Transilvania și Bănatul 185

Mă închin smerită ’n fața ta de sfântă
Și poala hainei tale ți-o sărut…
Toți munții noștri fermecați te cântă
Și îți inchină ’ntregul lor avut!…

Și râurile plâng de bucurie
Că nu mai sunt acum printre străini….
Și flori răsar din umilita glie
Din care răsăriau doar mărăcini!

Mă ’nchin în fața ta… și niciodată
Nu voiu putea să-ți dau ce-ai aruncat
În cumpăna de veacuri încleștată…
Doar Dumnezeu să-ți dea din ce ne-ai dat!…

Ai sângerat întreagă pentru mine
Și-atâți eroi ni s’au făcut pământ…
Dar cumpăna ’nălțată ’n zări senine
Atins-a poala corului prea sfânt

Și sufletele noastre de români!…
Știam că munții vor pieri în zare
Când ne-o privi din ceruri Dumnezeu!

O munților cu înzăpezite steme
Știam eu că sunteți din cei ce pier,
Căci altfel Dumnezeu de multă vreme
V’ar fi zidit cu frunțile de cer!…

Zaharia Bârsan
185 Unirea, Blaj, Anul XXIX, Nr. 108, 25 mai 1919, p. 2.

Print Friendly