Răscoala lui Sofronie de la Cioara

Mișcarea a fost pornită în 10 august 1760 la Zlatna, unde un “sinod” de preoți și credincioși și-au dat iscăliturile pe noi memorii. Revolta s-a extins rapid în toată Transilvania, până la Sătmar și Maramureș. Împărăteasa Maria Tereza a trebuit să bată în retragere promițând că va dispune înființarea unei comisii care să cerceteze uniația. Acest lucru a dat un elan și mai mare lui Sofronie care a continuat convocarea de “sinoade” încercând chiar să reorganizeze Biserica Ortodoxa din Transilvania. Punctul culminant al răscoalei l-a constituit Sinodul din Alba Iulia, în urma căruia zeci de sate au părăsit uniația. Era prima biruință!

Acțiunile represive ale generalului austriac Adolf Nikolaus von Bukow împotriva populației române ortodoxe din Transilvania

Primăvara anului 1761 a marcat o nouă etapă în istoria neamului românesc din Ardeal.

Atunci, Curtea de la Viena îl trimitea în Transilvania pe generalul Adolf Nikolaus von Bukow, numit comandant militar și guvernator al Transilvaniei, funcție pe care acesta a îndeplinit-o timp de trei ani, până la moartea sa.

În calitate de comandant militar al Transilvaniei, von Bukow a pus în aplicare măsurile de represiune dispuse de Curtea de la Viena, măsuri îndreptate cu precădere împotriva românilor ortodocși din sudul Transilvaniei, ordonând închiderea și distrugerea mănăstirilor ortodoxe.

Acțiunile sale au avut ca urmare valurile de emigrări din Transilvania în afara arcului carpatic, din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea.

Generalul a initiat o acţiune de represiune cruntă şi sistematică.

El a declansat o anchetă pentru a afla care dintre români s-au declarat contra uniaţiei până la 1 aprilie 1761. Ancheta s-a făcut de comisii alcătuite din funcţionari subordonaţi generalului, asistaţi de către doi preoţi uniţi. Preoţii uniţi uzau de tot felul de mijloace pentru a determina măcar câţiva oameni să se declare pentru uniaţie. Cu toate acestea, aproape pretutindeni în Ardeal poporul român s-a declarat ortodox.

Rezultatul nefavorabil al anchetei l-a făcut pe general să schimbe promisiunea în privinţa bunurilor bisericeşti şi să refuze a atribui ortodocşilor bisericile lor, pe motiv că religia ortodoxă nu e receptă (recunoscută), ci numai tolerată.

Dacă până la Bucow, românii nu putuseră să fie siliţi să accepte unirea cu Roma, “Comisia de dezmembrare” care lucra la Sibiu sub preşedinţia lui Bucow pe baza anchetei din aprilie-mai 1761, i-a înscris pe o parte din ei ca uniţi.

Aceste înscrieri s-au făcut după bunul plac, fără a ţine cont de voinţa românilor, iar generalul i-a ţinut cu forţa în uniaţie.

Generalul recunoaşte la 6 mai 1761, într-un raport către împărăteasă (împărăteasa Maria Tereza), că niciodată “n-a lucrat aşa de tare”:

“Vă rog să-mi permiteţi să introduc pe episcopul Dionisie peste tot în principat… şi anume cât mai repede, ca sa pun capăt dezordinelor viitoare ale valahilor prin stabilizarea unei căpetenii spirituale, care apoi să ţină în ordine pe supuşii săi şi în special să se opună autorităţii mereu crescânde a lui Sofronie (Sofronie de la Cioara) în acest popor; este cu adevărat timpul ca să se procedeze aşa, căci altfel nu se mai salvează nimic din unire, cu toate mijloacele întrebuinţate, pe care eu desigur nu le cruţ şi de care poate şi trebuie să dea mărturie întreaga ţară, căci aşa de tare şi greu (“so hart und schwer”) n-am mai lucrat niciodată, aceasta trebuie să o recunosc”.

