s-a retras împăratul Aurelian. La frontiera dintre lingvistică și istorie, articolul este urmat de altele cu profil lingvistic: „Limba română și numele său corect” (p. 40–48), centrat pe o chestiune de politică lingvistică, respectiv, avatarurile limbii române din Basarabia, începând chiar cu mistificarea identității acesteia de către autoritățile sovietice: „Apărarea limbii române” (p. 48–54), atitudine străveche a românilor („Noi de la Râm ne tragem…”), semnalată de către umanistul Antonio Bonfini, încă de la finele secolului al XV-lea: „românii au dăinuit în spațiul lor pentru că și-au apărat mai mult limba decât viața” (p. 48), continuată în secolele de dezvoltare culturală, culminând cu anul 1866, odată cu crearea „Societății literare”, viitoarea Academie, prin obiectivele fundamentale, stabilirea ortografiei, redactarea unei gramatici și a unui dicționar-tezaur, cu momentul „Şcoala Ardeleană” și perioada interbelică înfloritoare prin prestația unor lingviști de seamă etc., etc. „Limba română ca izvor istoric” (p. 53–72) revine la relația strânsă limbă (română) / istorie și argumentele reciproce în sprijinul adevărului istoric sau lingvistic. Nu întâmplător, arhaismele de ordin gramatico-lexical din Oltenia susțin opinia istoricilor, cât și a lingviștilor: romanizarea Olteniei a fost mai îndelungată și mai intensă decât în alte zone geto-dacice.

Istoricul, dublat de profesorul cu activitate didactică în curs, atent la modul cum se folosește limba română, în scris sau vorbit, și-a autoinstituit „starea de veghe”. În rezultat, o generoasă recoltă de fapte care stingheresc limba noastră în cursul său firesc! Ordonate și clasificate, au fost pregătite pentru publicare în manieră didactică, adică impecabil.

