Tâmpa este muntele pe care mulți ani din viață l-am văzut aproape zi de zi. Este parte din viața și din amintirile mele. Tronând impunător în chiar mijlocul orașului, i-a vegheat de milenii existența, i-a vegheat devenirea, zbaterile, frământările, ca și bucuriile, victoriile și prosperitatea. Îmi amintesc cum, în anii de liceu, practic îl înconjuram în drumul de acasă spre școală, căci plecam de acasă văzându-i o față ca să ajung apoi tocmai de cealaltă parte.
Cu siguranță nu poți spune Brașov fără să nu te gândești, automat, la Tâmpa. Cu toate acestea, puține se știu despre Tâmpa, deși multe ar putea fi spuse. Iar acesta este motivul pentru care m-am gândit să-i dedic câteva rânduri care să-l aducă puțin în prim-plan.
De la începutul timpurilor Tâmpa veghează asupra meleagurilor de la poalele sale,ca un părinte asupra odraslelor.
Astăzi,muntele Tâmpa(în maghiară Czenk, în germană Zinne, alternativ Kapellenberg) care aparține de masivul Postăvaru, localizat în sudul Carpaților Orientali (mai precis în Carpații de Curbură) este înconjurat aproape în totalitate de municipiul Brașov.
Etimologie
Deoarece unii,din ignoranță sau rea-voință,atribuiau etimologia numelui Tâmpa cuvintelor „tâmpit” sau „tâmp”, Sextil Pușcariu și-a pus problema etimologiei cuvântului Tâmpa astfel: „cum se face însă că românii, care au de obicei pentru munții lor denumiri atât de plastice, ca Omul, Babele, Strunga și alte nume ce se întâlnesc în Bucegii apropiați, să fi dat în cazul acesta numele atât de nepotrivit ce amintește de cuvintele «tâmp» și «tâmpit»?”Căutând această etimologie găsește ca cea mai potrivită explicația lui N. Drăganu, la care voi apela în continuare spre a ne lămuri. Mai întâi de toate, el observă că acest nume, sub forma Tâmpa sau Tâmpele, ori asemănătoare, Tempa, poate fi găsită la mai mulți munți, în mai multe zone diferite, dar toate locuite de români, de exemplu Tempa la granița Galiției cu Maramureșul, Tempa la Sighet în Maramureș, Tâmpa la Cârlibaba în Bucovina, Tâmpa sau Tâmpele în județul Gorj, pe stânga Lotrului între Muntii Tărtărăul, Largile și Balul, Însă există nu doar munți ce au acest nume ci și sate și pâraie, cele dintâi probabil fiindcă se găseau lângă o înălțime numită Tâmpa, iar celelalte pentru că izvorau dintr-o astfel de înălțime ori treceau pe lângă ea. Astfel, există satele Tâmpa, in județul Hunedoara și Tâmpăhaza în județul Alba, precum și pichetul Tâmpa (numit și Florile Albe) din județul Gorj, dar și un pârâu din județul Prahova. Iar ca forme derivate avem Tâmpeni , o comuna din județul Olt, Tâmpeni , un cătun din comuna Vizirul, județul Vaslui. „Dacă examinăm locurile numite Tâmpa este evident că acest cuvânt a numit la început un „munte prăpăstios” sau „râpos”, „clina sau coasta stâncoasă a muntelui”, „povârniș” „, ne spune același N. Drăganu. De cele mai multe ori „povârnișul” s-a născut din ruperea „tâmpei” sau muntelui în două părți, de aceea nu trebuie să trecem cu vederea faptul că aproape toate „Tâmpele” menționate se află în apropierea unui pas, a unei trecători. Cu timpul „tâmpa” a încetat de a mai fi un nume comun, izolându-se ca nume propriu, neputând deci avea nimic în comun cu adjectivul tâmp, așadar căzând explicația celor ce-l voiau derivat din slavul tampu. Aceeași explicație este valabilă și pentru cei ce-i dădeau o proveniență din ungurescul tompa, ambele cuvinte, slav și unguresc, însemnând tâmp. Simpla asemănare de formă sau fonetică nu poate constitui o explicație. Cuvinte cu formă, dar