Episcopul catolic Bajtay s-a îngrozit de măsurile generalului Bucow, când acesta a declarat că va extermina pe toţi românii din ţinutul Bistriţei, fiindcă nu voiau să primească uniaţia. “M-am cutremurat la propunerea Excelenţei sale, a d-lui baron de Bucow, care voia să detaşeze un corp de 2000 de soldaţi regulaţi, contra districtului amintit, pentru a-i masacra pe toţi, fără a-i distinge pe cei vinovaţi de cei nevinovaţi.”

“De aceea, pe drept cuvânt s-a putut spune că adevăratul întemeietor al Bisericii Unite din Ardeal a fost acest general austriac, cu tunurile şi cu dragonii săi.” (Părintele Dumitru Stăniloae).

Cu toate acestea, românii au stat tari în credinţa cea dreaptă.

Comisia de dezmembrare a trebuit să înscrie marea majoritate a poporului român ca ortodoxă.

Prigoana împotriva românilor ortodocşi a continuat şi după “dezmembrare.”

Halmagy consemnează la 16 iunie 1763:

“Preoţii uniţi umblă cu soldaţii, bat pe românii care nu sunt uniţi; aceştia fug în munţi, dar de lege nu se lasă (exemplul a şase sate din ţinutul Bistriţa), întrebaţi ce e unirea, ei zic că nu ştiu. “Ce credeţi?” “Ca cei din ţară”, răspund ei (ca cei din Principatele Române, adică)”

Majoritatea poporului român din Ardeal a rămas ortodoxă. Greco-catolicismul cu tot ceea ce a însemnat acesta: uciderea, torturarea celor care nu acceptau să se unească cu Roma, dărâmarea, incendierea, distrugerea bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe sau luarea a aproape tuturor celor rămase de către uniţi, nu i-a îndepărtat pe români de la legea românească (Ortodoxia).

“Poporul român din Transilvania a cunoscut pe pielea sa, în masă, ca nicăieri în altă parte a lumii, practica mijloacelor inchiziţiei.” (Părintele Dumitru Stăniloae).

Grănicerizarea

La propunerea lui Bucow, Maria Tereza a admis organizarea de regimente grănicerești care urmau să fie formate din uniăți. Ei erau declarați oameni liberi și scutiți de impozite; în plus primeau și o mică diurnă. Însă la depunerea jurământului două batalioane au întors armele împotriva lui Bucow. Bătrânul care i-a instigat, Tănase Todoran din Bichighiu, în vârstă de 100 de ani, a fost tras pe roată. Complicii lui au primit sute de lovituri cu biciul iar alții au fost spânzurați. În Cugir 264 de familii ortodoxe au fost înlocuite cu 99 de familii din alte sate. În Jina, 65 de bătrâni au fost întemnițați pentru că i-au sfătuit pe tineri să nu consimtă la grănicerizare. În 1765 au plecat din sat 335 pribegi. În Tohan (Brașov) preotul din sat împreuna cu alți credincioși au fost siliți să plece, ei întemeind Tohanul Nou. Țăranii liberi din Țântari (azi Dumbrăvița-Brașov) au devenit iobagi. Alte emigrări au avut loc din Vestem-Sibiu, Breaza-Făgăraș, Șinca Veche-Făgăraș.

Edictul de toleranță

În toamna lui 1781, împăratul Iosif II a dat așa-numitul Edict de Toleranță prin care se interzicea asuprirea cetățenilor pe motive de credintă. Se îngăduia oricărei confesiuni, dacă avea 100 de familii, să-și zidească biserică, să întrețină preot și învățător. Necatolicii nu mai erau obligați să ia parte la slujbele catolicilor sau să plătească taxe preoților catolici. Era admisă și trecerea de la o confesiune la alta. Dar la scurt timp – 16 ianuarie – împăratul își dă seama de riscurile pierderii uniației și revine asupra deciziei, încât nu se mai putea trece la Ortodoxie. În 20 august 1782 da o Patenta de Unire prin care era interzis prozelitismul înțelegându-se prin aceasta convertirea la Ortodoxie.