Chestiunile, prezentate metodic, de la origine, debut, evoluție, de altfel dispersate în lucrări de lingvistică, hic et nunc, sunt concentrate și comentate cu grija de a asigura înțelegere deplină. Istoricul secondat de lingvist, și ambii de profesor, în „România și simbolurile sale improvizate, erori de exprimare lingvistică și istorică” analizează formula ambiguă „România 100”, lansată la „împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire”. Profund incorectă, sintagma „România 100” afectează adevărul istoric, punându-l sub semnul întrebării. Ca reacție, unele „voci neromânești” au recurs la comparația dintre 100 de ani de stăpânire românească și mileniul dominației anterioare în spațiul intracarpatic. S-a creat, astfel, prilejul ca istoricul să intervină cu forța poziției sale științifice: „Ca entitate politică și teritorială, Țara Românească există de peste un mileniu, iar România modernă este o țară de țări românești care s-au tot strâns treptat laolaltă” (p. 81). În „Despre unii termeni referitori la Unire” (p. 93–98), profesorul continuă să aducă corecturile necesare, în terminologia echivocă a unor autori cărora le lipsește proprietatea termenilor, ca în cazul afirmației „cucerirea Transilvaniei de către Mihai Viteazul”. Bagajul de cultură generală ar putea ajuta pe oricine să respingă denumirea gestului patriotic al voievodului. De altfel, am anticipat „vocea” profesorului: „Cuvântul cucerire se aplică, de regulă, atunci când se produc cotropiri, când un pământ luat abuziv […] nu are nicio legătură cu noul proprietar, socotit uzurpator. În cazul lui Mihai Viteazul era vorba de o țară majoritar românească, etnic și confesional, unul din nucleele etnogenezei românești” (p. 93). Amendamentul referitor la situația contradictorie a Transilvaniei face explicația memorabilă: „Transilvania nu era, sub aspect politic, românească, fiindcă nu era condusă de români, dar tocmai aceasta era nedreptatea pe care a vrut s-o îndrepte acesta” (ibid.). Aceeași eroare perpetuată, în exprimarea discutabilă „alipirea Moldovei”, impune, cu promptitudine, rectificarea profesorală: „Alipirea Moldovei la Ţara Românească complet eronată! La 1859 s-au unit două state egale și nu subordonate (vezi și numele „Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești”, p. 94) notă subsol:1. Comentarea unui proverb, a unei formule de salut devine pretext pentru a elogia „Cartea și bucuria lecturii” (p. 99–103). Despre Ai carte, ai parte, departe de a fi o creație criptică, cititorul află că a suferit o „deviere” de sens. La început charta „document” asigura starea confortabilă a celui care avea acte asupra unei proprietăți, de regulă, pământ. Cu timpul, astfel de posesiuni perimându-se, constructul, prin resemantizare, și-a prelungit existența, conform noii accepții atribuite nucleului lexical „Ai știință de carte, ai parte” (= existența asigurată). Pentru autor, un bun prilej de a completa „problema” cu apariția cărții în spațiul românesc, de la primele tipărituri și orașele care le-au găzduit până la momentul actual când viața intelectualului a devenit inseparabilă de carte. Sub titlul sadovenian „Istoria unui cuvânt de salut care cuprinde o lume” (p. 110–114) se elucidează formula de binețe lapidară, obișnuită în Transilvania: servus! Extrasă din expresia Ego servus tuus sum!, având curs în Imperiul Roman și chiar în provinciile Dacia, Moesia, Pannonia, s-a crezut că provine direct din latină, fără a se putea susține continuitatea Antichitate – Ev Mediu (cf. evoluția fonetică servus > șerb). Preluată din latină de mediile nobiliare culte din Austria, Germania, unde se aflau și mulți români care au adoptat-o sub influența Școlii Ardelene, în prezent, formula de salut, servus!, „e profund transilvăneană și prioritar clujeană”. Magnifică clarificare a problemei! Specialitatea autorului oferă nenumărate posibilității de intersectare cu istoria limbii. Dubletul cioban, de origine turcică / păcurar < lat. pecorarius, confirmat în italiană (pegoraro), prilejuiește ample informații asupra ocupației străvechi, răspândită de români din Balcani până în munții Tatra, pertinente observații de lingvistică asupra lat. locus și a urmașilor săi romanici: fr. lieu, ital. luogo, rom. loc, a căror simplă enumerare relevă apropierea evidentă dintre locus / loc; reluarea ideii despre limbi ca organisme vii, cu un anumit spirit, care ar trebui respectat de locutori printr-o cultură generală solidă. În asemenea condiții nu s-ar prefera locație pentru loc, manager, în loc de director, rector, șef. Ni se explică, în detaliu, riscurile introducerii unor împrumuturi fără discernământ, pur și simplu, din modă. Nu sunt omise cuvintele latinești moștenite exclusiv în română notă subsol:2, dintre care împărat, cu un „destin” special, desemnează, în exclusivitate, „conducătorul”, dar din alte țări, de pe alte meleaguri (basme, religie: Împăratul ceresc!) notă subsol:3, de altfel ca și pandantul său, țar, pătruns prin filieră slavă din lat. caesar. Liderii români au fost denumiți, în concordanță cu dimensiunile teritoriale, prin domn < lat. dominus sau, în primele timpuri, prin sl. cnez cu sinonimul de aceeași origine, voievod „comandant de război”. Preocupat în permanență, ca profesor, de înțelegerea exactă, Ioan-Aurel Pop clarifică lexemul domn, la români, întotdeauna „cel uns de Dumnezeu”, printr-o informație-cheie: în istoria imperiului roman (287–476 d. H.) împăratul era numit și „Dominus et Deus”. Dovezi? După 275, în Dacia au rămas unii stăpâni de pământuri, numiți de latinofoni, nu tocmai întâmplător, domni, până astăzi, păstrându-se compusul domn de pământ „stăpânul locului; moșier” în Transilvania. Foarte interesant, unele dintre aceste cuvinte au rămas în uz prin resemantizare: merinde „pachet mic cu mâncare pentru elevi, la școală”, astăzi în Maramureș (înregistrat în Arhiva fonogramică a limbii române = AFLR, a Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”), bucina „a suna din bucin”, în Transilvania, la nivel dialectal, semnificând „a claxona”, așadar mașina bucină. Altele s-au pietrificat conservându-se în onomastică Jude < judex, ca și Duca < ducis, înregistrate de Iorgu Iordan în Dicționarul numelor de familie românești.

Starea de veghe pe care a practicat-o autorul în fața avalanșei de împrumuturi, și pe care, se-nțelege, o recomandă și altora, i-a permis numeroase exemplificări. Menționăm câteva reprezentative: pleonasme: a aduce aportul, etnogeneza poporului român, mai superior, panaceu universal; fixări eronate: repercursiune, cu accident fonetic (propagarea laringalei [r] în originalul repercusiune < fr. répercussion), etimologii populare favorizate de corpul fonetic potențial interpretabil: lucrativ, atelier ~ „atelier de lucru”, în loc de „profitabil, rentabil” < fr. lucrative, lat. lucrativus; fortuit adv. „forțat” prin apropiere de forță, în loc de „întâmplător, neprevăzut”, < fr. fortuit, lat. fortuitus.

