Vasile Militaru – “In poeziile mele nu va rima poporul cu tractorul”

Arestat în 1958 de Securitate „pentru deţinere de publicaţii interzise“, citate la procesul de la Craiova: manuscrisele „Divina zidire“, „Poemele nemuririi“, „Cartea Iov în versuri“ şi altele, poetul patriot a fost condamnat în toamna anului 1958, fără drept de apel, la 20 de ani de temniţă grea şi confiscarea totală a averii.

Vasile Militaru

Potrivit hotărârii Tribunalului Militar Craiova, fostul funcţionar al Ministerului Lucrărilor Publice ar fi avut de executat în total 42 de ani de închisoare, deşi la data condamnării avea venerabila vârstă de 74 ani. Bolnav şi fără apărare în faţa unor presiuni insuportabile, poetul n-a putut să reziste acelor condiţii inumane şi a murit ca un „martir al poeziei şi credinţei în Dumnezeu“, în ziua de 8 iulie 1959, în închisoarea Ocnele Mari – Vâlcea.

Ca mulţi alţi scriitori creştini, Pan Vizirescu, Al. Lascarov-Moldovanu şi Radu Gyr, Vasile Militaru a fost complet interzis şi ignorat între anii 1944-1989. Tocmai de aceea se cuvine ca astăzi, după 50 de ani de la încetarea din viaţa aceasta, să-i cinstim memoria ca aceea a unui vrednic patriot şi scriitor creştin.

Vasile Militaru s-a născut într-o familie numeroasă, la 21 septembrie 1886, în comuna Dobreni – Câmpurel, judeţul Ilfov, din părinţi agricultori, Gheorghe şi Tinca Militaru. De copil a îndrăgit cartea, lectura, citind cu nesaţ tot ce găsea la şcoală şi la un vecin din satul natal. Era înzestrat cu o inteligenţă sclipitoare. Cartea era pentru el ca o lumină şi o bucurie, asemenea unei revelaţii divine. A sorbit învăţătura creştină din gura mamei sale, moştenind o credinţă puternică pe care şi-a întărit-o prin lecturi biblice şi morale. În acest sens el a fost un autodidact autentic. Nu se cunosc prea multe amănunte despre viaţa şi activitatea lui.

Bucuria vieţii de la ţară, descrisă în pasteluri

Vasile Militaru vedere din profil

Doritor de a cunoaşte lumea, se desprinde de viaţa de la ţară şi, tânăr adolescent, ajunge în Bucureşti, unde avea să cunoască „zbuciumul“ şi „dezamăgirile“ oraşului. Începuse a scrie versuri de la 15 ani. Câţiva ani mai târziu îndrăzneşte să prezinte caietul cu poeziile sale scriitorului Alexandru Vlahuţă. Acesta îl recomandă lui Barbu-Ştefănescu Delavrancea şi lui Duiliu Zamfirescu. Încurajat şi sprijinit de aceşti scriitori, Vasile Militaru debutează la vârsta de 18 ani, în 1904, în revista lui M. I. Petraşcu, „Literatură şi artă română“. Din acel moment începe colaborarea şi la alte reviste, ca „Flacăra“, „Drum nou“ şi la ziarul „Universul“ al lui Stelian Popescu.

În anul 1919 publică volumul de poezii „Stropi de rouă“ (9 ediţii până în 2008). Sunt versuri lirice şi pasteluri care descriu viaţa de la ţară, cu bucuriile simple şi senine, munca în sânul naturii. Este întrucâtva influenţat de poeţii Alecsandri, Coşbuc şi Vlahuţă, dar şi de curentul literar al Sămănătorismului. Aici observăm descrierea unei vieţi idilice, pastorale, patriarhale, de la ţară, aşa cum o trăise el însuşi, uşor idealizată, dar şi sentimetul dureros al înstrăinării. De aici înainte, având existenţa asigurată în calitate de funcţionar la Ministerul Lucrărilor Publice, scriitorul încearcă să meargă pe un drum propriu, urmând comandamentelor vremii, şi devine colaborator la principalele reviste din ţară, mai ales cu poezii. Publică basme, poezii patriotice „Cântare neamului“, „Doina“, precum şi primul volum de „Fabule“ în 1928.

Psaltirea sa, cea mai reuşită traducere dintre transpunerile româneşti în versuri

Dar preocuparea religioasă rămâne constantă şi permanentă, dovadă volumul „Vorbe cu tâlc“, 1931, cuprinzând cugetări, sentinţe şi tâlcuiri morale, în versuri, şi mai ales „Psaltirea în versuri“, 1933, riguroasă transpunere în versuri a Psalmilor lui David, în limba română, la care lucrase mai mulţi ani, premiată de Academia Română. Fără îndoială, Psaltirea sa rămâne cea mai reuşită şi mai valoaroasă traducere dintre toate cele 10 sau 12 transpuneri în versuri realizate în limba română până azi.