Anul 1784 culminează cu răscoala numită și „Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan”. Aceasta a fost o importantă acțiune de revoltă a țărănimii iobage din Transilvania împotriva constrângerilor la care era supusă. Răscoala a pus în discuție statutul de tolerați în Transilvania imperială al românilor. A izbucnit la 1 noiembrie 1784, în satul Curechiu, Hunedoara, și s-a încheiat la sfârșitul lui decembrie 1784, când Horea și Cloșca au fost capturați de către autorități.

Monahismul ortodox în Transilvania celei de-a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea și actiunile distructive ale generalului Adolf Nikolaus von Buccow

Creștinismul răsăritean a fost, de-a lungul istoriei, un element caracteristic al românilor transilvăneni.

În ciuda tuturor încercărilor de catolicizare și calvinizare, încheiate prin unirea de la 1700, românii au rămas majoritar ortodocși.

Conștiința apartenenței la ortodoxie și-au păstrat-o însă și după evenimentul “unirii”, mulți dintre ei necunoscând nici măcar că au fost făcut uniți de către parohii lor.

Așa se face, spre exemplu, că unul dintre motivele înființării celui de-al doilea regiment de graniță de la Năsăud a fost tocmai sporirea numărului de aderenți la uniație.(1)

Un mare merit în păstrarea legii strămoșești l-a avut în mod cert și monahismul, care, la acea vreme era destul de bine organizat.(2)

În condițiile începutului luptei între unire (3) și dușmanii ei, care, după cuvintele lui Iorga, va cuprinde “în învălmășagul ei mai mult ori mai puțin pe toți românii” (4), și a apostaziei unor preoți pentru niște promisiuni de mai bine, (5) ei au rămas dârji.

Singuri și neavând ce pierde în afară de bunul lor cel mai de preț, mântuirea, s-au dovedit a fi precum niște stânci, viața lor fiindu-le pildă și oamenilor simpli care le-au urmat exemplul.

Urmările au fost crunte. După mai bine de o jumătate de veac în care au constituit nucleul rezistenței, călugării vor deveni ținta atacurilor imperiale, care îl vor avea drept făptuitor pe generalul Bucow.

Acesta va distruge aproape toate mănăstirile ortodoxe din Transilvania (6) (în concepția istoricilor existau cca. 200 astfel de mănăstiri).

Monahii care adesea au preferat moartea decât părăsirea locașului de nevoință au murit adesea, fiind dați pradă flăcărilor care ardeau locașurile, majoritatea din lemn.

Jertfa lor supremă a fost apoi mereu privită cu evlavie și cinstită de românii transilvăneni.

Din păcate însă astăzi, oameni mânați de o ranchiună nejustificată care refuză să vadă și să înțeleagă niște realități istorice, contestă valoarea monahsimului în acea vreme și cruzimea actului lui Buccow.

Iată de pildă ce spune un așa-zis monah contemporan al uniației post-decembriste:

“Mănăstirile, atât de deplânse azi, cu excepția câtorva, erau mărunte schituri, improvizate din una sau două încăperi, adevărate bordeie, cele mai multe acoperite cu stuf, așezate la marginea satului sau la liziera pădurii, în care se aciuiaseră după răzmerița lui Visarion Serai, sub masca monahismului, agenți ai Mosocovei, foarte mulți sârbi.

Unii dintre ei locuiau împreună cu o călugăriță, cu care aveau împreună o droaie de copii, pe care îi întrețineau din rublele țarilor moscoviți, din cerșit și din agitație.(7)

Această coloană a cincea a Sfintei Rusii, din care și-a recrutat Sofronie mai mulți dintre luptătorii pentru Ortodoxie, a devenit un pericol pentru pacea din Transilvania și a generat reacția atât de brutală a generalului Bukow”.(8)

Cu alte cuvinte, scriitorul Prunduș și colegul său de condei încearcă să-l scuze pe Bukow, să arate măreția lui sufletească și să facă din distrugerea mănăstirilor un act de dreptate, ceea ce este cât se poate de fals și de greșit.