și înțeles înrudit, pot fi găsite doar în albaneză, mai exact la albanezii din Calabria, provenite pe filieră preromană, din messapică sau sabină. Forma este timpa. Ținând însă cont că este doar o formă dialectală pare însă puțin credibil ca ea să fi ajuns la noi prin intermediul romanilor. Mult mai plauzibilă este ipoteza provenienței din limba tracică, de la tempe-tempia. Tempe înseamnă nu doar „strâmtoare, pas”, „vale între munți” ci și „munte”. Chiar și scriitorii greci au folosit până aproape în vremea bizantinilor termenul de tempios pentru strâmtorile din munți, abia apoi începând să folosească termenul de clusura. De exemplu, Ana Comnena în „Alexiada” numește Munții Balcani „Tempe Montis Haemi”. De la grecii din Tesalia au preluat și romanii termenul numind unele văi romantice și fermecătoare Tempe, după grecescul tempio, tempia. Că etimologia Tâmpei nu poate proveni din ungară așa cum unii pretind o mai demonstrează și un alt fapt. Teutonii, atunci când au ajuns la Brașov, găsesc lângă cetatea numită conform documentelor de până la 1355 Brassovia sau Barassu, muntele Tâmpa, pe care ei îl traduc Zinne. Abia mai târziu vor sosi în zonă și ungurii care preiau de la sașii din zonă denumirea de Zinne pe care o transformă în Czenk.
Ar exista, după cum se va vedea în continuare și o altă posibilă explicație asupra denumirii muntelui. Astfel, în urma săpăturilor arheologice, se pare că strămoșii noștri, având credințe uraniene (zeii lor își aveau sălaș în cer), au ridicat pe Tâmpa altare pentru sacrificii,numindu-si dava „Cetatea Timpului”. La venirea romanilor, după ocuparea Daciei de către Traian, atunci când acestia au găsit altarele de pe Tâmpa, în spiritul lui Saturn (zeul timpului) ar fi numit înălțimea „Tempus – Temporis”, perpetuând astfel tradiția. Cu timpul denumirea s-a transformat în „Tempea – Tâmpa”. Cavalerii teutoni, când s-au așezat aici ar fi tradus în limba germană numele vechi al cetății, precum au făcut și romanii. Astfel, „cetatea timpului” sau „cetatea lui Kronos” devine „Kronstadt”.
Istorie
Cele mai vechi urme de civilizație de pe Tâmpa datează din vremea dacilor. Arheologii au descoperit pe Tâmpa o fântână cu oase din vremea lor, ceea ce demonstrează că aici s-a practicat un cult păgân.
Tâmpa a fost relativ ferită de calamități precum alunecări de teren ori cutremure. Cele mai mari pagube au fost provocate de către incendii, mai cunoscute fiind cele din 1689, 1731, 1860, 1880 și 1946.
Cetatea Brașovia (sec. XII – XIII) s-a aflat intre cele șapte castele care a dat numele german al Transilvaniei: Siebenbürgen. Construcția aflată între vârful și șaua Tâmpei se presupune că ar fi fost ridicată în timpul cavalerilor teutoni, între 1212 și 1218, iar dacă nu, atunci cu siguranță întărită in acea perioada. La 1241 abia au timp câteva familii de brașoveni să se adăpostească în ea din calea năvălirii tătarilor. În anul 1395, înaintea declanșării războiului cu turcii, Mircea cel Bătrân și-a adăpostit familia în cetate. După 24 de ani, la 1421, cetatea devine loc de refugiu pentru populația Brașovului, amenințată de sultanul Murad II. În același an, cetatea este dată ca zălog sultanului, turcii dominând de pe înălțime orașul. Fortificația devine astfel periculoasă pentru brașoveni și întreaga zonă. După ce reușesc s-o răscumpere cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara, orășenii decid dărâmarea acesteia. Pietrele rezultate au fost folosite la întărirea cetății din vale, care tocmai se construia.
