Romanian Global News prezintă în exclusivitate fragmente dintr-o lucrare mai amplă a fostului Prim – Ministru de la Chișinău, Mircea Druc.

Mircea Drug

Argument

Premisa investigaţiei mele: Transnistria şi Odessa nu au fost ocupate, ci eliberate de către români. Enunţând teza Eliberare, contrară istoriografiei sovietice, nu fac altceva decât să promovez un adevăr recunoscut.

În istoria modernă a românilor, un capitol aparte îl reprezintă Transnistria şi Odessa. Un fenomen complex, dramatic şi fascinant! După dispariţia Imperiului Sovietic, istoricii, relativ liberi, depistează în arhive documente inedite. Unii le şi valorifică deontologic. Astăzi, toţi profesioniştii, nu doar istoricii, avem o datorie: să acţionăm, să pătrundem în esenţa circumstanţelor istorice, care tind să se repete necruţător.

Am trăit campania calomnioasă, denigratoare a propagandei sovietice. Acum suportăm insinuările separatiştilor de la Tiraspol și Komrat, care îi înfăţişează pe români ca pe nişte jefuitori şi asupritori. Transnistria şi Odessa sub români reprezintă un caz atipic în istoria ultimei conflagrații mondiale. Fraza sacramentală Cu românii era mai bine! am auzit-o de la locuitorii Odessei, nu de la „fasciştii români”.

Timp de o jumătate de secol, istoricii angajaţi au operat cu informaţii şi teze elaborate de Ministerul Sovietic al Adevărului. Acum e rândul oamenilor liberi să scoată în relief şi faptele trecute sub tăcere. Nu sunt istoric de profesie. Personal, nu vreau să mai existe tabuuri. Nici teme interzise, pete albe sau secrete de stat. Acelea, care, în perioada ocupaţiei sovietice, îmi măcinau psihicul. Vreau doar să mă lămuresc: Ce a fost şi ce a făcut administraţia civilă românească în Transnistria? De ce a fost condamnat la moarte guvernatorul Transnistriei, profesorul universitar Gheorghe Alexianu? Când, în ce împrejurări Gherman Pântea, unionistul basarabean, fost primar general al Chişinăului în trei mandate, a ajuns capul oraşului Odessa? Cum au trăit cetăţenii sovietici, orgolioşii locuitori ai perlei de la Marea Neagră, având în fruntea oraşului un primar român, numit în funcţie de mareşalul Ion Antonescu? Ce ţine de legendă şi care sunt faptele reale?

„Despre perioada românească în istoria Odessei există o cantitate enormă de articole, cărţi, memorii şi investigaţii. Este puţin probabil că s-ar fi scris mai mult despre un alt oraş, care nu s-a aflat sub controlul Kremlinului în perioada conflictului sovieto-german din 1941-1945. Artefactele mai prezintă şi astăzi un obiect de speculă exagerată şi câştig uşor, care cedează la preţ doar faţă de cele germane din aceeaşi perioadă. Se organizează expoziţii, unde colecţionarii expun asemenea artefacte. Şi, cu toate acestea, o descriere veridică a perioadei româneşti este practic imposibilă. Se întâmplă aceeaşi istorie ca şi cu URSS în epoca lui Brejnev. Or, aceasta a fost nu chiar atât de demult. Cinci persoane separate scriu despre viaţa de atunci cinci articole. Le citeşti şi vezi că toate spun adevărul, deşi articolele sunt absolut diferite. Acelaşi lucru şi cu românii. De aceea nu prea am încredere în articole. Mai exact, le acord încredere în măsura în care conţinutul lor nu diferă de ceea ce am auzit de la mulţi, foarte mulţi oameni. De la rudele mele, în primul rând. Am aflat şi de la o jumătate din curtea noastră veche, vecini care au trăit pe timpul românilor. Interesant, n-am auzit nici o exclamaţie – „Ce oroare!”. Toate părerile aveau un caracter abstract-respectuos. Se reduceau, în fond, la două teze: a) pe timpul românilor erau de toate; b) pe timpul românilor toate mergeau. Vă amintiţi de fraza rostită de Goţman, un personaj din filmul „Lichidarea”: „Cu românii era mai bine!”? Asta e, cuvinte proverbiale, o expresie devenită aforism”. Sursa: Michael A. de Budyon. Недовыжженная земля. www.budyon.org

Teritoriul dintre Nistru şi Bug nu a aparţinut niciodată statului modern român. Dar acolo se află din totdeauna o numeroasă populaţie românească. Prin acordul româno-german, încheiat la Tighina, la 30 august 1941, României îi revenea responsabilitatea pentru siguranţa, administraţia şi valorificarea economică a Transnistriei. Acordul este ambiguu, ca o soluţie provizorie. După încheierea ostilităţilor, Germania urma să decidă asupra teritoriilor ocupate. Mareşalul Ion Antonescu a refuzat categoric ideea integrării definitive a Transnistriei. Obiectivul prioritar al României rămânea eliberarea Transilvaniei de Nord, ocupată de Ungaria. Prezenţa militară şi administrativă în Transnistria avea drept justificare: necesitatea de a proteja frontiera pe Nistru şi despăgubirea în urma ocupării sovietice a Basarabiei ş nordului Bucovinei la 28 iunie 1940.

