În poezia Graiul neamului , George Coşbuc spune un lucru extrem de interesant, dar care, cu toate că e foarte clar exprimat, repetat tocmai pentru a fi remarcat şi reţinut, nu e băgat în seamă.

Deşi este înspăimântător de grav, deşi de felul în care îl vom trata pe acel lucru depinde existenţa sau dispariţia noastră ca neam.

Poezia începe cu o ofertă, un troc pe care duşmanii noştri ni-l propun: „Fie-a voastră-ntreagă ţară,/Şi de cereţi, vă mai dăm,/Numai daţi-ne voi graiul/Neamului.” Ciudat! Nu ne cer nici aurul, nici grânele, nici pădurile, nici chiar pământul, terenul, ci graiul! Ciudat dar şi suspect: de ce, mai curând decât aurul, grânele, pădurile, chiar pământul, la care ştim că râvnesc, ne vor ceva de nepipăit, de nedepus în bănci, fără nici o valoare pe piaţă: graiul? Foarte suspect! Nu cumva, pierzându-ne graiul, toate acele imense averi, la care se uită ei cu atâta jind, vor cădea pe de-a gata în mâinile lor? Nu cumva pierderea graiului este premisa pierderii totului?Şi bardul insistă: „Câţi duşmani aveam pe lume!/Graiul ni-l cereau anume,/Să-l lăsăm!”

Şi reia: „pe-ascuns duşmanii cată/Să ni-l fure, să ni-l vândă.”Ca să rostească avertismentul pe care n-ar trebui să-l uităm nici în somn: „Neam român! Cu ură mare/Vor căta mereu duşmanii/Graiului român pierzare…”

Ce înseamnă asta?Dacă ridicăm graiul la rang de simbol, el este egal cu identitatea etnică. Aceasta vor duşmanii să ne-o pierdem, să ne-o fure, să ne-o vândă, identităţii noastre etnice îi cată duşmanii pierzare pentru că pierzând-o pe ea am pierdut totul, dar întâi de toate ne-am pierdut pe noi, nu mai existăm ca popor.Am spus-o şi am repetat-o: cel mai valoros text în proză în limba română este Harap Alb care nu e basm ci un teribil roman parabolic având ca temă uzurparea identităţii. Şi această pierdere a identităţii i se tot coace poporului român.Şi chiar aceasta e ţinta: identitatea de român. Reţineţi! Subliniaţi! Identitatea nu de altceva, identitatea de român! Aceasta deranjează. Acesteia i s-a pus gând rău. Român!

Acesta e punctul în care se trage. Ni se propune să fim orice: goţi, cumani… N-a prea mers, o luăm pe bucăţi: suntem moldoveni, ardeleni, bucovineni , bănăţeni, machedoni, dar nu români. Şi aici, s-a câştigat ceva, dar nu prea mult. Şi, în sfârşit, s-a găsit bomba: suntem daci! Asta a prins cel mai tare.Deşi, pentru cine are ochi de văzut, ne aflăm în sfera aceleiaşi curse: să fim ceva, altceva decât români. Iar a fi dac e prezentat nu ca o cădere în cursă ci, dimpotrivă, ca o uriaşă victorie: ne identificăm părinţii adevăraţi, e cel mai înalt act de patriotism, a ne declara daci e salvarea noastră ca neam.

