Petre Strihan
Doamne,
Cei care vor din cer să te răstoarne
Ne-au rupt din oase şi ne-au smuls din carne
Ne-au pus obloane grele la fereastră
Să nu vedem zidirea Ta măiastră.
Flămânzi şi goi ne-au aruncat în hrube
Încovoiaţi de boală, roşi de bube
Şi zilnic scurmă în acest gunoi
Să vadă, câţi au mai rămas din noi.
Dar noi, din fund de iad şi de pe brânci
Ne aplecăm pe tainele adânci
Cu sufletul călcăm pe legi şi fire
Şi ne-mbătăm c-un strop de nemurire.
Iar când groparii vin în ţintirim
Noi din morminte le strigăm: “- Trăim”
Fiindcă aici nu ne hrănim cu pâine,
Ci cu nădejdea zilelor de mâine.
Şi-asupra lor apasă un blestem:
Ne au în mână şi, tot ei, de noi se tem.
Să tremure! Că noi cei din morminte,
Vom trece peste ei! Vom merge înainte!
M-a sunat aseară mama și mi-a zis că totu-i bine,
Are bani, are de toate, doar că-i este dor de mine…
M-a-ntrebat dacă-n străini viața este mai frumoasă,
Dacă nu mi-e dor de țară, dacă nu mai vin pe-acasă…
Nu, zic, mamă, nu mi-e dor, poate-un pic mi-e dor de tine…
Dar în rest, la ce să vin? cine mă așteaptă, cine?
Așa e… a răspuns mama, pe la noi a nins prin sat,
Ce frumos astăzi zăpada peste case s-a-nșirat…
Și am plâns, căci de zăpadă și de iarnă-mi este dor,
Dar oricum, chiar și așa, amintirile mă dor.
– Nu vin, mamă, pe la voi, stă gunoiul după ușă,
Iar când vreți să faceți focul, vă mânjiți toți de cenușă
.
Apă nu aveți prin case și fântânele-s secate,
Altfel lumea azi trăiește și așa nu se mai poate…
Mama, tristă, a șoptit: Fă cum știi și fă cum poți,
Dar oricum, mi-e dor de tine și mi-e dor, și de nepoți…
– Lasă, mamă, trece dorul, poate-n vară voi veni,
Când o fi iarbă pe luncă, când bujorul va-nflori…
Nu fi tristă și mai sună, dacă vrei și eu te sun,
Ți-am trimis bani și mâncare… e cadoul de Crăciun.
– Hai, la revedere, mamă…a zis mama și-a închis,
Parcă-o văd cum, în cămară, plânge-n hohot, știu precis.
Are lângă ea un câine și mai are și-un motan,
Îi iubește și toți trei fac Crăciunul an de an…
O fi poate-o săptămână de când mama nu-a sunat,
Mi-e în grijă, ce e oare? Și-am pornit la drum, spre sat.
Avioane, gări și trenuri, îmbulzeală, drumu-i greu,
După-atâta stres și lacrimi am ajuns… în satul meu.
Parcă nici nu-mi vine-a crede, ninge lin, drumu-i pustiu,
Totu-i alb, foșnește neaua, mică iar aș vrea să fiu…
Am strigat de pe la poartă: Mamă, ce s-a întâmplat?
A ieșit mama în ușă: Telefonul s-a stricat…
Două săptămâni cu mama, am uitat de țări străine,
Sunt din nou copilă mică, râdem, plângem și ni-e bine….