Categoric, prima reacţie a comuniştilor şi românofobilor la apariţia lucrării va fi: nimic nu-i adevărat. După Marea Revoluţie din Octombrie, locuitorii Transnistriei şi Odessei construiau de zor socialismul şi erau fericiţi. Admitem, dar cunoaştem şi drama scriitorului român-francez Panait Istrati, de orientare socialistă. În 1927 şi 1929, a călătorit în URRS, a vizitat Moscova, Kievul, diverse regiuni, inclusiv RASSM. A denunţat apoi ficţiunea bolşevică în cartea „Spovedania unui învins”. Remarca sa proverbială la adresa regimului comunist: “Văd ouăle sparte, dar unde este omleta?” a devenit celebră. Atunci, prietenii lui, comuniştii de pretutindeni, l-au făcut „fascist”, l-au anatemizat. Astăzi, gâştele colhoznice vor susţine că n-a fost decât o provocare ordinară, pusă la cale de duşmanii puterii sovietice. În fine, admit orice fel de argumente: n-a existat în Ucraina şi Transnistria nici război civil, nici teroarea roşie, nici epurări consecutive, nici un golodomor. Dar vreau, totuşi, să înţeleg de ce „mint” atâţia ruşi, ucraineni, evrei? Cine-i obligă pe foştii cetăţeni sovietici, unii chiar martori oculari, locuitori ai Transnistriei şi Odessei, să aprecieze pozitiv măsurile luate de administraţia civilă română în perioada 1941-1944?

După aprilie 1944, orice vorbă de bine despre Transnistria şi Odessa sub români era pasibilă de pedeapsă. Academicianul Victor Faitelberg-Blank şi scriitorul Vladimir Gridin în cartea „Crochiuri din viaţa Odessei” descriu, în acest sens, un episod interesant din perioada postbelică: „Şi în timpul unui chefuleţ ordinar cu ocazia Revelionului, când el [Gheorghii Iurkevici] a nimerit în societatea băieţilor proaspeţi, a aşa numiţilor estici, care nu s-au aflat sub ocupaţie, aceştia într-adevăr l-au scos din sărite. Cică, la un toast obişnuit, nu a mai putut suporta reproşurile acelor băieţi că a trăit sub români şi a ţipat: „Dar a fost măcar o viaţă adevărată, nu aşa, ca acum… Puteţi voi oare să înţelegeţi, prostănaci nenorociţi?” După care l-a turnat cineva, făcând o plângere că tipul îi „apără pe ocupanţi”. Şi, într-un ceas rău, după petrecăreţul indiscret a venit duba neagră”.

Gheorghii Eremin, veteran de război: „În anii 1945-1948, mă aflam la Odessa. În timpul războiului Odessa a fost ocupată de români, germani erau mai puţini pe acolo. Fraza sacramentală a unui personaj din filmul „Lichidarea”: „Cu românii era mai bine!” într-adevăr se auzea atunci frecvent prin oraş. Aşa considerau mulţi locuitori ai Odessei, deoarece românii nu se dedau atrocităţilor, ca germanii, legalizaseră proprietatea privată şi comerţul liber. După eliberarea oraşului, multe lucruri din acel „privat” şi „liber” s-au mai păstrat un timp”.

Iurie Suhodolshi, elev la un liceu industrial din Odessa, întors în oraş, în toamna lui 42, scrie în jurnalul său intim: „27.09.1942. Alaltăieri, la orele 5 dimineaţa, am ajuns la Odessa. Apostoleşte. Desigur, întâlniri, pupături… Am depus cerere de înscriere la liceul industrial… Voi învăţa gratuit. Taxa, în general, este de 200 de mărci pe an. Aici la ruble le spun mărci. Produse alimentare – cât frunză şi iarbă, mare bucurie pe noi. Mă aflu împreună cu tata şi tovarăşii mei. Mai trist însă când văd casele dărâmate …; 05.12.1942. Tata a primit la teatru un splendid tain regal gratuit (de la regină): 4 kg de zahăr, făină, unt, ulei de floarea soarelui, o cutie de prăjituri minunate, 2 sticle de votcă. Într-un cuvânt, bine”