Numai că cine are ochi de văzut observă făcătura: nu preamărirea dacilor e scopul. Bieţii daci sunt încă o dată umiliţi, nu de grija lor se moare – ce au câştigat dacii din tonele de maculatură fabricate folosindu-se de ei ca egidă în aceste trei decenii? – ei nu servesc decât ca nadă pentru că sunt foarte atractivi. Scopul real pare a fi nu preamărirea dacilor ci, uzându-se de aceasta, desfiinţarea romanilor.Pare, dar nici acesta nu e. Sper că nu luaţi în serios campania furibundă împotriva romanilor. Dacă ne-am ataşa la ea am fi chiar, aşa cum ne place să ne prezentăm, unici pe glob, buni de Cartea Recordurilor Absurde. Vi-i puteţi imagina pe italienii de azi mobilizându-se, de prin Toscana, pe cartiere la Milano, la Roma cu mari mitinguri în Colosseum, împotriva Cartaginei de acum două mii de ani? Sau pe cetăţenii de azi ai statului Israel reglându-şi armele cu care americanii i-au înzestrat cu mărinimie, îndreptându-şi-le împotriva filistenilor de acum trei mii de ani pentru că prin namila aceea de Goliat i-au insultat, sau împotriva asiro-babilonienilor pentru că i-au deportat şi ţinut în robie?Aşa apărem şi noi bătându-ne cu romanii. Numai că nici romanii nu sunt ţinta fială, cum n-au fost nici dacii. Ţinta finală e identitatea noastră de români. Iar aceasta nu poate fi atinsă cât timp există conştiinţa că avem fibra noastră latină, că ne numim noi înşine romani, prin evoluţie fonetică români, că suntem singurii dintre popoarele latine care le păstrăm şi după mii de ani numele părinţilor noştri.Asta se urmăreşte deci: ştergerea identităţii noastre de români, transformarea fiului de crai în sluga spânului din clipa în care acesta i-a luat identitatea. De asta scoaterea geografiei şi istoriei din şcoli, de asta „demitizarea” reperelor istorice, de asta punerea în umbră a simbolurilor naţionale: Imnul Naţional, Drapelul Naţional, Ziua Naţională.

Chiar nu v-a sărit în ochi că toate acestea, explicabile în trusa duşmanilor noştri, sunt susţinute acerb de aceia dintre noi care se bat cu pumnul în piept cât sunt de patrioţi (şi, din nefericire, cei mai mulţi sunt, dar au căzut pradă filoxerei): se cere schimbarea Imnului, Drapelul să fie înlocuit cu dragonul dacic, să fie schimbată Ziua Naţională, renunţarea denumirii noastre ca români, România este un nume fals, inventat de masonii de la 1848, care trebuie de urgenţă şters cu buretele? Vă este clar măcar acum pentru ce se duce bătălia şi cum, pentru reuşita ei, au fost atraşi în ea militanţi activi dintre ai noştri, care nu sunt trădători ci intoxicaţi cu morbul antiromânismului? La început v-am dat spusa lui Coşbuc: „Neam român! Cu ură mare/Vor căta mereu duşmanii/Graiului român [identităţii româneşti] pierzare…”Român, România – acestea se vor dispărute. Şi pentru asta se folosesc înscenări ispititoare: preamărirea dacilor, desfiinţarea romanilor, bagatelizarea istoriei elaborate de specialişti şi înlocuirea ei cu înseilările diletanţilor.Eu adolescenţa, „anii de liceu”, mi-am petrecut-o la Deva. De câte ori mă duceam la Muzeul de Istorie, oaza mea în care evadam cu voluptate, situat în parcul de la poalele Cetăţii, treceam pe lângă statuia lui Decebal. Acolo reciteam textul săpat pe o placă de bronz, pe care-l ştiam pe de rost dar îl reciteam încă şi încă o dată pentru că pe el trona Decebal:

Dar nestrămutaţi strămoşii
Tot cu arma-n mâini au stat:
Au văzut şi munţi de oase,
Şi de sânge râuri roşii,
Dar din ţara lor nu-i scoase
Nici potop şi nici furtună.
Graiul lor de voie bună
Nu l-au dat!

Este o strofă din poezia lui George Coşbuc Graiul neamului, cea care a provocat această dezbatere. Ea, strofa aceasta, conţine esenţialul: pe strămoşii noştri nu a putut nimeni şi nimic, nici potop şi nici furtună, să-i scoată din ţara lor pentru că ei nu şi-au lepădat identitatea. Acesta e secretul rămânerii ca stăpân în ţara ta.

Vă rog foarte mult, găsiţi-vă o fereastră liberă şi mai meditaţi, mai gândiţi-vă, mai socotiţi-vă!

Sursa: https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=2179526755523577&id=236988129777459

Print Friendly