Mihai Eminescu ziarist
Maestre, a îmbătrânit condeiu-ţi greu
Ce aşternea adesea cuvânt de Dumnezeu
A-ncremenit pe masa prea plină de uitare
Ce-odată nu demult ne lumina în zare
Ce sa-ntâmplat maestre de ce nu ne mai spui
Cuvinte ce înalţă făptura orişicui
Te-am aşteptat în prag să îţi urmez cuvântul
Dar n-ai venit acasă şi mi s-a-ntristat gândul
Te caut acum-aievea pe unde nici nu crezi
Întro pădure adâncă prin ramurile verzi
Sau într-o peştera ascunsă, ferită de priviri
Şi regăsesc acolo mulţime de amintiri
Cuvântul tău maestre încerc să-l regăsesc
A vremurilor fire să pot să dojenesc
Căci de-ar ajunge acolo-ntre mişei
Căta-vor iarăşi calea păstorilor de miei
Vino maestre lângă noi de te-aşează
Şi lasă slova-ţi lină ce Domnului veghează
Să curgă peste noi asemenea luminii
Ce izvorăşte pururi din dragostea iubirii
Iisus purtand crucea pictura de Hieronymus Bosch Urât și sărăcie sunt acei doi tovarăși,
A căror urme crude le aflu pururi iarăși
Pe orice chip și-n orice-ndrăznii de a iubi…
Iubit-am poate cântul, voit-am a robi
Cu el un suflet dulce, al meu întreg să fie…
Zburat-au chip și cântec urât și sărăcie!
Căci ce nu ai în clipa în care ai dorit
Se schimbă-n rău cu vremea, de farmec sărăcit.
S-arată înainte-ți o schele despoiată
De orice vis cu care o îmbrăcai odată.
Puterea tinereții, a minții vioiciune,
A inimei bătaie, și gingașa minune
Din ochi, când toată viața în ei îți este scrisă
De o citește-oricine scrisoarea ei deschisă,
Dar mai cu seamă aceea ce tu vrei s-o citească…
Cum trec, cum trec cu toate… și făr- să le oprească
Nimic… Astfel te-ntuneci o stea în vecinicie
Și ce-ți rămâne-n urmă? vreme și sărăcie.
Da, vreme! numai vreme să aibi să simți deplin
Ce mult puteai în lume, și cât, cât de puțin
Ți-a fost dat. Dacă nobil ai fost și blând și drept,
Dacă prin a ta minte ai fost un înțelept,
Având darul pe care natura-l poate da,
Frumsețe, minte, ajuns-ai cineva?
Căci nu caută lumea aceea ce slăvește,
Aceea ce o prinde ci ceea ce-i priește.
Dacă ești rău și-i vine răutatea la-ndemână,
Dacă ești prost, și vasta prostie e stăpână,
Sau de-un deșert atârnă în lume a ta soartă
Și nu știi cum deșerții prin lingușiri se poartă
Sau nu poți ști… Atuncea de ce folos e ție
C-ai avut tot ce firea ți-a dat cu dărnicie,
Că ești podoabă scumpă în lume orișicui,
Podoabă ce nu-i trebui în lume nimănui?
Virtutea e-o poveste… când gândul ți-l ascuți,
Tu vezi că slăbiciuni sunt vestitele virtuți:
Noblețea-i slăbiciunea acelor ce nu pot
Pe sine să se puie deasupra peste tot,
Să aibă pentru toate adânc și greu dispreț,
Hrănind a lui viață din sute de vieți.
A nu-ți ține cuvântul când nu-ți vine-ndemână
A dezbrăca pe-acela ce ți s-a dat pe mână,
A înșela mulțimea cu mii făgăduinți,
Când ai mințit o dată să te mai pui să minți,
A urgisi pe-acela care ți-a făcut bine,
A împle a lui nume de pete și rușine
Aceasta nu e nobil… Dar toți și-ndeosebi
O fac ușor tu numai stai vecinic să întrebi.
Tu numai îți pui vorba și gândul la cântari,
Tu numai vrei a-ntrece caracterele mari,
Privind peste mulțime cu multă nepăsare…
Ei bine! P-astă dramă și soarta ta cea mare.
Din astă cumpănire de drept și datorie,
Ce ți-a rămas la urmă? Urât și sărăcie.
Iubit-ai?… Ah! un caier de cânepă nu-i moale,
Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a frunții sale!