Aleksandr Cerkasov: „Celebrul bas Savcenko, în timpul ocupaţiei, cânta la Opera din Odessa. În componenţa uni grup de concert dădea reprezentaţii la vila mareşalului Antonescu, de la care a primit cadou un ceas de aur. După război, acelaşi cântăreţ a fost decorat cu Ordinul Drapelul Roşu de Muncă. A mai primit de la puterea sovietică un apartament bun în centrul Odessei. Şi la teatru avea cea mai mare leafă – 3 mii de ruble. Să-l numim colaboraţionist? Complicată întrebare, odată ce statul l-a tratat astfel. Până şi mareşalul a fost reabilitat ulterior, fiindcă ar fi avut un scop nobil, să reîntregească ţara. Pe mareşal îl justifică acei care ne amintesc: românii nu omorau. Ofereau aceasta germanilor, ei doar reţineau, arestau”.

Nostalgicii neostalinişti, ruşii de profesie, internaţionalişti prin definiţie şi sufletişti prin excelenţă cer ca istoria Imperiului Ideocratic Sovietic să rămână aşa cum au scris-o bolşevicii. Să nu investigăm, să nu comentăm viaţa din teritoriile ocupate în timpul războiului sovieto-german. Nu importă că viziunea acceptabilă pentru ei s-a format, timp de o jumătate de secol, sub presingul directivelor PCUS, realismului socialist şi al cinematografiei sovietice.

Iată o sinteză a istoriei lor bătută în cuie: în 1941-1942 un inamic perfid a reuşit să acapareze o parte însemnată din teritoriul URSS. Cauza? Atacul inopinat şi viclean al Germaniei, superioritatea ei în forţă şi mijloace. Ocupanţi lacomi şi mărginiţi! Necruţători, primitivi în intenţiile şi acţiunile lor. Din primele zile, în regiunile invadate s-au instalat mizeria disperată, foametea, teroarea. Oamenii sovietici sufereau, mureau, rezistau eroic. Ascultau, pe ascuns, buletinele Sovinformbiuro, citite de Iurii Borisovich Levitan, cu vocea sa de bas inconfundabilă. Însufleţiţi, lipeau noaptea foi volante. Aşteptau cu nerăbdare să se apropie linia frontului. Păstrau credinţă idealurilor primului stat socialist din lume. În vara lui 1941, sub conducerea partidului, s-au ridicat cu milioanele la luptă cu uitare de sine. În spatele frontului, comunicaţiile inamicului au fost paralizate. Forţa sa vitală, graţie operaţiunilor îndrăzneţe ale partizanilor, se topea cu fiecare zi. Sprijiniţi cu dragoste de masele populare, partizanii deveneau invincibili, imposibil de prins. Peste tot ardea pământul sub picioarele ocupanţilor. Sângerosul agresor nu putea conta decât pe puţinii complici şi trădători…

Doar aceasta se cuvenea de ştiut despre viaţa populaţiei sub germani şi aliaţii lor. Atât permitea Ministerul Sovietic al Adevărului. Şi dacă nu înghiţim în continuare un sortiment de teze similare, înseamnă că vrem să rescriem istoria? Ei bine, vrem să rescriem o atare istorie. Şi începem cu o constatare: de-a lungul deceniilor paşnice, în orice anchetă oficială ne agăţa inopinat o întrebare perpetuă: „Aţi locuit în anii războiului, personal sau rudele dumneavoastră apropiate, în teritoriile ocupate?”. Nu puteai răspunde scurt cu da sau nu. Eram obligaţi să precizăm, repetând: „Da, în anii războiului, eu şi rudele mele apropiate, am locuit în teritoriile ocupate” sau „Nu, nici eu nici rudele mele apropiate nu am locuit în teritoriile ocupate”. Dacă indicai că doar unele rude apropiate au locuit în teritoriile ocupate, ţi se cerea, în anumite cazuri, să concretizezi în scris unde, cine şi ce. Întrebare: pe cine interesa asemenea detalii?

În 1944, în urma trupelor care înaintau din Est, se întorceau şi reprezentanţii speciali ai puterii sovietice. Începea chestionarea ameninţătoare a populaţiei timorate:

– Cum v-aţi permis să trăiţi fără puterea sovietică? Cum aţi îndrăznit să araţi, să semănaţi? Cum aţi cutezat să călcaţi pe pământ, cum aţi putut să faceţi mâncare, să vă dădăciţi copii şi să dormiţi noaptea? Cum aţi îndrăznit să spălaţi rufele, să faceţi focul în sobe, să scoateţi gunoiul? Cum v-aţi permis să daţi mâncare caprei şi să faceţi rezerve pentru iarnă. Cum aţi cutezat să respiraţi acelaşi aer cu acei care ea, puterea sovietică, luptă? Ia să vedem, cine a rămas aici în viaţă? Cine nu s-a dus la partizani, cine a sperat să trăiască fără noi? Cine a visat că nu ne vom întoarce, cine s-a bucurat pe aici că am fost alungaţi? Cine a cărat fără noi din colhozuri, cine le-a dat nemţilor slănină şi i-a hrănit pe ocupanţii fascişti? Cine s-a pricopsit cu o capră, cine a crescut un purcel, cine a ţinut găini fără noi şi a dezvoltat instinctul proprietăţii private? Cine a făcut comerţ la piaţă? Cine a deschis atelier de cizmărie? Cine făcea speculă cu surogate germane şi restabilea capitalismul? Cine a scos icoanele de prin podurile caselor, a reparat bisericile şi le-a cusut popilor rase şi a cultivat laurul religios? Cine a deschis fără noi şcoli, cine a mâzgălit prin abecedare cuvântul Stalin? Cine a lucrat prin spitale ca să vindece trădători de patrie? Cine s-a angajat la primării linguşindu-i pe ocupanţi? Cine rupea portretele lui Stalin, înjura puterea sovietică, edita găzetuţe murdare, lăudând jugul fascist, afirmând că nemţii ar fi mai puternici decât noi? Cine s-a înrolat în detaşamentele de poliţişti, a tras în bravii reprezentaţi ai puterii sovietice, a apărat lepădăturile fasciste?” Sursa: Скрипториум Санкт-Петербург, 2011.

Pe parcursul vieţii m-am lămurit deja: gâştele colhoznice sunt alergice la spusele şi împlinirile românilor. Indiferent de domeniu. De aceea, pentru a-mi susţine teza, voi apela preponderent la surse străine – ruseşti, ucrainene, evreieşti. Din start, caut să elucidez „un adevăr amar despre ocuparea Odessei de către români”. Aşa se exprimă unii tineri jurnalişti ruşi, având în vedere „un caz unic de oraş colaboraţionist” printre zecile de localităţi urbane, care figurează în mitologia sovietică cu titlul de „oraş-erou”.

Abordez subiectul „Transnistria şi Odessa sub români” având drept suport lucrările semnate de autori ruşi – Evghenii Tverskoi, Aleksandr Cherkasov, Michael A. de Budyon, Elena Zamura, Mihail Borisovski, Anatolii Maliar, Iakov Verhovski şi Valentina Tîrmos. Viziunea lor îmi permite să examinez „Dosarul Transnistria şi Odessa” într-o paradigmă cu totul diferită de istoriografia ţaristă, sovietică, rusă, ucraineană şi româno-comunistă. Meritul mare al autorilor menţionaţi constă în prezentarea unor mărturii ale foştilor cetăţeni sovietici, care descriu realitatea vieţii cotidiene sub ocupaţie. Iar majoritatea documentelor valorificate se păstrează în arhivele altor ţări precum şi în colecţii particulare. Nu au mai fost publicate, expuse, vizionate şi, indiscutabil, prezintă interes atât pentru specialişti, cât şi pentru cercul larg de cititori.

Studiind o serie de date şi documente recente vizând prezenţa românilor în Transnistria şi Odessa, descopăr tendinţe de abordare tot mai pluraliste. Putem vorbi chiar de viziuni diferite ale ruşilor, ucrainenilor, evreilor şi românilor, bineînţeles. Semnificativ e şi faptul că promotorii fiecărei abordări a subiectului respectiv sunt sincer convinşi că numai ei au dreptate. Personal, mă ghidez după principiul că nimeni nu are dreptul să pună la îndoială, a priori, mărturiile şi faptele. Oricât de subiective ar părea acestea în anumite situaţii concrete. Un principiu valabil şi pentru istoria Transnistriei şi Odessei. Numai locuitorii acestei regiuni, indiferent de eticheta sau stigmatul ideologic (albii sau roşii) pus de bolşevici, au dreptul să decidă, dacă în 1941 au fost ocupaţi sau eliberaţi. Totodată, nimeni, absolut nimeni, nu poate respinge, a priori, adevărul celor care neagă eliberarea Transnistriei şi Odessei de către Armata Română. O singură condiţie pentru ambele tabere: să fi trăit cu toţii evenimentele pe viu. Eu, de exemplu, începând cu luna martie 1944 şi până în 1991, am trăit în Basarabia şi Nordul Bucovinei ocupate de către Imperiul Ideocratic Sovietic. Şi am argumente pentru a respinge categoric teza eliberării basarabenilor şi nord-bucovinenilor de către Armata Roşie.