„Cetatea se compune dintr-o incintă din piatră și un fel de mic bastion poligonal pe latura vestică, în vârful Tâmpei. De-a lungul zidurilor se aflau mici turnuri de apărare. În interiorul zidului de sud s-a descoperit urma unor mici încăperi ce au generat ipoteza că cetatea ar fi de epocă preromanică”,adica dacica. În cetate mai exista o fântână adâncă și o capelă. Faptul că din trei părți fortificația era înconjurată de prăpăstii, iar a patra era bine apărată, făceau din aceasta una dintre cele mai inexpugnabile (greu de cucerit) cetăți din Transilvania și Europa (de fapt, n-a fost ocupată niciodată, decât prin tratate).
Era deservită de o zonă șcheiană din vale, numită Cutun, de care era legată prin Drumul Cavalerilor. Costantin Lacea spunea prin 1910 că „și astăzi populația românească, în frunte cu costenii (locuitori de pe strada Coastei și cea a Costiței), conduși de Junii Curcani, ies a doua zi de Rusalii sus la Cetatea de pe Tâmpa, pe la Crucea din Cutun și petrec acolo. Bătrânii povestesc că în tinerețele lor se făcea joc sus, în Cetatea de pe Tâmpa”.
La poalele Tâmpei s-au construit în secolul al XV-lea două turnuri de veghe, unite de cetate printr-un rând de ziduri, care se prelungeau, de asemenea, de la turnuri către culmea muntelui. Probabil lăsate în paragină începând cu epoca armelor de foc, cele două puncte de observație au fost definitiv înlăturate în secolul al XVIII-lea (două stampe din același veac prezintă, pe rând, Tâmpa cu și fără ele).
Turnul Cuțitarilor, aflat în dreptul Bastionului Țesătorilor, avea vederea deschisă înspre Șchei. Astăzi nu a mai rămas nici o urmă din acesta. Turnul Cizmarilor, situat mai sus de Bastionul Postăvarilor, domina Blumăna și Curmătura (zona dintre Tâmpa și Dealul Melcilor). În zilele noastre se mai pot observa platforma pe care se afla precum și o bună parte din baza zidului de legătură ce străbătea muntele.
Pe harta întocmită de Giovanni Morando Visconti în 1699, deasupra Brașovului, pe vârful Tâmpei, se poate observa o cruce. Acest lucru este confirmat de autorul sas Thomas Tartler, care precizează: „…era o cruce mare cu un crucifix, deoarece papistașii au numit Tâmpa Dealul Crucii (Kreuzberg)”. Crucea aparținea românilor din Șchei, care ridicau (cu sau fără aprobarea autorităților din cetate) cruci și troițe în tot spațiul șcheian, uneori chiar la distanțe foarte mici de zidurile orașului. O cronică situează data construirii acesteia pe 2 august 1696, dar o atribuie „tâmplarilor” împăratului Hussein.
„Pe la 1714 (după alte surse 1696 sau 1718), senatorul brașovean Johann Draudt, trecut la catolicism, a ridicat pe Tâmpa o capelă”, purtând hramul Sf. Leonard. După edificarea acesteia, în mai multe rânduri, hoți sau lutherani au jefuit sau pângărit lăcașul de cult. „La 10 iunie 1737, a doua zi de Rusalii, la ora 3 după-amiaza, «trăsnetul a lovit în capelă, în fața altarului, pe un croitor german papistaș și pe soția lui, care se refugiaseră acolo… A fost trăsnit și câinele lor». În timp, capela s-a ruinat.” Multă vreme după aceea, Tâmpa a purtat numele de Dealul Capelei (germană Kapellenberg).
Vina pentru distrugerile provocate a fost aruncată deseori asupra românilor din Șchei: „Bald nachdem die Capele gebaut, haben die Wallachen die Thur erbrochen u. eins u. das andere daraus geraubt, die Thur aber hinunter geworfen…”, adică românii din Șchei i-au spart ușa, pe care au aruncat-o în vale și au furat câteva obiecte din ea.