Încă de la prima vedere se poate observa lipsa de obiectivitate și, aș îndrăzni să spun, de seriozitate a autorului, care adoptă un ton ironic și care să încearcă să facă din monahismul de până atunci o adunătură de agenți ruși.

Ori acest lucru constituie o minciună sfruntată pentru că majoritatea lor erau oameni autohtoni, simpli și de bună credință și nu au simpatizat cu Sofronie pentru că aveau ordin de la ruși, ci din pură convingere, altminteri nu ar mai fi fost călugări.

Fraza prin care încearcă să incrimineze călugării că nu duceau o viață morală curată, este cât se poate de tendențioasă și de malițioasă, nedovedind decât ura lui împotriva ortodocșilor (nicidecum un adevăr istoric).

În ceea îl privește pe Buccow, acesta nu a fost așadar un om care a acționat forțat fiind de niște împrejurări care nu-i permiteau o alternativă, ci un tiran crud și sângeros.

Observăm așadar că, în ciuda tuturor dorințelor de discreditare a monahismului ortodox transilvănean al secolului al XVIII-lea și de formare a unei imagini false și deformate despre el, acesta rămâne un pilon al apărării “Legii sfinte” și o oază de spiritualitate și cultură autohtonă de mare valoare.

BIBLIOGRAFIE

1. Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Românești, vol. 1, Editura Ministeriului de Culte, București, 1928.
2. Moraru, Alexandru, Probleme fundamentale de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, (ms. dactil), Cluj-Napoca, 2009.
3. Păcurariu,Mircea, Sfinți daco-romani și români, Editura Trinitas, Iași, 1994.
4. Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
5. Prunduș, Silvestru Augustin, Plaianu, Clemente, Catolicism și Ortodoxie Românească, scurt istoric al Bisericii Române Unite, Casa de Editură Viața Creștină, Cluj-Napoca,1994.
6. Stăniloae, Dumitru, Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1973.
7. Șotropa, Virgil, Înființarea graniței militare năsăudene 1762, în revista „Arhiva Someșană”, nr. 24, Năsăud, 1938.
8. Silvestru Augustin Prunduș, Clemente Plaianu, Catolicism și Ortodoxie Românească, scurt istoric al Bisericii Române Unite, Casa de Editură Viața Creștină, Cluj-Napoca,1994, p. 77.
9. Cartea părintelui Dumitru Stăniloae “UNIATISMUL DIN TRANSILVANIA. ÎNCERCARE DE DEZBINARE A POPORULUI ROMÂN.”

uniatism Ardeal – Dumitru Staniloaie – fișier PDF

Note:

1) Cf. Virgil Șotropa, Înființarea graniței militare năsăudene 1762, în revista „Arhiva Someșană”, nr. 24, Năsăud, 1938, p.1.
2)După cum rezultă din spusele unor mari istorici precum părintele Stăniloae. Faptul că, la 1697, ei îndrăzneau să ceară împărătesei egalitate în drepturi cu celelalte culte, ne face să credem că erau și destul de numeroși. Cf. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1973, p. 17.
3) Care nu era decât un act realizat prin fals și înșelăciune: Cf. Pr. prof. dr. Alexandru Moraru, Probleme fundamentale de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, (ms. dactil), Cluj-Napoca, 2009, p. 39.
4)Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești, vol. 1, Editura Ministeriului de Culte, București, 1928, p. 426.
5) Au rămas însă și mulți preoți care au preferat supliciul și moartea în locul apostaziei. A se vedea în acest sens viețile unor preoți mari ai vremii, în volumul: Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Sfinți daco-romani și români, Editura Trinitas, Iași, 1994.
6) Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 400.
7) Distinsul prelat unit uită că în răsăritul ortodox nu avem de-a face cu ordine cerșetoare, ele fiind specifice Bisericii Apusene (n.n.).

surse: Revista Luceafarul; wikipedia.ro; foaienationala.ro; cersipamantromanesc.wordpress.com
autori: Iulius-Marius Morariu; Tudora Niculaeș
redactor: Dan Bârsan