Elaborat în 1725, Testamentul lui Petru I ţarul Rusiei (1672-1725) a fost adus la Paris în anul 1757 de către ambasadorul Franţei la Petersburg şi predat Regelui Ludovic al XV-lea. Acest document, publicat la Paris în anul 1843, a fost citit şi comentat cu mare interes, în anii care s-au scurs de la descoperirea lui, de capete încoronate din Europa, de politicieni, istorici şi oameni de cultura.

Considerat de unii ca apocrif, Testamentul lui Petru cel Mare reprezintă un text a cărui valoare rezidă în confirmarea, prin fapte istorice, a recomandărilor către urmaşi elaborate de ţar sau atribuite acestuia.

Implicaţiile pentru actualitatea geopolitică internaţională şi, în particular, pentru cea romanească, sunt extraordinar de importante, permiţându-ne sa înţelegem multe lucruri care se întâmplă, acum, sub ochii noştri.

Textul Testamentului

În numele Prea Sfintei şi Nedespărţitei Treimi, Noi Petru I, către toţi urmaşii noştri moştenitorii Tronului, Guvernanţilor şi naţiei ruseşti.
Marele Dumnezeu, de la care avem existenţa şi Coroana noastră, luminându-ne, îmi arată mie a privi spre poporul rusesc ca fiind chemat a stăpâni în viitorime toata Europa. Eu pun temei acestei idei, că naţiunile Europei au ajuns cele mai multe într-o stare de vechime aproape de a lor cădere. Urmează dar, a fi ele subjugate de un popor tânăr şi nou, când va ajunge la întregimea creşterii sale şi va căpăta toată a sa putere …
Eu am găsit Rusia ca un pârâiaş şi o las ca un râu mare. Iar moştenitorii mei o vor face şi mai mare, întinsă, hotărâtă de a face să rodească Europa cea stârpită.
Eu le las instrucţiunile următoare pe care le recomanduiesc la a lor luare aminte ca să le păzească cu statornicie.
A ţine naţia rusească necurmat în stare de război, spre a avea pe soldaţii ei pururea deprinşi la război … Războiul să ajute păcii, în interesul intinderii Rusiei şi a înaintării ei în înflorire.
A chema prin toate putincioasele mijloace, de la naţiile cele învăţate ale Europei, Comandiri în vreme de război şi oameni învăţaţi în vreme de pace, spre a face ca naţia rusească să capete foloase de la celelalte naţii, fără a pierde nimic din ale sale proprii.
A se amesteca în toate pricinile şi dezbaterile din Europa, mai vârtos în acele ţări care fiind mai în apropriere, interesează mai cu seama.
A vârâ vrajba în Polonia, a hrăni în ea tulburări necontenite; a câştiga cu bani pe cei mai puternici, a avea înrâuriri în Dietele lor spre a putea lucra la alegerea Crailor lor şi a-şi face partizani în Polonia … Dacă puterile vecine s-ar împotrivi să le împace împărţind-o cu ele …
A lua cât s-ar putea mai mult din hotarele Suediei şi a şti cum să se facă că însăşi ea, Suedia, să-i deschidă război, spre a-i găsi pricina de a o subjuga… A dezbina Suedia de Danemarca şi, cu luare aminte, a hrăni rivalităţile lor.
A însoţi Prinţii ruşi întotdeauna cu prinţese din Germania spre a înmulţi influenţa noastră acolo … să se unească de la sine la pricina noastră.
A căuta alianţa de comerţ cu Englitera, mai mult decât a oricarei alte Puteri, pentru ca ea are mai multă trebuinţă de NOI … a schimba cheresteaua noastră şi alte produse cu aurul ei şi a face ca negustorii şi matrozii ei să-i deprindă pe cei ai naţiei noastre spre navigaţie şi comerţ.
A se întinde neîncetat către Nord pe marginea Marii Baltice şi către Sud pe marginea Marii Negre.
A se apropia cât mai mult de Constantinopole şi de India, ca acel ce va stăpâni acolo, va fi adevăratul stăpânitor al lumii … A străbate până la golful Persic, a restatornici de se poate comerţul cel din vechime al Orientului şi a se întinde până în India care este magazia lumii…
A căuta şi a câştiga alianţa Austriei … a o sprijinii în zadarnicele ei închipuiri de a stăpâni Germania… iar prin taină a întărâta duşmănia Prinţilor Germaniei împotriva ei…
A face de a se interesa curtea Austriei ca să izgonească pe Turci din Europa şi a nimici pretenţiile ei când vom subjuga Constantinopole…
A face pe toţi grecii dezbinaţi ce sunt împrăştiaţi în Ungaria, Polonia şi alte ţări, să se lipsească de ele şi a se reface sprijinul lor şi a intermedia o asociaţie universală; aceştia vor fi tot atâţia prieteni pe care Rusia îi va avea în statul fiecărui duşman al ei.
După ce Suedia se va dezmembra, Persia se va birui, Polonia se va subjuga şi Turcia se va supune … a propune foarte tainic la curtea Franţei, apoi la cea a Austriei, de a împărţi cu ele imperia lumii, măgulindu-se ambiţia şi iubirea lor de sine… Rusia să se ajute cu ele pentru a le desfiinţa pe urma …
Dacă amândouă aceste curţi vor refuza propunerea Rusiei, atunci trebuie să se ştie cum să împartă între ele gâlceava şi a le face să se slăbească una pe alta … Apoi Rusia, folosindu-se de un prilej hotărâtor, va navali asupra Germaniei, pornind totodată cu doua flote mari ce vor năpădi Franţa. Aceste doua ţări biruindu-se, celelalte părti ale Europei vor trece lesne şi fără împotrivire sub jugul Rusiei.