Alături de acestea, se semnalează o categorie amplă de greșeli supărătoare pentru auz, însoțite de explicații la fel de ample și mai ales accesibile, pentru ca, o dată pentru totdeauna, să fie evitate. Este vorba de rostiri-abateri de la accentul specific limbii noastre. Pentru înțelegere deplină, cazurile sunt expuse prin procedeul micromonografic utilizat de autor, începând cu limba de origine a cuvântului (latină, greacă, maghiară etc.). Pronunțiile eronate reprezintă diverse categorii lexicale: elemente din limba comună (cắtină, iánuarie, fébruarie), neologisme (cápsulă, profesór), agasante acustic, pur și simplu, prin ignorarea rostirii obișnuite în limba română. Prin refacerea traseului în noul cod lingvistic de adopție se explică declanșarea variantelor „sub influența unor semidocți în ale limbii” (p. 163). La un anumit nivel intelectual, sunt identificate cultismele, de regulă, expresii preluate din latină, explicabile și explicate: „universitarii, tot mai grăbiți și mai restrânși la propriul domeniu, iviți, de multe ori din școli în care cultura generală nu s-a mai aflat în prim-planul educației, spun adesea” (ibid.) doctor hónoris causa, în loc de doctor honóris…, un laudatio (feminin în latină!), întrebuințează „lăutărește” unele expresii, atribuindu-le un semantism aproximativ: in nuce „la origine”, în loc de „condensat, restrâns”, ad-hoc „improvizat”, în loc de „pentru aceasta” (v. divanurile ad-hoc), grosso modo „grosolan”, în loc de „la modul general”.

La aceeași categorie, vigilentul „paznic” al limbii române nu a scăpat un fenomen în extensiune: proliferarea unor nume de familie susceptibile de variante accentuale. Este cazul unor derivate cu sufixul -ar, moștenite din latină sau create pe teren românesc: Moráru, Pânzáru, Rotáru etc. Acestea dispun de variantele învechite Moráriu, Pânzáriu, Rotáriu, pietrificate ca nume de familie. În pronunțarea hipercorectă a acestora, după modelul Procopíu, Vasilíu („fiul lui Procopie, al lui Vasile”), din ce în ce mai vertiginos, s-au impus rostirile Moraríu, Pânzaríu, Rotaríu, fără să se ia în calcul modificarea indusă în cazul aceluiași nume: Moráru, dar Moraríu. În contra exemplu, autorul invocă pronunția fixată Ioan Molnar-Piuáriu și nu Piuaríu, din păcate, accesibilă informativ celor care știu să o rostească. Adăugăm faptul că în expansiunea erorii, aportul crainicilor sportivi a fost decisiv. Clamarea acestora în spațiul stadioanelor și al țării întregi, preluarea generalizată de către un public insuficient cultivat, a dus la impunerea unor „modele” inculte de pronunție. În astfel de versiuni interpretative am mai putea recunoaște personajul lui I. Creangă moș Nichifor Coțcaríu?

Dezvăluind multiple abateri, „Starea de veghe”… a realizat o pledoarie evidentă pentru destinul limbii române (autorul răspunzând comendamentului formulat de antecesori: „Las vouă moștenire / Creșterea limbii românești”); pentru carte (generic!) ca obiect de cultură formativ. (Situația culturală prezentă a umanității se datorează acesteia ca depozitară și mijloc de transmitere a faptelor de progres. De aceea, în îmbrățișarea cuceririlor tehnologico-științifice, se recomandă, în spirit maiorescian, moderație pentru a nu se repeta celebrele „forme fără fond”, semnalate de fondatorul „Junimii”. Terminologia anglo-americană preluată entuziast nu corespunde întotdeauna realităților românești. Introducerea masivă a neologismelor de ultimă oră, uneori, viciază vocabularul limbii române, dezagregând terminologia tradițională fixată, la rândul ei, cândva, tot neologică. Autorul ne ajută să înțelegem că insinuarea și impunerea acestora a fost facilitată de necunoașterea realităților culturale românești, procedându-se la substituții regretabile: rector „om de știință de largă recunoaștere”, dublat de manager „administrator”, clasament, de ranking, om de afaceri, de businessman. O parte a pledoariei, amplă cantitativ și tulburătoare prin mesaj, este cea consacrată limbii latine pentru rolul său formativ esențial, prin a cărei excludere din învățământul liceal se greșește de mai multe ori: pierderea din vedere a filiației strânse română / latină, fundamentală în învățarea și studierea limbii materne, pentru români, cât și a relației similare cu celelalte limbi romanice prin medierea aceleiași limbi; pierderea modelului de gândire sistematizată, pe care umanitatea l-a urmat timp de două milenii, dar și a terminologiei științifice (medicină, biologie, științe juridice etc.) a cărei însușire va ridica obstacole serioase. Intervențiile repetate sub titlurile: „Latina și dreptul sau honeste vivere”; „Mărturii interne și externe despre latinitatea limbii române”; „Tot latina bat-o vina!”; „Computerul și limba lui Cicero”, „Istoria unui cuvânt care cuprinde o lume”, rând pe rând, dezavuează vehement excluderea „dreptului roman” ca disciplină din cadrul științelor juridice, elogiază latinitatea limbii noastre, semnalată de învățați străini și români încă din sec. al XV-lea și al XVI-lea, comentează critic expresiile latinești, de cultură generală, în registru aproximativ.