Mihail Borisovski, născut în satul Rozalievka, lângă Birzula, fosta RASSM, precizează că îşi elaborează lucrările în baza amintirilor şi relatărilor unor oameni care au participat nemijlocit la evenimentele respective. Că preferă mărturiile aflate din surse directe (mai exact, auzite) şi nu din maculatura literară a unui nene străin. Scrie doar ceea ce a reţinut în memorie pentru totdeauna. Caută să relateze totul onest, fără a înflori sau ascunde ceva. Doar aşa, un piculeţ, câte o tuşă pe alocuri. Oricum, realitatea este întotdeauna mai complexă decât orice plăsmuire. Pe parcursul expunerii şi în măsura posibilităţilor aminteşte prima sursă – persoane concrete, pe ale căror relatări, fapte, detalii şi amintiri se axează. Astfel că, tabloul obţinut nu este oficial, ci mai curând unul personal, aşa cum l-au perceput chiar participanţii la evenimentele invocate. Regretabil, însă nu putem reproduce pe hârtie sau în scrierile memorialistice partea emoţională, căci fiecare povestitor foloseşte propria intonaţie, emoţiile şi sentimentele sale.

În acest sens, îmi însuşesc întru totul poziţia autorului, când prezintă Transnistria şi Odessa din perioada războiului sovieto-german. Fiecare capitol al lucrării de faţă este însoţit de o anexă intitulată Hydepark – Forum. Sunt comentarii la temă, culese de pe site-uri şi portaluri de limbă rusă şi ucraineană. Constat că, traduse în română, unele opinii mai pierd anumite nuanţe din „savoarea” originalului.

Culese de pe Hydepark – Forum

Ivan Ivanov, 12 mai 2012, 01:51: Nu aşi fi venit la hydepark-ul nostru cu acest articol (Aleksandr Cerkasov. Ce se trecea sub tăcere în URSS, relatând despre ocuparea Odessei… www.time.odessa.ua 12 мая 2012, 01:35), dacă mama mea nu mi-ar fi confirmat toate cele descrise de autor. Deoarece în timpul războiului a fost un om de legătură al partizanilor din oraş, a ţinut să-mi povestească multe din câte n-au nimerit în articol. Mi-au povestit şi vecinii din casa de pe strada Miasoedovskaia, unde m-am născut şi am crescut, adăugând detalii noi…

Veceaslav Eliutin, 13 mai 2012, 11.10: Am rămas şocat că acest „material” nu a fost retipărit din arsenalul propagandistic a lui Goebbels, ci dintr-o publicaţie „social-politică din Odessa”. Să-mi fie cu iertare, acest ziar, Vremea – C din 13.04.12, nr. 524, la timpul său, cu o un zel demn de invidiat, lingea fundul fostului primar Gurviţ. Acum continuă s-o facă, dar deja Partidului Regiunilor, după cum se vede din conţinutul numărului menţionat. Apare o întrebare legitimă faţă de guvernatorul E. Matveiciuk şi primarul A. Kostusev: cum se îmbină asemenea „materiale” cu declaraţia Partidului Regiunilor despre necesitatea renaşterii educaţiei patriotico-militare a tineretului şi curăţirea istoriei Ucrainei de conjunctura banderovistă? Turnând murdărie peste trecutul istoric al patriei noastre, nu veţi ajunge departe, domnilor! Apare la suprafaţă şi un alt moment. România, prin spusele preşedintelui, nu se sfiieşte să declare pretenţii la teritoriul regiunii Odessa. Nu cumva publicaţia acestui material reprezintă un fel de prelucrare psihologică a populaţiei, în cazul unei noi ocupaţii româneşti?

Ivan Ivanov, 13 mai 2012, 11:24: Dumneavoastră consideraţi normal ca să publicăm în continuare numai articole de fond din ziarul „Pravda” şi citate din „Cursul scurt al istoriei VKPD”? Iar restul să vorbim în şoaptă la bucătărie? Sau dumneavoastră puteţi combate ceea ce scrie în articol? Precum că n-a existat nimic. Ocupanţii spânzurau şi împuşcau… Atât.

Aleksandr Stepanov, 13 mai 2012, 19:47: La Apărarea Odessei au participat locuitori ai oraşului, voluntari, 55 000 de oameni. Împreună cu Armata Roşie în timpul apărării Odessei au nimicit două armate româneşti, peste 90 000 de soldaţi germani şi români. Articolul este un rahat, ca şi cei care l-au publicat. Cu atât mai mult, că în ultimii douăzeci de ani ne-au servit porcării şi mai dihai, ca epopeile TV despre Mişka Iaponcik, Sonia, Mahno şi alţi cetăţeni de onoare ai Odessei…

Ivan Ivanov, 13 mai 2012, 20:12: Articolul dezminte cumva apărarea eroică a Odessei şi execuţiile în masă? Sau nu vă place când se scrie ceea ce nu conţin manualele dumneavoastră mincinoase, editate sub cenzura PCUS? N-ai încotro. Şi ceea ce conţine articolul corespunde realităţii. Ce a fost a fost. Şi dacă adevărul place sau nu place secretarilor de partid în rezervă, chiar nu mai interesează pe nimeni.