Recurs la istorie

Ideile Testamentului lui Petru cel Mare le regăsim în politica externă a Rusiei de-a lungul secolelor XVIII-XX precum şi la începutul mileniului II.

Devenită mare putere europeană în urma victoriei lui Petru la Poltava (1709) asupra lui Carol XII al Suediei, Rusia nu a încetat niciodată să urmarească obiectivul expansiunii sale spre Vest şi Sud-Vest, ţintind în mod special Europa Centrală, Constantinopolul şi ţărmurile Marii Adriatice.

Nenumăratele războaie împotriva Imperiului Otoman, aflat în decădere, au avut drept efect creşterea treptată a influenţei ruseşti în ţările Romane şi Peninsula Balcanică. În urma războiului ruso-turc din anii 1806-1812, turcii cedeaza rusilor Basarabia, dupa negocierile conduse din partea rusa de generalul Kutuzov. Rusii cerusera anexarea intregii Moldove şi numai vestea iminentei razboiului cu Napoleon il face pe ţarul Alexandru I sa-l recheme urgent pe Kutuzov la Moscova, Rusia multumindu-se doar cu anexarea Basarabiei.

Dupaă un nou război ruso-turc (1821-1829), încheiat cu pacea de la Adrianopol, Grecia devine independentă, Serbia îşi dobândeşte autonomia iar Ţările Române intră sub protectorat rusesc, administrarea lor făcându-se conform Regulamentului Organic.

Ameninţat de expansiunea rusească spre Balcani şi Dardanele, echilibrul european mult dorit de puterile occidentale, este pe cale să se deregleze. Franţa, Anglia şi Piemontul alături de Turcia reuşesc, în urma războiului Crimeei (1854-1856), să stăvilească un timp expansionismul rusesc. Pacea de la Paris (1856) a consfinţit redobândirea de către Moldova a trei judeţe din sudul Basarabiei, Rusia pierzând astfel, pentru scurt timp, controlul gurilor Dunării.

În anul 1877, ruşii declanşează un nou război împotriva Imperiului Otoman. Profitând de aspiraţiile spre independenţă a Principatelor Unite, trupele ruseşti obţin dreptul de a trece pe teritoriul românesc, spre Dunăre. Sub comanda Principelui Carol, trupele ruseşti şi româneşti obţin victoria asupra turcilor.

Învingători, ruşii uita repede de aportul decisiv al armatei române în obţinerea victoriei şi îşi păstrează trupele în Principate, ca ocupanţi, chiar după terminarea completa a ostilităţilor. A fost necesara intervenţia Cancelarului Germaniei Bismark pentru a-i obliga pe ruşi să părăsească România după ce pricinuiseră ţării mari pagube. Ruşii ar fi vrut să se îndrepte spre Dardanele, dar prezenţa unei puternice flote britanice în zona i-a făcut să se răzgândească.

