Ungurenii sunt românii din Transilvania care au fost nevoiţi să-şi părăsească ţinuturile de baştină, să treacă munţii şi să se adăpostească în Ţara Românească şi chiar în Moldova, în număr mai mic, din cauza vieţii aspre şi a asupririlor la care au fost supuşi.

Cei mai mulţi ardeleni s-au refugiat în judeţele Olteniei, care se găseau în vecinătate şi în care mai ajunseseră ca urmare a transhumanţei.

„Românii transilvăneni s-au aşezat pretutindeni pe teritoriul Ţării Româneşti, lucru confirmat de documentele aflate la Arhivele Statului din Bucureşti. Acestea conţineau numele unor băjenari «străini», veniţi de peste hotare în Oltenia, în perioada anilor 1819-1831 şi înscrişi de visteria Ţării în «slobozii» ca unii ce plăteau birul pe jumătate. Dacă în cazul celor veniţi de peste Dunăre în judeţele de şes (Romaneşti, Dolj şi o parte din Mehedinţi), marea majortitate a acestor «străini» erau români ce se reîntorceau din refugiu şi numai o mică parte «sârbi», situaţia era cu totul alta în judeţele de munte (Vâlcea, Gorj şi cealaltă parte din Mehedinţi), unde «străinii» erau în exclusivitate românii veniţi de peste Carpaţi. Localităţi mari şi însemnate ca Veideeni (Vâlcea), Novaci (Gorj) şi Baia de Aramă (Mehedinţi) erau alcătuite din ungureni“, arată cercetătorul Mihai Chiriţă.

Migraţia din Ardeal a început în secolul al XIII-lea

Migraţia populaţiei din Transilvania a început chiar din secolul al XIII-lea, dar a cunoscut diferite etape în care s-a mai estompat în funcţie de vicisitudinile istoriei. „În decursul istoriei sale, Transilvania a reprezentat rezervorul care a alimentat cu populaţie ţinuturile de dincoace de Carpaţi, pustiite timp de un mileniu de migratorii veniţi din nordul şi estul Europei. Primul document scris care relevă fenomenul migraţiei populaţiei transilvănene este la sud de Carpaţi este Diploma lui Bela IV – regele Ungariei – de la 1247, prin care se iau măsuri de interzicere a emigrărilor, urmat de un alt document românesc şi oral, de data aceasta: Legenda descălecatului lui Negru Vodă. Transilvania a revărsat valuri de populaţie în Ţara Românescă şi Moldova. Cauza principală a constituit-o reprimarea socială, spirituală, culturală, naţională, politică şi economică la care a fost supusă în mod sistematic populaţia băştinaşă. Autorităţile şi nobilimea maghiară i-a privat de la început pe români de pământ, transformându-i în şerbi. Li s-au luat până şi drepturile politice şi civile, rezervate numai celor trei naţiuni privilegiate, deşi venite mai târziu în Transilvania, prin acel faimos «Unio Trium Nationum» de la 1437“, mai menţionează Mihai Chiriţă în lucrarea „Ungurenii în Ţara Românească“.

Economia Transilvaniei a avut de suferit

Procesul de emigrare din Transilvania a avut urmări, uneori, catastrofale, pentru economia acesteia. „În cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, dincoa de Carpaţi se putea auzi strigături: «Toată Transilvania vine la noi», iar la sfârşitul aceluiaşi secol, Austria reclama 16.000 familii din Ţara Românescă. De asemenea, în 1818, Ţara Românescă trimitea înapoi peste Carpaţi 787 de familii, fiind cerute de autorităţile din Transilvania. Se ştie că după Războiul de Independenţă, mocanii transilvăneni au emigrat în număr mare în Dobrogea. Se conseamnă şi faptul că numărul ardelenilor emigraţi în Ţara Românescă în perioada 1896-1913 se ridica la 150.000 persoane“, se mai precizează în lucrarea „Ungurenii în Ţara Românească“.

Privilegii acordate ungurenilor

O altă cauză a emigrării românilor transilvăneni în Ţara Românescă, concomitent cu cea a «sârbilor» de peste Dunăre a fost dezvoltarea agriculturii în Principate. Ţara Românescă devenise nu doar grânarul Imperiului Otoman, ci şi cel al Europei Centrale. Libertatea de navigaţie, care era garantată de Poartă, a contribuit la dezvoltarea agriculturii. În aceste condiţii, domnitorii Ţării Româneşti acordau o serii de beneficii străinilor care doreau să se stabilească în ţinuturile sale.

„În anul 1776 s-au înfiinţat la Bucureşti şi Craiova câte un Isprăvnicat al ungurenilor. Ele aveau să se ocupe cu organizarea în slobozii a românilor veniţi din Transilvania, care doreau să se stabilească definitiv în Ţara Românească. Pentru aceasta, li se asigura o administraâie separată de cea a pământenilor, având ispravnici, zapcii şi pârcălabi proprii“

,

arată Mihai Chiriţă. Isprăvnicatele au funcţionat până în 1831 când sloboziile au fost desfiinţate şi ungurenii au trecut în rândul pământenilor, plătind cu toţii acelaşi bir.