În 1849, după ce armata țaristă a „pacificat” Transilvania, la inițiativa generalului-locotenent von Hassfort s-a ridicat pe Tâmpa un monument în formă de piramidă, cu inscripția «Rusia et Austria unitae MDXXXIL». „Acest monument a existat până în 1869. Distrugându-se din cauza intemperiilor (după alte surse din pricini mai omenești, vezi mai jos), la 7 aprilie, comunitatea centumvirală cere magistratului «să fie înlăturate dărâmăturile monumentului rusesc prăbușit de curând»”.
Iată ce spunea George Bariț: „în octombrie și noiembrie 1849 trupele împăratului Rusiei ieșiră succesiv din Transilvania fără a lăsa în urma lor reminescențe neplăcute. Anume generalul Hasford, pre cât stete în Brașov, mijloci ridicarea unui monument deasupra cetății, pe muntele Tâmpa, pe locul unde se văd ruinele unei capele vechi. Pe monument era pusă inscripțiunea: Russia et Austria unitae. Pe la 1861 mâini dușmane au ruinat acel monument.”
Cu ocazia împlinirii a 1.000 de ani de la venirea triburilor maghiare în Pannonia, s-au ridicat statui impresionante în șapte orașe ale vechii Ungarii, spre comemorarea evenimentului. Astfel, „în anul 1896, pe Tâmpa s-a ridicat o coloană având așezat pe capitel un personaj înfățișând un arcaș din timpul dinastiei arpadiene. Pentru majoritatea cetățenilor Brașovului, această statuie de 20 m a rămas ca fiind statuia lui Arpad, ducele care a condus triburile maghiare în Pannonia”. Piatra a fost adusă, cu ajutorul unor funiculare, din Valea Cetății, iar, pentru a preveni efectul intemperiilor, statuia a fost dotată cu un paratrăsnet. Costul final pentru înălțare s-a ridicat la 22.585 florini. Documentele spun că un anume Ilie Cătărău împreună cu Timotei Kirilov pusese dinamită la baza soclului în septembrie 1913, reușind să-l deterioreze. Ruinele rezultate au rămas pe munte până în 1966, când au fost îndepărtate de autorități. Astăzi, capul statuii se află în Casa Parohiei Evanghelice din Brașov, iar pe Tâmpa mai există doar fundația soclului.
Construită în 1865, Casa de tir (Schützenhaus, în germană) a reprezentat multă vreme o atracție pentru bărbații brașoveni. Pe lângă funcțiunea sugerată de nume, Casa de tir mai avea și o pistă de popice, precum și un restaurant bun, ținut de același Geist care avea și localul de pe Tâmpa, din grotă. În ultima perioadă, petrecerile rămăseseră singurele activități ce aveau loc în acest local pavoazat cu trofee de vânătoare și manechine de cavaleri cu platoșe de oțel. Clădirea a suferit un puternic incendiu în 1916 și a rămas în paragină multă vreme. Astăzi, pe locul ei se află Liceul Silvic «dr. Nicolae Rucăreanu» din Brașov. În prezent, aceste terenuri sunt revendicate de către Biserica Evanghelică din oraș.
Potrivit inscripției aflate pe construcție, „Apeductul Municipiului Brașov a fost executat în anii 1891 – 1892 după planurile și sub conducerea Inginerului-Șef al orașului, Christian Kertsch”, cel care va construi și vila cu același nume din centrul Brașovului (astăzi dărâmată; pe locul ei se află clădirea «Modarom» și Hotelul «Capitol»). Apa era adusă, prin țevi de oțel și țiglă, tocmai de la mare depărtare, de după muntele Tâmpa. Datorită situației deplorabile în care se aflau țevile, precum și costurilor ridicate de înlocuire a rețelei, municipalitatea a fost obligată să alimenteze apeductul cu apă din oraș. Totuși, mulți oameni continuă în zilele noastre să creadă că iau „apă de izvor” de la apeduct și vin să își procure cantități însemnate… Astăzi, mergând pe lângă munte înspre Râpa dracului, se mai pot observa conductele de țiglă sfărâmate, precum și o placă memorială ridicată altui inginer al orașului, P. Bartusch.