Bombardir, 13 mai, 2012,11:22: Păi bine, dar cu ce scop a fost adus articolul la Hydepark-ul acesta? Unul singur, părerea mea: să arătaţi cât de bine au guvernat Odessa ocupanţii români şi ce îngrozitor de rea a fost puterea sovietică. Doresc să vă întreb – banii pentru articol vi i-a repartizat Medvedev în cadrul programului „destalinizarea”?

Ivan Ivanov, 13 mai 2012, 11:33: Aha! Direct, redactorului ziarului şi Muzeului cu arhiva regiunii Odessa. Redactorul a publicat, ceilalţi au falsificat documentele şi au convins martorii să nu spună adevărul. Au pus la cale toţi orăşenii care au trăit sub ocupaţie. Începând cu partizanii…

Bombardir, 13 mai 2012, 11:39: N-aţi răspuns la întrebare. Cu ce scop aţi dezgropat în arhivele Odessei aceste date şi le-aţi postat pe site? Puterea sovietică nu mai există de două decenii.

Ivan Ivanov, 13 mai 2012, 12:16: Scrieţi protocolul anchetei sau acceptaţi o simplă lămurire?

Bombardir, 13 mai 2012, 18:01: Nici una nici alta. Am o propunere – faceţi-vă un hydepark al vostru cu denumirea de tipul „Noi, antisovietici!” şi măscăriţi acolo tot ce e sovietic.

Ivan Ivanov, 13 mai 2012, 19:49: Iar voi denumiţi-vă asociaţia „Nici un pas de la „Cursul scurt al VKPB”!” şi citiţi-vă istoria mincinoasă ca pe una adevărată. Eu însă scriu lucruri reale confirmate de documente şi de martori oculari.

Iurii Kovalev, 13 mai 2012, 18:14: N-am răspuns la întrebarea lui Bombardir? Cred că e necesar şi obligatoriu să cunoaştem atât părţile luminoase cât şi cele întunecate ale oricărei istorii. Consideraţi aceasta drept scopul postării articolului în discuţie.

Bombardir, 13 mai 2012, 18:04: Asociaţia noastră a fost creată pentru elucidarea părţilor luminoase ale istoriei sovietice a statului nostru. Nu mai transformaţi forumul în troacă!

Robin Kruzo, 14 mai 2012, 18:58: Unde scrie aşa ceva şi unde sunt acele părţi luminoase?

Bombardir, 15 mai 2012, 09:17: Probabil că abia aţi revenit de pe insula aceea nelocuită, domnule Kruzo? Sau v-aţi stricat de cap în singurătate. Noi de 67 de ani sărbătorim victoria asupra nemţilor şi aliaţilor acestora. Inclusiv a românilor, pe care îi iubesc atât de mult nişte rămăşiţi de alde „Ivan Ivanov” de la acest portal.

Robin Kruzo, 15 mai 2012, 00:52: Despre viaţa sub puterea românilor şi a sovietelor a scris foarte bine o femeie rusoaică Efrosinia Kersnovski în marea sa carte „Cât costă omul”.

Ivan Ivanov, 14 mai 2012, 01:30: Ştiu din copilărie cum era traiul. Tata e originar din Basarabia. Povestea multe lucruri despre viaţa oamenilor până la venirea eliberatorilor din RKKA (ARMŢ – Armata Roşie a Muncitorilor şi Ţăranilor). Mama îşi amintea de viaţa sub ocupaţia românească. Cât despre URSS, ştiu. Am trăit personal 40 de ani…

Şerşniova Natalia, 13 mai 2012, 13:11: Cândva, prin anii 80, am călătorit într-o cuşetă cu o doamnă, care se întorcea de la vila sa de lângă Odessa. O chema Rozalia Benţionovna. O mătuşică simpanică. Înainte de ocuparea Odessei, împreună cu doi fii minori, a decis să plece cu vaporul la Novorossiisk. Tatăl ei, un om în vârstă deja, care îşi amintea de venirea nemţiilor la Kiev şi Odessa în 1918, îi spunea: – Rozecika, încotro? Nemţii sunt o naţiune cultă, ce-ar putea să ne facă? Rozecika a plecat. Iar tatăl şi mama au rămas. – Şi unde sunt tata şi mama, o să vă întreb? Au ars în antrepozitul din port… Poftim, naţiune cultă!.. Aşa a zis bătrânica. Da, şi încă un moment. Fratele meu locuieşte în Odessa şi avea la serviciu o infirmieră în vârstă. Aceasta spunea: Care-i problema? Pe timpul românilor am trăit bine, nu înduram foame, umblam liberi pe străzi. Lumina electrică ardea, tramvaiele circulau… N-o să apreciez aceste două opinii. Judecaţi şi singuri.