Congresul de la Berlin (1879), punând capăt războiului ruso-româno-turc, a consfinţit independenţa României şi, drept “recompensă” pentru aportul la înfrângerea turcilor, se răpesc din nou tării cele trei judeţe din sudul Basarabiei pe care le iau ruşii.

Înfrângerea suferită în războiul ruso-japonez din anul 1905 precum şi revoluţia antiţaristă din acelaşi an opresc pentru un timp expansiunea rusească din Europa, iar insuccesele militare din timpul primului război mondial şi declanşarea revoluţiei bolşevice în 1917 par a schimba politica Rusiei, guvernele comuniste , instalate la putere prin forţă şi teroare, fiind preocupate temporar de menţinerea puterii sovietice, extrem de şubredă câţiva ani. În perioada 1917-1940, sub dictatura partidului comunist condus de Lenin, apoi de Stalin, au loc cumplite crime de masă, milioane de oameni fiind ucişi de represiunea împotriva celor ce se opuneau politicii partidului precum şi de foametea care se instalase în întreaga Rusie. Aşa numita politică leninistă de autodeterminare a naţionalităţilor s-a dovedit a fi o vorba goală, imperialismul rus continuând să se manifeste împotriva unora din republicile sovietice ce se doreau independente, puterea de la Moscova menţinându-le cu forţa în cadrul Uniunii. Nici alipirea Basarabiei la patria mumă România (1918) nu este recunoscută şi a fost necesară intervenţia eroică a trupelor româneşti pentru alungarea bandelor bolşevice ce invadaseră provincia românească.

În august 1939, sinistrul pact Molotov-Ribentrop a dat frâu liber atât expansionismului hitlerist cât şi celui sovietic, Germania şi Uniunea Sovietică atacând Polonia şi împărţind-o (aşa cum s-a mai întâmplat de trei ori în secolul al XVIII-lea). La scurt timp după aceea, în noiembrie 1939, sovieticii atacă Finlanda şi cu toată rezistenţa eroică a finlandezilor le impun să cedeze două provincii din vecinătatea frontierei comune (martie 1940).În iunie 1940, vine rândul României, căreia sovieticii îi adresaseră un ultimatum pentru cedarea Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa. Copleşită de ameninţări, înconjurată numai de neprieteni şi abandonată de marile puteri occidentale, ţara noastră cedează cele trei teritorii româneşti. Tot în vara anului 1940, sovieticii ocupă Ţările Baltice, Expansiunea rusească, întreruptă un timp, reîncepuse.

Atacând Uniunea Sovietică, în iunie 1941, nemţii au mizat pe un succes rapid, similar cu cel obţinut prin “blitz-krieg” în Polonia şi Franţa. N-a fost aşa şi, în realitate, s-a repetat aventura nefericita a lui Napoleon din 1812, iar la capătul unui război care a durat 4 ani şi a secerat milioane de vieţi de ambele părţi, Germania a fost zdrobită. Incontestabil, în obţinerea victoriei, a contat foarte mult ajutorul masiv în echipament de război, acordat de americani, deschiderea frontului din Italia (1943) şi Franţa(1944) precum şi bombardamentele nimicitoare efectuate de aliaţi asupra oraşelor germane. Din nefericire, România a participat la războiul împotriva URSS, la început pentru a elibera Basarabia răpită în 1940, iar apoi, conform logicii implacabile a războiului, pe câmpiile nesfârşite ale Rusiei, până la Stalingrad, dar a întors armele împotriva Germaniei în august 1944. Câştigarea războiului alături de aliaţi, a constituit un excelent prilej pentru ruşi de a trece la înfăptuirea visului lui Petru cel Mare. şi nu au ratat acest prilej. Nerespectând obligaţiile luate faţă de aliaţii occidentali, în 1944-1945 trupele sovietice reanexează ţările Baltice, ocupând de asemenea Polonia, România, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Austria până dincolo de Viena precum şi o mare parte din Germania. În toate aceste ţări, exceptând Austria, sunt instalate regimuri comuniste obediente faţă de Moscova. Nicicând, Testamentul lui Petru cel Mare nu fusese mai aproape de realizare…