Renovat de curând, după ce a suferit un incendiu, «Casa Pădurarului» este un restaurant rustic așezat la poalele Tâmpei, aproximativ la jumătatea aleei pietonale de acolo. Construit la începutul secolul al XX-lea, servea ca popas brașovenilor care se plimbau pe Promenada de sub Tâmpa. De lângă această locație pornește telecabina care, în mai puțin de trei minute, face legătura cu restaurantul Panoramic, aflat pe culmea muntelui.
După al doilea război mondial, a fost pusă în circulație o legendă care spune că în timpul primului război mondial ar fi existat un tunel care lega Casa Sfatului cu o peșteră aflată pe Șaua Tâmpei. Povestea spune că, în acest tunel, au fost ținuți prizonieri germani, cu cele două intrări blocate. Confirmarea primei părți ar duce și la adeverirea teoriei lacului subteran (secat, însă), căci altfel, la posibilitățile vremii, era imposibil să se găurească un tunel pe verticală, măsurând 350m, atâta cât ar fi diferența de nivel între cele două ieșiri.
Ce se știe cu siguranță astăzi este că Tâmpa are în ea 3 sau 4 tunele dintre care numai unul circulabil în totalitate, în zilele noastre. Acesta din urmă leagă Casa Sfatului de un turn al fostei cetăți aflat la poalele Tâmpei (probabil Turnul Cuțitarilor sau Bastionul Postăvarilor). Toate acestea sunt închise astăzi cu grilaj, datorită pericolului de surpare pe care îl prezintă. Un veteran de război povestea că bombardamentele din 1943 – 1944 au blocat ieșirea unui tunel de adăpostire, îngropând de vii pe toți cei care se refugiaseră acolo.
La începutul anilor ’70, pe coama Tâmpei a fost construit un releu de televiziune împreună cu un restaurant. Astăzi, releul preia semnalul stației de pe Postăvaru și îl retransmite brașovenilor (inițial cu o putere de 10 kW, pe lămpi, astăzi doar cu 2 kW), iar Restaurantul «Panoramic», aflându-se într-o poziție privilegiată, oferă, din sala de mese, o panoramă superbă a orașului. Restaurantul aparține societății Aro-Palace. Sub releu se află și stația de sus a telecabinei. Înainte de 1989, la ieșirea din stația telecabinei, turiștii erau întâmpinați de un uriaș urs brun împăiat, stând amenințător în două labe.
În același timp cu edificarea complexului, la mică distanță, s-a înălțat și un catarg pentru drapelul României. În 2004, Consiliul Județean Brașov a asigurat acestuia iluminatul festiv și a instalat aici un reflector puternic, de tip laser, care luminează cerul o bună parte din fiecare seară.
La începutul anilor ’40, s-a pus problema săpării unui tunel pe sub Tâmpa, care să facă legătura între orașul vechi și cartierul Valea Cetății. Din cauza izbucnirii războiului, proiectul a fost abandonat, după primele încercări de sfredelire. În vremea comunismului, când în Răcădău au avut loc ample lucrări de construcție (peste 10.000 apartamente), problema tunelului a ieșit din nou pe tapet: „apare ca imperios necesară străpungerea muntelui Tâmpa cu un tunel”. În viziunea planului din 1979, străpungerea s-ar fi realizat în partea estică, paralel cu străzile C-tin Dobrogeanu Gherea și Tâmpei. Câteva date de reper: lungimea: 842m; lățimea: 9,8m; înălțimea: 7,65m. Cantitatea rocii excavate: 100.000 m³. Cost total (în 1984): 163 milioane de lei. Potrivit specialiștilor Consiliului Județean Brașov, în 2003 suma a fost estimată la aproape 11 milioane de euro.
Mitologie
De-a lungul vremii s-a vorbit despre existența, în interiorul muntelui, a sute de mii, sau chiar a milioane de hectolitri de apă, adunate într-un lac (unii susțin că sărat, iar alții – dulce). Spargerea muntelui pentru realizarea tunelului ar duce la inundarea orașului. Totuși, specialiștii nu confirmă existența acestui ochi de apă. Această teorie este în totală contradicție însă cu cea a existenței unor tunele în munte.