Cu gura ei subțire și mâni reci ca de ceară,
Iar ochiu-i plin de raze străluce în afară,
Răpindu-ți ție ochii cu a lor strălucire.
Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire:
Tu ești onest și plin de respect și generos
Să frângi în zarea vieții un rod așa frumos.
Te-ai dus și te urmară părerile de rău.
În urma ta venit-au un neted nătărău
Ș-acesta… ei… făcut-au ce n-ai vrut să cutezi;
Ce-a mai rămas din dulcea figură, mergi de vezi:
Anii i-au scris cu pana lor neagră pe-a ei frunte.
Și gura cea cu albe mărgăritari, mărunte,
Acuma e zbârcită și ochiul plin de pară,
Ce-și revărsa lumina sa rece în afară
E stins, și nu-i nimica în el, nu-i adâncime;
Tu nu mai vezi într-însul ce nu văzuse nime
Decât tu… Ce ajunse a fi? Cochetă, rece,
Lingușitoare, crudă, din mână-n mână trece
Și caută-n iubire plăcerea numai, care
E-o clipă de beție și-o zi de dezgustare.
Dară acea iubire adâncă și curată,
Care-n viață vine o dată, num-o dată,
Acea eternă sete ce-o au dupăolaltă
Doi oameni ce-și pierdură privirea una-ntr-altă,
Acel amor atât de nemărginit, de sfânt,
Cum nu mai e nimică în cer și pre pământ,
Acea înamorare de tot ce e al ei,
De-un zâmbet, de un tremur al gingașei femei,
Când pentru o privire dai viață, dai noroc,
Când lumea ți-este neagră de nu ești la un loc
Cu ea… Unde-i norocul ce l-a promis ea ție?
Ce va rămâne vouă? Urât și sărăcie!
Cântăm libertatea şi numele sfânt
Al ţării străvechi şi-al acestui pământ!
Iubirii de neam, ce de-a pururi ne-a fost
O pavăză-n lupte şi-n pace-adăpost
Cântămu-i supremul ei cântec.
Cu vesele glasuri de tinere firi,
Cuprinşi de-amintirea străbunei măriri,
Spre soare ni-e gândul şi mergem spre el,
Lumina ni-e ţintă şi binele ţel –
Trăiască-ne ţara şi neamul!
Cu dreapta-nălţată spre Tatăl de sus
Jurat-am tot ce strămoşii ne-au spus:
Unire-ntre fraţi, şi pe Domn să-l iubim
Şi-altarul de jertf-al naţiunii să fim
Şi sufletul neamului nostru.
Iar dacă protivnicii numelui tău
Cu oşti ar veni ca să-ţi facă vrun rău,
Ridică-te mândră şi nu te-ngrija,
Căci inima noastră e inima ta;
Tu-ncrede-te-n fiii tăi, mamă.
lar dac-ar pieri de pe-ntregul pământ
Iubirea de neam şi-al credinţei avânt:
Azilul lor vecinic găsindu-l în noi
Le-am creşte, ca iar să le dăm înapoi
Mai tari şi mai trainice lumii.
Ridică-te, frate, şi-apucă iar stindardul,
Pe care ţi-l furară parveniţii şarlatani.
Veniţi cu mic, cu mare, să reclădim partidul,
În care ne afirmarăm, liberi şi suverani.
E vremea noastră să-aducem iar lumina,
În ţara lui Viteazul, Mihai al nostru Domn.
Să-i înălţăm iar paloşul, să-i curăţăm rugina,
Treziţi din amorţire, şi al credinţei somn.
Semeți să stăm în fața puterilor străine,
Ce vor să ne supună, şi scalvi din nou să fim.
În ţara Maicii Domnului, şi-a naţiei creştine,
Nu acceptăm trădarea, cu toţii ne jertfim.
Când ţara ne-o va cere, jurăm acum solemn,
Ca să ieşim la luptă, pentru a o apăra.
De-a noastră înverşunare, ardoare şi îndemn,
Să tremure oricine, Dreptatea va cenzura.