În perioada următoare publică încă două volume de „Fabule“ şi un volum de poezii patriotice „Temelie de veac nou“. Pentru tineri scrie o carte de „Rugăciuni în versuri“, pe care le publică în volumul „Spre împărăţia lui Iisus“, 1936. Intenţionase ca volumul al treilea de „Fabule“ să se intituleze „Trepte spre Dumnezeu“, dar Editura a preferat alt titlu, „Curcubeie peste veac“.

Trebuie să subliniem că opera cea mai importantă – după „Psaltirea în versuri“ -, care l-a preocupat întreaga viaţă, a fost „Divina zidire“. La această lucrare a trudit, ca osteneală permanentă, între anii 1926-1955. Această carte, rămasă în manuscris, şi pentru care a suferit atât de mult, cuprinde poeme în versuri concepute pe temeiul Sfintei Scripturi – Vechiul şi mai ales Noul Testament. Aici, în „Cuvânt către cititori“, arată că, mergând pe firul textelor biblice, „ajutat de Sfântul Duh“, poetul vrea ca prin aceste poeme, prin versurile sale, să salveze „sufletele celor necredincioşi“, pentru că Iisus a venit în lume să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă şi la mântuire. Aceste versuri, ca şi cele din „Vorbe cu tâlc“, din „Poemele nemuririi“ ori din alte scrieri religioase sau morale, au izvorât dintr-o mare credinţă în Dumnezeu, şi mai ales „dintr-o adâncă iubire de oamnei“. În aceste poeme se cuprind tâlcuiri morale şi esenţa învăţăturii creştine.

În ultimii 15 ani de viaţă a scris poezii religioase

Ca poet şi scriitor creştin, după 1944 n-a mai putut publica nimic. Izolat de lumea literară, Vasile Militaru şi-a căutat compensarea în scrieri religioase. Aşa se face că în ultimii 15 ani de viaţă, după al Doilea Război Mondial, poetul a scris poezii religioase. În afară de „Divina zidire“, lucrare încheiată în 1955, el a mai scris „Poemele nemuririi“, „Şoaptele îngerilor“ – continuare la „Vorbe cu tâlc“ – poemul „Biserica Bucur Ciobanul“, „Cartea Iov“ din Biblie, transpunere în versuri după textul sacru, şi „Scară către Dumnezeu“, ultima sa carte scrisă în mai-iunie 1957. Toate aceste scrieri au fost tipărite postum de Editura „Lumină din lumină“ între anii 1993-2008, cu acest prilej fiind reeditate şi celelalte cărţi ale sale apărute între anii 1919-1943.

„Psaltirea în versuri“ a fost retipărită în 2006 la Cernăuţi, iar „Divina zidire“ s-a retipărit în 2007 la Chişinău. Atât „Fabulele“ sale, „Psaltirea în versuri“, poeziile lirice, patriotice şi religioase, cât şi „Poemele nemuririi“, dar mai ales „Divina zidire“ îl consacră pe Vasile Militaru drept un mare scriitor şi poet creştin, un moralist în adevăratul înţeles al cuvântului. Este fără îndoială cel mai mare fabulist român din secolul al XX-lea şi un strălucit urmaş al marilor fabulişti Esop, Phedru, La Fontaine, Grigore Alexandrescu şi Alexandru Donici. În literatura română nici un scriitor nu a cântat ca el credinţa în Dumnezeu şi nemurirea sufletului. El a converit credinţa în creaţia ca expresie profundă a unei trăiri creştine prin rugăciune, smerenie şi jetfă de sine. Cărţile sale sunt, prin excelenţă, izvoare de înţelepciune şi înaltă bucurie spirituală, care aduc înseninare în suflet, întărire în credinţă şi răbdare, fiind în acelaşi timp modele de trăire duhovnicească, de urmare a învăţăturii creştine. Îndeosebi „Fabulele“ tratează teme sociale şi morale care privesc viaţa societăţii moderne şi contemporane, unele din acestea potrivindu-se perfect cu evenimentele din zilele noastre.

Şi-a găsit salvarea în credinţă

La fel ca în volumul „Spre împărăţia lui Dumnezeu“, în cartea „Scară către Dumnezeu“, autorul îndeamnă să urmăm „calea virtuţilor“, care duce la „desăvârşire în spiritualitate“, la ferirea de rele, adică de păcat, pentru ca prin credinţă, nădejde şi dragoste să sporim în iubirea de Dumnezeu şi de oameni. În acest fel, urcând „treptele“ sfinţeniei, să putem ajunge la „înfrăţirea“ oamenilor şi la întoarcerea celor necredincioşi la credinţă.