În faţa expansiunii sovietice, statele occidentale reacţionează formând Alianţa Nord-Atlantică (1949), în scopul de a proteja lumea liberă de pericolul comunismului imperialist rusesc. Europa e împărţită în două prin teribila “cortină de fier” sovietică, iar în spatele ei, popoarele subjugate de dictatura comunistă, inclusiv cele din URSS, plătesc un preţ înspăimântător pentru realizarea visului lui Petru cel Mare: milioane de oameni sunt ucişi pentru opoziţie anticomunistă reală sau imaginară, iar sărăcia, mizeria, propaganda terifiantă otrăvesc viaţa celor din “lagărul socialist”. Influenţa internaţională a acestuia sporeşte necontenit cuprinzând, după 1948, imensa China iar, după 1950, ţări din America Latină, Africa, Orientul Apropiat şi Îndepărtat.

Numai formidabilul efort politic şi militar al lumii libere, condusă de SUA, a putut opri realizarea punctului 13 din Testamentul lui Petru; “Imperia lumii”.

Proiectul nebunesc al desfrânatului ţar avea însă o slăbiciune fundamentală pe care nici el şi nici urmaşii săi nu o luaseră în calcul; imposibilitatea de a ţine, pentru foarte mult timp, în chinga unei terori demenţiale, sute de milioane de oameni. După mai bine de 40 de ani de dictatură feroce, în care căpeteniile comuniste au angajat cea mai mare parte a efortului Rusiei şi ţărilor satelite spre înarmare, spionaj, terorism intern şi extern, diabolicul mecanism al expansiunii mondiale s-a gripat iar, după 1989, imperiul a început sa se dezintegreze. Două mari personalităţi au contribuit în mod decisiv, în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, la renunţarea treptată a expansionismului rusesc; Mihail Gorbaciov – liderul partidului comunist al URSS şi Ronald Regan – preşedintele SUA. Primul a înţeles că Rusia a pierdut cursa înarmărilor şi competiţia economică cu occidentul şi a orientat conducerea comunistă spre democratizare şi transparenţă, acceptând totodată ieşirea de sub tutela sovietică a ţărilor satelite Moscovei.

Cel de-al doilea a desăvârşit capacitatea militară a Statelor Unite, negociind cu URSS de pe poziţii de forţă dar şi cu o excepţională abilitate. Prăbuşirea “cortinei de fier” din Europa a dus la sfârşitul războiului rece care a marcat istoria lumii timp de aproape 50 de ani şi, în pofida multor conflicte şi ameninţări locale care existau încă, se părea ca omenirea va intra într-un proces de pacificare şi normalizare a relaţiilor dintre marile puteri. Destrămarea Uniunii Sovietice în anul 1991, urmată de desprinderea de Rusia a Ucrainei , Belarusiei, Republicii Moldova, Ţărilor Baltice, Georgiei, Armeniei, Kazahstanului, Uzbekistanului şi Turkmenistanului a însemnat falimentul politicii de expansiune a Rusiei, începută sub Petru cel Mare şi continuată aproape fără încetare timp de mai bine de doua secole şi jumătate. Diminuată teritorial, dar eliberată de povara cursei înarmărilor şi având în Siberia un imens teritoriu cu uriaşe resurse naturale neexploatate, Rusia ar fi putut să se îndrepte – pentru prima oară în istoria ei – spre construirea unei civilizaţii moderne şi a unei societăţi libere şi democratice. Se părea că preşedintele Elţân, artizanul desfiinţării comunismului în Rusia, va angaja ţara pe un drum nou, paşnic, renunţând la visurile nebuneşti ale lui Petru I. N-a fost însă să fie aşa ! Urmaşul lui Elţân, Vladimir Putin a reîntors treptat roata istoriei şi, în 8 ani de mandat, a readus Rusia acolo unde se afla înainte de Mihail Gorbaciov. Politica autoritară, dispreţ faţă de libertăţile cetăţeneşti, o nouă politică de înarmare masivă, ostilitate faţă de Statele Unite şi aliaţii săi, sprijinirea terorismului internaţional – noul mare pericol al omenirii – toate acestea fac din Rusia anului 2007 o ameninţare pentru pacea lumii. Ameninţarea este cu atât mai mare, cu cat Putin are sprijinul efectiv al majorităţii populaţiei. Morbul grandorii şi al cuceririi lumii, semănat în conştiinţa naţiunii ruse de către Petru cel Mare, se dovedeşte a fi, peste veacuri, insidios şi persistent!