Partidul ţară aşteaptă, ca să îl apărăm,
De aceia care uită la ce Domn ne-nchinăm.
Şi care-n continuare, ne spun să lepădăm
Tradiţiile străbune, ce noi le practicăm.
Păzim a noastră cauză, voinţa cea străbună,
De-a fi uniţi sub soare, o inimă română.
Duşmani să le aducă, şi să n-aibă hodină,
Aceia care fură, a neamului țarină.
A noastră moştenire, nu vom lăsa să moară,
De-ar fi să-ndurăm iară, gulagul românesc.
Istoria vom scrie, istoria milenară,
A unui popor mândru creştin şi strămoşesc,
A venit vremea că ne-am dus
La mormintele morţilor şi-am spus:
Işiţi din gropi voi morţii,
Ca să intrăm noi de vii,
Visarion Oprea Sofronie
Că nu mai putem răbda
Pedepsele ce ne vin, corvoada,
De la popii uniţi, papistaşii,
Şi de la domnii ţării.
Pe nime nu-i doare de-ai noşti,
Nici pe domnii cei săseşti,
Nici pe domnii cei nemţeşti,
Nici pe cei ungureşti.
Că toate temniţele goi,
Le-au umplut de noi.
Şi pentru legea cea grecească
Atâta ne-au prădat, ferească!
Venind cu cătane imperiale
Pe capul nostru ne rascoale,
Cât nu ştim, cu ce o sa plătim,
Porţia împăratului strein.
versificarea: Dan Bârsan
Poezia este inspirată dintr-un text ce face referire la lupta românilor ardeleni împotriva uniaţiei. Iată ce declarau românii în 1757: “A venit vremea că ne-am dus la mormintele morţilor şi am zis: işiţi morţi din gropi să intrăm noi de vii, că nu mai putem răbda pedepsele ce ne vin de la popii uniţi şi de la domnii ţării. Pe nime nu-i doare de noi, nice pe domnii cei săseşti, nice pe domnii cei nemţeşti, nice pe cei ungureşti. Că toate temniţele le-au umplut de noi pentru legea cea grecească şi atâta ne-au prădat, venind cu cătane pe capul nostru, cât nu ştim cu ce o să plătim porţia împăratului“.
După unirea cu Roma a început o perioadă neagră de prigonire a ortodocşilor, şi de către catolici, şi de către unii din episcopii uniţi, sprijiniţi de trupele imperiale: biserici furate de la ortodocşi şi date uniţilor – deşi uniţii erau numai câţiva faţă de marea masă a ortodocşilor -, amenzi, arestări, bătăi, ucideri.
Drama românilor transilvaneni începuta prin uniatism la 1700 va continua şi in 1714 se darâma din temelii catedrala, reşedinţă a mitropolitei ortodoxe din Alba Iulia, în româna veche Bălgrad, care a fost ctitorită de către Domnitorul Mihai Viteazul. Curtea imperială din Viena a continuat lupta împotriva românilor ortodocşi din Ardeal prin înfiinţarea episcopiei greco-catolice de Făgăras, iar biserica ortodoxă din acest oraş – ctitoria Domnitorului şi Sfântului Constantin Brancoveanul, a fost declarată drept catedrală episcopală.
Aproape toţi românii au protestat energic: “Noi, părinte, papistaşi morţi, iar vii nu vom fi…, gata suntem sângele să ni se verse, decât legea părinţilor noştri să pierdem“, ziceau credincioşii din Şcheii Braşovului într-un protest adresat lui Atanasie mitropolitul. La fel credincioşii din Călata spuneau: “Noi, tot satul, legea şi religia noastră în care ne-am născut, nu o părăsim. E treaba popilor cu care religie vreau să se unească; noi nu ne amestecăm în aceasta, dar dacă vom vedea că vreau să introducă la noi înnoiri, unul ca acela nu va mai fi popa nostru“. Şi la fel a fost în tot poporul ortodox. Patriarhul de la Constantinopol, Calinic II, împreună cu sinodul său, l-au anatematizat pe Atanasie în şedinta sinodală din 5 august 1701.