În versurile sale se oglindeşte viaţa sa şi condiţia umană a acelor vremuri. El şi-a găsit salvarea în credinţă, gândirea lui rămâne profund creştină. El şi-a iubit neamul, şi-a iubit ţara, a iubit oamenii în felul său, dar mai ales L-a iubit pe Dumnezeu.

Vasile Militaru 1959 dosarele securitatii

Hulit şi blamat de unii, preţuit şi iubit de mulţi, ignorat pe nedrept de critica literară (care pe scriitorii creştini moralişti nu i-a luat în seamă niciodată), Vasile Militaru va înfrunta cu seninătate şi tăcerea, şi contestările, biruind prin cărţile şi înţelepciunea sa, în care se exprimă veşnicile adevăruri, izvoare de bunătate, pace şi întărire sufletescă pentru toţi iubitorii de limbă şi cultură românească.

Nimeni nu-l va putea egala în „Psaltire“ şi în „Divina zidire“. Cu luminile, dar şi cu umbrele triste ce i-au marcat existenţa zbuciumată, viaţa lui Vasile Militaru rămâne o jertfă pe altarul patriei, dăruită, închinată lui Iisus Hristos.

A refuzat să-şi pună talentul în slujba comunismului, afirmând: „Dacă am pierdut averi şi ranguri, dar nu am pierdut credinţa în Dumnezeu, nu am pierdut nimic”. Dar datorită patriotismului său înflăcărat, luptei pentru adevăr şi dreptate, a fost supus unui regim de umilinţe şi suferinţe cumplite încât inima lui a încetat să mai bată în 8 iulie 1959 în închisoarea de la Ocnele Mari.

In perioada interbelica devine unul dintre cei mai populari oameni de cultura din tara. Se spune ca nu exista casa de om care stia sa citeasca, fara un Vasile Militaru pe etajera.
S-a casatorit cu Ecaterina (Telly) Barbu si a locuit in Bucuresti.

Vasile Militaru este autorul real al celebrei poezii A venit aseară mama, dedicată prietenului său George Enescu în 1930 și atribuită mult timp (70 de ani) lui George Coșbuc. George Enescu a pus-o pe note în scurt timp fiind o capodoperă a genului.

A venit aseara mama, din satucu-i de departe,
Ca sa-si vada pe feciorul, astazi domn cu multa carte.
A batut sfios la usa, grabnic i-am iesit în prag,
Mi s-a umezit privirea, de iubire si de drag.

Sarutîndu-i mâna dreapta, ea m-a strâns la piept sfioasa,
Si întrebând-o câte toate, a intrat apoi în casa.
Înlauntrul casei mele, câta bruma am adunat,
Da prilej ca biata mama, sa se creada-ntr-un palat.

Nu-ndrazneste nici sa intre, cu opincile-n picioare,
Si cu multa grija calca, doar alaturi de covoare.
Eu o-ndemn sa nu ia seama, si sa calce drept în lege,
Ca doar e la fisu-n casa, nu e-n casa vre-unui rege.

Si abia o fac sa sada, pe-un divan cu scoarta noua,
Mi-era dor de tine maica, ti-am adus vreo zece oua.
Nitel unt i-a colea-n traista, niste nuci, vreo doua sute,
Si cu ochii plini de lacrimi, prinse iar sa ma sarute.

Poate mor ca sunt batrâna, si-aprins dorul sa ma-ndrume,
Sa mai vad odata maica, ce mi-e azi mai drag pe lume.
Caierul mi-e pe sfârsite, mâine poate-si curma firul
Si-ntre patru blani de scânduri, sa ma cheme cimitirul.

Jale mi-i de voi maicuta, si visez chiar si desteapta
Cum pe-o margine de groapa, bietul taica-tu m-asteapta
Tu cu dorul mamei în urma, sa te-aduni cu frati-acasa
Si sa-mparti agoniseala, de pe urma ei ramasa.

Iara tu ca mai cu stare, decât fratii tai pe lume
Sa iei casa-n care tie, ti-a fost dat sa vi pe lume
Când si când în miez de vara, sau de Pasti sa vada satul
Cum îmi vine ca-n toti anii, la casuta mea baiatul

Si-având tihna si-odihna, la venire sau plecare
S-aprinzi si la groapa maichii, cât-un pai de lumânare.
A tacut apoi batrâna, si-a plâns mult cu lacrimi grele,
Ce curgându-i lin în poale, se-ntâlneau cu ale mele.

Print Friendly