Veceaslav Eliutin, 13 mai 2012, 14:03: Păi, şi în prezent, unii (nu prea numeroşi) o duc foarte bine iar alţii foarte rău. Deci, judecaţi şi singuri…

Ivan Ivanov, 13 mai 2012, 19:18: Ce să judecăm? Ambele relatări sunt veridice. Şi aşa a fost în toate războaiele. Omul se adaptează la orice condiţii, altfel poporul n-ar fi supravieţuit… Au trăit oamenii pe timpul lui Stalin, Hitler, Brejnev, Lenin, şi feluriţi Elţîni. Se vor adapta în continuare şi vor trăi. Şi se vor înmulţi.

Iurii Kovalev, 13 mai 2012, 19:27: Reiese că, fiecare cu ce este al lui.

Şerşniova Natalia, 13 mai 2012, 22:58: Dar acesta e o teză penibilă. Când discutam cu infirmiera, o consideram trădătoare, şi nici acum nu mi-am schimbat părerea. Atunci, fiind foarte tânără, ştiam despre clandestinitatea eroică din Odessa, din catacombele oraşului şi nu pricepeam cum puteai să aştepţi liniştit, când vor elibera oraşul. Şi i-am reproşat direct acelei cucoane cu părul cărunt. Mi-a râs în faţă şi a rostit chiar aceste cuvinte: fiecare cu ce este al lui.

Victor Bondarenko, 14 mai 2012 02:26: Dar ce ştiţi despre activitatea ilegaliştilor din Odessa? Am studiat aproape un an documentele cu privire la partizani, care se păstrează în arhiva comitetului regional de partid de lângă Kulikovo Pole. Dumneavoastră ce aţi citit? Îmi pare rău. Credeţi-mă, multe v-ar fi dezamăgit.

Şerşniova Natalia, 14 mai 2012, 13:05: Acum, probabil, m-ar fi dezamăgit. Ca, de altfel, şi multe altele luate atunci drept adevăruri. M-am referit la timpuri trecute. În prezent, însă, multe sunt date uitării, ca să nu zic profanate…

Victor Bondarenko, 14 mai 2012, 22:33: Exact acum iese la suprafaţă adevărul şi documentele video din arhivele secrete, iar foştii secretari de partid încearcă să apere minciuna din manualele de istorie redactate de PCUS.

Iurii Kovalev, 14 mai 2012, 09:20: Fiecare teză corespunde vieţii pe care individul nu este în stare s-o schimbe. De aceea şi există teza…

Seerghei Filippov, 4 iunie 2012, 08:01: Un articol foarte bun. Despre viaţa reală. Într-adevăr, populaţia oricărui oraş ocupat nu înseamnă ilegalişti şi sabotori, ci oameni obişnuiţi. Oameni care vor pur şi simplu să trăiască. Iar faptul că puterea sovietică a plasat supravieţuitorii pe aceiaşi treaptă cu „trădătorii de patrie” este, delicat vorbind, o ticăloşie. De altminteri, homo sovieticus e ferm convins: toţi acei care nu sunt cu noi, înseamnă că sunt contra noastră. Şi aceasta nu e decât o paranoia ordinară.

Ivan Ivanov, 4 iulie 2012, 12:16: De menţionat că nu din vina lor au rămas sub duşmani. Însăşi puterea sovietică ia abandonat, cedând teritorii şi o populaţie mai numeroase decât ceea ce reuşiseră nemţii să cucerească în toată Europa. Comuniştii au plăcerea să reproşeze Franţei şi altor ţări, ocupate rapid, uitând ce teritoriu şi cu ce iuţeală a acaparat Hitler în URSS. Şi câţi prizonieri ai ARMŢ şi câtă populaţie civilă a luat. Devine tot mai clar, că pe Hitler nu l-a oprit nici puterea armelor, nici mintea lui Jukov cu geniul lui Stalin, ci teritoriul imens şi resursele umane, incomparabile cu ale Germaniei, precum şi resemnarea soldaţilor, care opreau inamicul cu propriul corp… Pierderile lui Hitler pe toate fronturile războiului mondial sunt mult mai mici decât pierderile Uniunii Sovietice, care a luptat doar pe un singur front şi pe teritoriul său. Să fi fost condiţii egale, războiul s-ar fi terminat la Sahalin…