După aproape 60 de ani, de când mitropolia ortodoxă a Transilvaniei fusese nimicită, timp în care cârmuitorii puşi de împărăţia catolică de la Viena s-au silit în toate chipurile să răspândească zvonul că tot poporul român din această ţară ar fi primit de la început “legea împăratului”, între mulţi alţi luptători pentru credinţa ortodoxă, vremurile au pus la conducerea acestei lupte sfinte pe Cuviosul călugăr Sofronie de la Cioara. E greu să se cântărească rolul jucat de el în furtuna anilor 1759-1761, care au adus într-un chip pilduitor biruinţa unui popor întreg şi care, deşi lipsit de căpeteniile lui legiuite şi de cele mai fireşti drepturi, totuşi nu s-a lăsat îngenunchiat.
Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu și lupta împotriva Uniației (după minutul 30)
Nimeni dintre noi nu tăgăduiește
Că e greu – de ţară a trăi departe,
De-a ţine-n frâu dorul ce ne-abate,
Şi amarul dorinţelor deşarte.
Gafencu purtand onorurile militare
Nimeni dintre noi nu se simte împlinit,
Când amintirile îl năpădesc tacit,
Când într-o ţară străină, este nevoit
Să viseze la trecutul fericit.
Nimeni nu uită de casa din care-a plecat,
De biserica-n care s-a rugat,
De căminul unde s-a născut,
Meleagul unde viaţa şi-a petrecut.
Nimeni nu uită de ţara unde a crescut,
De locul unde-a muncit la început,
Pământul pentru care s-a luptat,
Şi câmpul de război glorificat.
Ceea ce am căutat în străinătate,
Nu e un trai mai uşor în singurătate,
O viaţă-n desfătare şi roade-mbelşugate,
Departe de al nostru frate.
Cu inima grea părăsit-am pământul străbun,
Ştiind ce ne asteaptă în surghiun,
Oricât de primitori şi binevoitori
Ne-ar fi prietenii străini, adeseori.
Ne mână însă acea credinţă,
Că vom avea acea putere şi putinţă,
Să ducem vestea nedreptăţii orişiunde,
Despre a neamului dureri profunde.
Despre suferinţele cauzate de călăi,
Despre chinurile celor mai buni fii ai săi,
Despre jalea şi umilinţa neamului vorbim,
Ca pe uzurpatori să-i rostuim.
Am venit, şi obida ne-o spunem negreşit,
Şi-o vom spune, iar şi iar, la nesfârşit,
Mereu, din nou şi din nou, vom lua cuvântul,
Pentru ţara ce-a luptat veacuri de-a rândul.
O ţară ce-a luptat pentru neatârnare,
Zace în cea mai cumplită exploatare,
O ţară cu gândurile şi năzuinţele curate,
Zace cu toate drepturile ei furate.
Eram o podoabă pentru lumea europeană,
Ce a căzut acum într-o capcană.
Să vie vremurile pe care le dorim,
Străinul din ţară să plece, îl zorim.
Să fie neamul românesc acel erou,
Stăpân pe soarta lui din nou,
Să se împlinească acea izbândă a dreptăţii,
Să fluture iar steagul libertăţii.
Luptăm până la capăt pentru aceste valori,
De vom fi primiţi cu pietre sau cu flori,
Vom alerga, ajunşi în ţară ca să fim
O clipă mai devreme, dacă izbândim.
De comitete de repatriere n-avem nevoie,
Pentru a serba în acea zi de bunăvoie,
Reîntregirea neamului nostru românesc,
Neatârnat, liber şi creştinesc.
versificarea: Dan Bârsan
Poezia este inspirată de scrisoarea de răspuns a lui Grigore Gafencu, care în 1956 dă o replică apelului adresat românilor din exil, de către guvernul comunist, pentru a se repatria.