Cred că toți brașovenii și turiștii care au avut ocazia să facă o plimbare pe aleea de sub Tâmpa, au trecut cel puțin o dată pe lângă banca săpată în stâncă.
Despre această bancă rustică se spune că a fost cioplită în memoria unui cuplu de îndrăgostiți care au murit îmbrățișați, striviți de o piatră care s-a rupt din vârful Tâmpei. Piatra s-a prăvălit peste ei, omorându-i pe loc, la începutul anilor 1800.
Mit sau realitate? Această legendă este atestată documentar din anul 1817, precum și numele fetei care a murit: Ana-Maria. În plus, banca există și astăzi, iar oricine care se plimbă pe aleea de sub Tâmpa se poate așeza pe ea.
O veche legenda spune că un balaur care locuia într-o grotă de pe Tâmpa, odinioară teroriza locuitorii Brașovului. După ce balaurul a ucis copiii conducătorilor orașului, aceștia au căutat să se răzbune. Balaurul a fost vânat, ani la rând, însă fără niciun rezultat. La un moment dat, un măcelar a avut o idee salvatoare: a umplut cu piatră de var mai multe bucăți de piele și carne de vițel, pe care le-a pus într-o căruță, în fața grotei. Când balaurul a ieșit, a mâncat carnea din câteva înghițituri. Însă, după ce a băut apă, burta i s-a umflat așa de tare că a plesnit. În felul acesta, brașovenii au scăpat de teroarea balaurului din grotă.
Această legendă nu este atestată documentar,insă, se spune că muntele Tâmpa are, și în ziua de astăzi, forma unui balaur care doarme. Aceasta nu este însă unica legendă referitoare la Tâmpa și un balaur. Există o altă legendă care spune că ar fi fost demult o călugăriță ce locuia într-o peșteră de pe munte. Când a intrat prima dată în peșteră călugărița a găsit acolo un pui de balaur. L-a îngrijit și l-a crescut până ce acesta s-a făcut foarte mare. Dar balaurul în loc de a-i fi recunoscător binefăcătoarei sale a mâncat-o, iar de atunci peștera s-ar fi numit Peștera Călugăriței. Adevărul este că o peșteră cu acest nume nu există, însă există una cu numele de Peștera Fecioarei , iar la aceasta ar putea face referire legenda. Peștera se află în zona în care se găsesc literele cu numele orașului.
În 19 august 1946 pădurea de pe Tâmpa a suferit un grav incendiu. Câțiva ani mai târziu, după ce Brașovul a fost redenumit Orașul Stalin, s-a demarat o acțiune de plantare a copacilor pe versantul dinspre oraș astfel încât, cu brazi, să fie scris distinct „STALIN”. Treptat, scrisul s-a „șters”, prin amestecul natural al speciilor, dar chiar și în zilele noastre, iarna, se mai poate distinge vag „ALIN”, venind dinspre șesul Țării Bârsei.
Geografie
Muntele Tampa este alcătuit în principal din formațiuni calcaroase formate în urma procesului de încrețire a scoarței terestre. Înălțimea maximă atinsă este de 960m (după unele surse 995m), la aproape 400m deasupra orașului. Mare parte a sa (150 ha) este instituită ca rezervație naturală de tip floristic, faunistic și peisagistic; corespunzătoare categoriei a IV-a IUCN. Aceasta a fost înființată în anul 1980, urmând ca apoi, prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 (privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a -III-a – zone protejate să fie declarată arie protejată de interes național. La baza desemnării acesteia se află mai multe specii de animale (urși, râși, lupi, fluturi – 35% din totalul speciilor din țara noastră, păsări) și plante rare (crucea voinicului, obsiga bârsană) protejate la nivel european.