Străjuirea limbii române, cu devotamentul specialistului, constituie un act continuu, care pentru Ioan-Aurel Pop nu cunoaște întreruperi. Însemnările sale se încheie cu „Limba și pandemia” (p. 220–225), unde sunt consemnate cele mai recentissime formații lexicale probând creativitatea locutorilor, prin derivare: carantina, carantinare, termometra (termometiza); dezvoltarea de variante morfologice contact, pl. contacte, acum și contacți, lansarea în circulație a unui neologism pandemie, amintind de mitropolitul Simion Ştefan „cuvintele bune sunt acelea care… ca și banii…”. Prin modalitatea de pătrundere, pandemie succedă unui alt împrumut recent, dar nu atât de recent, tsunami, înregistrat de Florica Dimitrescu în Dicționar de cuvinte recente 1982, și comentat de aceeași autoare (în Dacoromania IX–X, 2004–2005, Cluj-Napoca, p. 167–177).

Eseurile de sub titlul Veghe asupra limbii române grupează „semnale” înregistrate și soluționate de autor pentru a proteja limba română de neajunsurile create de înșiși vorbitorii, modelați de un învățământ slăbit valoric, aportul formativ al acestuia, reflectându-se în „mostrele”, reperate și înregistrate în cartea amintită, acolo unde ne-am aștepta cel mai puțin, la intelectualii de primă mărime: universitarii. După avertismentele de pierdere a bunului-simț, prin absența educației conjugate familie–școală, „Starea de veghe…” ne propune o subcategorie nouă, reperată de Ioan-Aurel Pop, bunul-simț lingvistic, către conturarea căruia ar trebui să se tindă, având în frunte instituțiile abilitate ale statului. În consecință, observator consecvent, implicat în menținerea prestigiului recunoscut al limbii noastre, Ioan-Aurel Pop, preocupat de eficiența eseurilor sale, pune la dispoziția lectorului un „manual” emblematic, un „îndreptar” sui-generis, a cărui lectură agreabilă nu poate să-i fie decât de folos. Înscriindu-se în pleiada cărturarilor înaintași, într-o bună tradiție „a limbii noastre – limbă sfântă”, în mod special a Şcolii Ardelene” autorul a văzut, a auzit și a dat curs imboldului de a stimula cititorii într-un exercițiu generalizat de „veghe asupra limbii române”.

Note subsol:

1. După cum se poate observa, exemplele citate constau în grave greșeli de exprimare care afectează însăși comunicarea, alterând conținutul acesteia. Au fost selectate de autor tocmai pentru a ilustra consecințele unui învățământ dubios.
2. Poziția autorului este în consens cu aceea a lui Sextil Pușcariu, care, preocupat de problemă, justifica prezența unor leme diferite în romanitatea orientală, în comparație cu cea occidentală, prin existența unor realități diferite în cele două teritorii. Astfel, neavând drumuri amenajate, până la venirea romanilor, în limba populației băștinașe, s-a perpetuat cale „cărare, potecă”, spre deosebire de via „șosea”, în restul romanității.
3. Adăugăm atestarea, la nivel dialectal, a semantismului împărat „mire, ginere“, din ceremonialul nupțial, înregistrat în „Atlasul lingvistic român pe regiuni, Muntenia și Dobrogea“, h. 160, pentru jud. Olt.

IULIA MĂRGĂRIT
Institutul de Lingvistică al Academiei Române „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”
București, Calea 13 Septembrie, nr. 13

Print Friendly