„În cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, neexistând nici o speranţă de îmbunătăţire a traiului, oierii transilvăneni au început să-şi părăsească definitiv satele de baştină şi să se stabilească dincoa de Carpaţi cu familii cu tot, transhumanţa transformându-se într-o veritabilă migraţie“, mai mneţionează cercetătorul.

Fenomenul a continuat până în preajma Primului Război Mondial

Ungurenii au continuat să fugă în principate şi în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu toate că graniţele erau bine păzite, pe poteci prin munte cunoscute numai de ei. Fenomenul s-a desfăşurat până în preajma Primului Război Mondial.

„Românii transilvăneni au fost cunoscuţi în Ţara Românescă mai ales sub denumirea generică de „ungureni“, ca unii ce veneau din Ţara Ungurească, dar şi sub denumirea de mocani (cei din Bărăgan şi Dobrogea), ţuţuieni, bârsani sau moroieni (trocari)“, se mai arată în lucrarea „Ungurenii în Ţara Românească“.

Mocanii

Mocanii sunt comunități pastorale autohtone de oieri români similare în multe privințe cu aromânii (în special cu ramura “rămânilor fărșeroți” și cea a “grămuștenilor”, cu care de altfel au coabitat în stâne), situate mai ales în două regiuni distincte din sudul Transilvaniei, dar și în alte arii ale acestei provincii. Mocanii au fost, până de curând, asociați cu unii vânzători de mere sau negustori transilvăneni, deși nici ei nu practicau un nomadism propriu-zis.

Mocanii săceleni

Marele nostru etnograf şi folclorist George Pitiş, la sfârşitul secolului al XIX –lea, a descoperit multe obiceiuri ale scheienilor braşoveni la Săcele. A găsit încă aici, oarecum pietrificate, obiceiuri străvechi în legătură cu logodna, nunta, naşterea şi în legătură cu înmormântarea. Ele erau la fel ca cele din Şcheii Braşovului, care au dispărut mai repede, dar s-au menţinut în toată zona pastorală a Ţării Bârsei. Aici erau diferite tipuri de păstori: mocanii, ţuţuienii şi moroienii. Mocanii erau băştinaşii, ţuţuienii erau veniţi din zona Sibiului şi moroienii erau dinspre Bran. Mai existau mocani în zona Harghitei şi Covasnei care cu timpul au pierit. În cele din urmă au mai rămas doar economii de vite din Săcele, cum le spunea George Pitiş. Din acestă cauză termenul de mocan a fost legat în cele din urmă de cele Şapte sate.

O întâmplare. De altfel, şi în Dârste erau tot locuitori din Şcheii Braşovului, pe care îi recunoaştem după nume şi după vorbă. Cu timpul însă populaţiile s-au amestecat şi obiceiurile au început să se stingă, asta chiar înainte de 1948 când au început să fie chiar interzise: obiceiul junilor care se practica şi la Dârste, se practica şi în Codlea, în toată zona Făgăraşului şi se practica desigur şi în Săcele. Acum amintirea lui chiar s-a piedut. Când am scris cartea despre Şcheii Braşovului, am încercat să vorbesc cu persoane în vârstă. Când am făcut investigaţia, aveam încă, între rudele noastre din Şchei şi din Săcele, pe mulţi care se născuseră înainte de 1900. Aceştia îşi aduceau vag aminte de o parte dintre aceste obiceiuri.

Vaideeni

Vaideeni este singura comună din judeţul Vâlcea în care tradiţia este păstrată cu sfinţenie. Aici fiecare ungurean ştie să cânte şi să danseze, iar nunţile sunt tradiţionale populare. Primarul se îmbracă în costum popular, iar tinerii îşi etalează frumoase straie lăsate din moşi strămoşi. Vaideeni îşi poartă renumele mai departe, peste graniţe, iar aici s-au născut doi ministri.

Li s-a spus ungureni pentru că veneau dintr-o Transilvanie stăpânită de unguri şi apoi de austrieci. Oameni puternici, mândrii şi muncitori, ungurenii au scris de-a lungul a peste şapte secole, istoria zbuciumată a unor oameni de la munte născuţi pentru a trăi liberi. Au urcat şi au coborat neîncetat muntele pe măgari, pe cai, cu desagi. Tradiţia de peste şapte secole a ungurenilor este ca împreună cu copiii şi nepoţii, să se adune din toate colţurile ţării, în fiecare an, la Vaideeni, pentru a sărbători odată cu Sânzienele şi „Învârtita Dorului”, una dintre cele mai semnificative tradiţii ale locului.

Păstorii care au venit primii în Oltenia de nord s-au aşezat într-o localitate ce avea să se cheme Vai de Ei. Unii spun că au luat în pribegie odată cu multul-puţinul lor şi numele localităţii părăsite. Alţii spun că denumirea de Vai de Ei s-a născut din invidia şi glumele oltenilor care au pus această sintagmă pe seama bogăţiei acumulate de-a lungul timpului de ungurenii de la Poalele Munţilor Căpăţânii.

Surse:
Ziarul adevărul online: http://adev.ro/o2gpar
Plaiuri Săcelene: Trimestrul II 2010 Nr.64
Wikipedia

Săcele: Istorie seculară in tinutul celor 7 sate