Andrei Ivanov, 4 august 2012, 00:48: Ia te uită, ce visuri l-au cuprins! La Sahalin! În orice condiţii, războiul s-ar fi terminat acolo unde s-a terminat. Stalingrad şi Kursk au avut loc când Vehrmacht încă nu lupta de-a binelea pe două fronturi. Dar când a început să lupte, din iunie 1944 – operaţia Overlord, Armata Roşie efectuase deja concomitent şi consecutiv, aprilie-noiembrie, opt operaţiuni strategice. Au participat 14 milioane de oameni. Nu importă dacă erau aliaţii sau nu erau, Drapelul Victoriei ar fi fâlfăit deasupra capitalei celui de Al Treilea Reich răpus, dacă nu în mai, atunci în octombrie… De aceea, nu mai cântaţi atâtea ditirambe colaboraţioniste ocupanţilor, de parcă până la război în Odessa n-ar fi fost cinematografe, frizerii şi şcoli, iar oamenii nu făceau nimic altceva decât să se prezinte la interogatorii!

Mihailo Marianici, 14 martie 2013, 13:18: Tu, stimabile, începe cu 1941 şi lămureşte de ce nemţii au reuşit să ajungă până la Moscova? Sau a fost şi aceasta o strategie? Nu chiar în orice condiţii ar fi învins ai noştri. Istoria nu cunoaşte modul conjunctiv, dar văd că vă trage la cugetări şi nu rămân nici eu dator. Dacă politica lui Hitler ar fi fost mai loială faţă de teritoriile ocupate şi metodele de instaurare a regimului german mai tolerante, nu ar fi avut cine lupta pentru URSS. Adevărul e că nereuşitele din 1941 demonstrează un singur lucru: majoritatea nu avea la inimă puterea sovietică, oamenii nu doreau să lupte, de aceea germanii contemplau Moscova prin binoclu. Căci acolo unde au luptat (Brest, Odessa, Sevastopol) germanii nu au putut înainta rapid. Uite aşa, homo sovieticus, înflăcărat şi fanatic!

Vladimir Șulear, 13 mai, 14:52: Ce bine audus-o la Odessa pe timpul românilor! Cei de l-a Leningrad, de exemplu, n-au avut noroc…

Ivan Ivanov, 13 mai 2013, , 19:19: Dar pe cei arși de vii nu-i invidiați?

Iulius Fuchek, 13 mai, , 15:55: Al dracului, la ce bun Armata Roșie eliberaorașe și sate? Mare lucru, dacă nemții românii și alți fasciști i-ar fi nimicit pe toți. N-am fi mai avut în schimb NKVD. Și în prezent ar fi de dorit ca să plece cu toții în Europa, să le spele fundurile bătrânilor lor. Iar FSB nu te va atinge.

Iurii Kovalev, 13 mai 2012, 20:12: Nici într-o situaţie oarecare nu putem judeca univoc. Dar procedăm aşa fiindcă fiecare urmăreşte propriul interes.

Ivan Ivanov, 13 mai 2012, 20:22: Reţineţi că articolul în dezbatere nu face evaluări, relatează ceea ce a avut loc. Aprecierile şi sentinţele vin de la cititori. Uite că au dat buzna politrucii rezervişti şi kaghebiştii. Imediat înjurături şi pretenţii la adresa mea: „Cum de ai cutezat, vrăjmaşule, să povesteşti ceea ce s-a întâmplat şi nu ceea ce partidul a ordonat! Şi aceasta chiar de ziua Victoriei! Revino-ţi! Începe să minţi întru gloria PCUS şi conform celor indicate în manualele din perioada sovietică…” Nici nu-şi dau seama aceşti ideologii cu fundul roşu că URSS s-a prăbuşit din cauza că a fost edificată pe minciună şi sânge… Şi actualul regim va fi spulberat dacă nu ne dezvăţăm să minţim

Mihailo Marianici, 14 martie 2013, 13:29: Domnule, jos pălăria! Sincer vorbind nu mă aşteptam să existe în Odessa lui Kostusev oameni ca voi, capabili, având curajul şi bărbăţia de a privi rezonabil nişte lucruri, pentru care, acum, eşti etichetat „fascist”.

Ivan Ivanov, 14 martie 2013, 17:26: Mulţumesc! Dar la Odessa majoritatea sunt ca mine. Admiratorii puterii sunt mai bine organizaţi şi vociferează enorm. Practic au toată mass-media scrisă şi video. Noi dispunem doar de „Crug TV” şi „Canal 5″ şi acestea numai prin cablu.

preluat de pe: http://www.rgnpress.ro/rgn_14/categorii/analize-interviuri/12400-mircea-druc-transnistria-i-odessaocupate-sau-eliberate.html

Print Friendly