Rusia şi România

De-a lungul ultimelor trei secole, ţările Romane au stat în calea expansiunii rusesti spre Balcani şi Marea Adriatica. Nenumăratele războaie purtate de Rusia cu turcii au avut şi scopul de a stapani sau chiar a anexa aceste tari, rapirea Basarabiei în 1812, 1878, 1940 şi 1944 reprezentand doar un pas în realizarea acestui scop.

Regimul comunist instalat prin forţă şi teroare în România în anul 1945 a însemnat înrobirea economică şi politică a ţării noastre şi puţin a lipsit ca ea sa fie efectiv anexată Uniunii Sovietice.

Nenorocirile aduse de ruşi în România, jaful criminal, genocidul economic şi cultural, sutele de mii de oameni aruncaţi în temniţe şi ucişi din ordinul Moscovei ne arată adevărata faţă a politicii ruseşti faţă de ţara noastră.

După 1991, în condiţiile destrămării Uniunii Sovietice şi proclamării independenţei Republicii Moldova, ruşii au încurajat regimul separatist de la Tiraspol, menţinând pe teritoriul ei armata a 14-a, ca un instrument de intimidare şi ameninţare împotriva guvernului de la Chişinău şi a României. Ucraina, fosta componentă a Rusiei şi a URSS, manifesta şi ea tendinţe neamicale faţă de România prin construirea abuzivă a canalului Bâstroe ce ameninţă flora, fauna şi navigaţia normală în zona Deltei Dunării, iar exploatarea ilegală a hidrocarburilor din platoul continental al Insulei şerpilor aduce grave prejudicii ţării noastre. Nu e un secret pentru nimeni că ruşii şi ucrainienii (tot un fel de ruşi) privesc cu dispreţ şi ostilitate mândria noastră de urmaşi ai Romei. Pentru Voronin – omul de la Chişinău al Moscovei – în Basarabia nu se vorbeşte româneşte ci “moldoveneşte” adică o limba slavă, pe un teritoriu slav, prelungire a marii Rusii.

Exista opinii, recent publicate în presa noastră, privind necesitatea corectării “erorilor” de după 1990 a politicii României faţă de Rusia. După părerea unor foşti diplomaţi, aceste “erori” constau în nevalorificarea posibilităţilor de a colabora amical cu marele vecin de la răsărit, a cărui prietenie ar fi benefică ţării noastre, pe plan economic, politic şi cultural. Fără îndoială că orice acţiune care poate duce la îmbunătăţirea relaţiilor româno-ruse este salutară. Dar umbra lui Petru cel Mare şi a Testamentului său ne obliga sa fim prudenţi şi realişti. Recenta criza a relaţiilor dintre România şi Republica Moldova, cu consecinţe dureroase în primul rând pentru fraţii noştri de peste Prut, este fără îndoială comandată de la Moscova. Aşa cum, la punctul 3 al Testamentului sau, Petru cel Mare îi învaţă pe urmaşii săi să se amestece “în toate pricinile şi dezbaterile din Europa, mai vârtos în acele ţări care fiind mai aproape, interesează mai cu seama”. Iar Moldova, din nefericire, e foarte aproape de Rusia … şi, în calea ei …

Bibliografie:

George Catisanu: “Putin şi moştenirea Testamentului lui Petru cel Mare”, w.w.w. jurnalul.ro/forum/lofiversion/index.php/1842.html.

Roman L.: “Testamentul lui Petru cel Mare”, Editura Tipografia Buciumului, Iasi, 1892

* ) Am păstrat, pe cât a fost posibil, textul apărut la Iaşi în 1892 şi reprodus pe internet de George Cautişanu, apărând doar unele prescurtări care nu modifica sensul

de Gheorghe Boldur-Latescu , 17 ianuarie 2008
http://www.romanialibera.ro/aldine/history/testamentul-lui-petru-cel-mare-115749