Rezervația naturală este inclusă în situl de importanță comunitară – Muntele Tâmpa, la baza desemnării căruia se află specii de faună și floră protejate prin Directiva Consiliului European (anexa I-a) 92/43/CE din 21 mai 1992 (privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică), sau aflate pe lista roșie a IUCN; dintre care: ursul brun (Ursus arctos), ivorașul-cu-burta-galbenă (Bombina variegata), croitorul alpin (Rosalia alpina), papucul doamnei (Cypripedium calceolus), mătăciune (Dracocephalum austriacum) și stânjenelul sălbatic (Iris aphylla ssp. hungarica).
Muntele Tâmpa prezintă o arie naturală cu o diversitate floristică și faunistică ridicată, exprimată atât la nivel de specii cât și la nivel de ecosisteme terestre. Acesta conservă cinci tipuri de habitate naturale de interes comunitar; astfel: Păduri medio-europene de fag din Cephalanthero-Fagion; Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion); Păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum; Păduri din Tilio-Acerion pe versani abrupți, grohotișuri și ravene; și ultimul de tip Tufărișuri subcontinentale peri-panonice.
In 1595, pe Tâmpa au fost plantați fagi și brazi, lucru care s-a repetat după fiecare incendiu serios iscat pe acest munte. Toate studiile botanice efectuate în zona, au reflectat bogăția și varietatea de specii și familii, susținând necesitatea protejării și ocrotirii acestei zone. Printre elementele arboricole semnalate în arealul rezervației se află specii de: molid (Picea abies), larice (Larix decidua), pin (Pinus l.), stejar (Quercus robur), fag (Fagus sylvatica), carpen (Carpinus betulus), frasin (Fraxinus excelsior), tei pucios (Tilia cordata), ulm de munte (Ulmus montana), alun (Corylus avellana), migdal pitic (Amygdalus nana), sânger (Cornus sanguinea), corn (Cornus mas), soc (Sambucus L.) sau cununiță (Spiraea chamaedryfolia).
La nivelul ierburilor vegetează rarități floristice cu specii de: colilie (Stipa pulcherrima), ciuboțica cucului de munte (Primula elatior), coada-iepurelui (Sesleria rigida), crucea voinicului (Hepatica transsilvanica – plantă endemică), floarea-paștelui (Anemone nemorosa), lalea pestriță (Fritillaria meleagris), nemțișor de stâncă (Consolida regalis), obsigă (Bromus barcensis), omag galben (Aconitum anthora), stupiniță (Platanthera bifolia), zambilă sălbatică (Hyacinthella leucophaea), piperul-lupului (Asarum europaeum), flămânzică (Draba nemerosa), clopoțel de munte (Campanula carpatica), vinariță (Asperula odorata), steliță vânătă (Aster amellus), gălbinele (Lysimachia punctata), sânziene albe (Galium mollugo), dumbăț (Teucrium chamaedrys), sugărel (Teucrium montanum), strașnic (Asplenium thricomanes).
Specii faunistice: porc mistreț (Sus scrofa), lup cenușiu (Canis lupus), căprioară (Capreolus capreolus), râs (Lynx lynx), vulpe roșcată (Vulpes vulpes), veveriță (Sciurus carolinensis), corb (Corvus corax), acvilă-țipătoare-mică (Aquila pomarina), pupăză (Upupa epops), cuc (Cuculus canorus), mierlă (Turdus merula), codobatură (Motacilla alba), fluierar-de-zăvoi (Tringa ochropus), huhurez-mare (Strix uralensis), pitulice (Sylvia nisoria), fluturi, dar și „17 specii rare sau foarte rare de viespi“.
În final, aș mai adăuga doar că brașovenii își iubesc și și-au iubit întotdeauna muntele devenit emblemă a orașului. Iar ca dovadă a cât de mult își iubesc muntele voi mai reda doar o întâmplare din vechime, când un incendiu puternic a distrus o parte din pădure. Atunci, după stingerea incendiului, brașovenii au cărat cu coșurile pământ în zona distrusă de incendiu și au replantat-o, redându-i viața. Ar fi un bun exemplu de cum înțelegeau cândva oamenii înfrățirea cu codrul, un exemplu pe care și noi, astăzi, ar trebui să-l urmăm.
MARI M.
Comentarii recente