Țăruș, țăruși, s. m. Etimologia acestui cuvânt a rămas necunoscută lingviștilor și redată ca atare în toate dicționarele limbii române. În opinia regretatului Ion Nania, cuvântul, de origine getică, exista cu siguranță pe la 1200 î. Chr. Toată lumea a auzit de „baterea țărușului”; prin sintagma „aici s-a bătut țărușul” fiecare țăran înțelege că „aici s-a întemeiat satul”.

Baterea țărușului a fost un ritual care a rămas nestudiat, deși „este vechi de când lumea”. Din punct de vedere istoric, ritualul a apărut după ce s-a trecut de la locuirea în telluri neolitice, la așezările răsfirate, bazate pe locuințe și gospodării individuale. Ultimul ritual care s-a păstrat în memoria colectivă a avut loc cu ocazia strămutărilor din 1833, cu ocazia baterii țărușului satului Aleși de Teiu, devenit ulterior Leși, apoi Leșile.

Ritualul începea în ziua Stratului Rusaliilor, în a patra zi de joi după Paște; momentul principal avea loc în Sâmbăta Rusaliilor și se încheia în prima duminică după Rusalii. Nu vom intra în amănuntele ritualului care era foarte complicat; vom aminti doar o parte din aspectul din Sâmbăta Rusaliilor. Țărușul era un par lung de trei coți (aproximativ doi metri), din gorun sau gârniță verde și era bătut de șapte bărbați în poiana stabilită în mijlocul cătunului. În momentul baterii toți bărbații noii așezări se descopereau și se închinau în genunchi, cu fața spre răsărit, în timp ce aducătorul parului rostea: „Doamne Zău, Ziditor al pământului și al cerului, Tată Ceresc ocrotește-ne satul (i se spunea numele) și pe toți cei ce vor locui aici, în vecii vecilor” și toți rosteau: „Ocrotește-ne Doamne vitele și oile și ferește-ne de ispita celui necurat și a barbarilor care vor râvni la vatra și moșia noastră”. Toți se ridicau, puneau mâna pe par și spuneau: „Doamne Zău, vom rămâne credincioși și ne vom da viața pentru glie”. După rostirea jurământului, bărbatul cel mai în vârstă dintre cei șapte ascuțea parul, care de acum devenea țăruș, coloana care făcea legătura dintre centrul pământului și cer; ceilalți șase aleși pentru împlinire îl țineau, iar cel care îl ascuțea îl bătea cu un mai până intra în pământ cam două palme. În capătul țărușului bătut în pământ puneau o opincă nouă, neîncălțată. Ritualul continua toată săptămâna, din ce în ce mai diminuat. În locul țărușului urma să se sape puțul din care luau apă cu toți locuitorii.

Dintre toate popoarele indo-europene, la unul singur mai aflăm apelativul țăruș – grecescul tsaroyhi (țaruhi) „opincă”.

Este binecunoscut faptul că marii istorici ai lumii au ajuns la următoarea concluzie: „Către anul 2000, un grup de populații indoeuropene coboară din regiunile carpato-danubiene și, împărțindu-se în două ramuri, ocupă Grecia (primii greci)” (Pierre Leveque, Aventura greacă, I, 1987, p. 118); „ionienii autohtoni au fost înghițiți ulterior de dorieni (Ibidem, p. 58)” și „este sigur că dorienii au venit din valea Dunării de-a lungul Moravei și a Axiosului (Vardarulu), unde au fost găsite cimitirele lor” (Ibidem, p. 118).

Se știe că vechii greci purtau sandale, iar geto-dacii purtau opinci.

În opinia noastră, grecii au văzut cu siguranță ritualul baterii țărușului de către geții din epoca bronzului, care își întemeiau cătune, sate, așezări statornice. Ei au rămas impresionați de faptul că în capătul parului se punea o opincă; ei nu cunoșteau faptul că parul ascuțit se numește acum țăruș, îl numeau tot paloyhi, paluhi (par), socotind că tsaroyhi (țaruhi) este opinca.

Din cele aproximativ 600 de cuvinte românești pe care dicționarele noastre le prezintă cu etimologie incompletă, ori și mai grav, foarte multe socotite greșit a proveni din bulgară sau din alte limbi slave sau cu etimologie necunoscută, este prezentat unul, pentru ca lingviștii să reflecteze asupra originii limbii române.

Ion Nania considera că a sosit timpul ca lingviștii români să abandoneze vechile tipare și să reanalizeze cele aproximativ 600 de cuvinte pe care dicționarele explicative le consideră a avea etimologie necunoscută.

Ion Nania este cel care a studiat, printre altele, și toporul geto-dacic de la Mozaceni care este certificatul de naştere al popoarelor latine, un document scrijelit în piatră „mai valoros decât Columna lui Traian”.

Sursa: Ion Nania, STUDII ȘI COMUNICĂRI, VOL. III, 2010

Print Friendly