După modelul sovietic, românii au trecut, în luna când se anunţase moartea lui Iuliu Maniu şi Gheorghe I. Brătianu, la tipărirea unei gazete, în Berlinul răsăritean, în numele unui “Comitet Român pentru Repatriere”, constituit la “iniţiativa unui grup de cetaţeni români”. Acest ziar era trimis, fără să fi fost cerut, românilor din străinătate cărora securitatea le aflase adresele prin agenţii înfiltraţi printre ei.
Comitetul de repatriere anunţa că pentru a da posibilitatea întoarcerii în tară a cetăţenilor şi foştilor cetăţeni români aflaţi peste hotare şi care doresc să se reîntoarcă în patrie, Prezidiul Marii Adunări Naţionale, emite un decret de amnistie. Decretul de amnistiere a avut şi un termen până la care puteau să se întoarcă: vară lui 1956. Dar pentru că refugiaţii nu se înghesuiau la revenire, teremenul s-a prelungit la 30 Decembrie 1958, apoi la 1 Decembrie 1960, în continuare la 30 Decembrie 1965.
Situaţia politicului românesc nu se poate îndrepta fără revenirea la valorile şi virtuţiile moralei şi dragostei creştine, faţă de aproapele nostru. Fară dragoste de neam nu poţi şi nu ai dreptul să conduci o naţiune doar în numele falselor valori ale doctrinelor sociale, liberale sau de altă factură aşa zis democrată. Să nu uităm cuvintele lui Eminescu care spunea:
Eminescu citat despre starpirea neamului romanesc
“Ca orice putere mare, Rușii acolo unde văd că vor întâmpina rezistență mare, se opresc și lucrează cu o răbdare seculară, spre a surpa încet, încet temeliile puterilor ce li se pun împotrivă. Putrerea lor în țările ocupate e blândă, dar plină de o dulceață demoralizatoare; și tot astfel e în țările cucerite la început sunt plini de îngrijire pentru binele cuceriților, încetul cu încetul însă ei să înăspresc până ajung de cer, nu averea ci sufletul cuceriților. Urmările ocupațiunilor rusești în țările românești le sunt tuturora cunoscute; viciurile sociale, ce românii au contractat de la binvoitorii lor, nici până astăzi nu sunt cu desăvârșire stârpite”
Pe drumul înstrăinării de neam şi ţară
De-ar fi să rătăceşti prin viaţă
Prin lumea largă căutând sălaş
Să nu dispari precum măgaru-n ceaţă
De neamul tău să nu te laşi
De-ţi vei găsi o altă muză
Să călăuzească ai tăi paşi
Să şti că cin-se scuză, se acuză
De neamul tău să nu te laşi
Şi de-ar fi să-ţi aşezi traiul
Într-un străin îndepărtat lăcaş
Nu uita să-ţi păstrezi graiul
De neamul tău să nu te laşi
Chiar de te cuprinde zavistia
Pe neamuri sau pe-ai tăi urmaşi
Să ţi aproape de aceştia
De neamul tău să nu te laşi
Potop de vine sau dezastru
Şi-n viaţă-s doar puţini rămaşi
Să faci cumva, pe dracu-n patru
De neamul tău să nu te laşi
Iar dacă legea te nedreptăţeşte
Neprotejându-i pe cei nevoiaşi
Unde sunt mulţi puterea creşte
De neamul tău să nu te laşi
De-ţi este teamă-a te numi român
Când nu te afli printre românaşi
Apa va trece dar pietrele ramân
De neamul tău să nu te laşi
Ademenit să fi de vraja versului
Nu-i uita pe cei săraci în duh rămaşi
Căci vorba multă-i sărăcia omului
De neamul tău să nu te laşi
Chiar dacă aproapele-ţi este povară
Şi pentru el te-ai pus chezaşi
Cu o floare nu vei face primăvară
De neamul tău să nu te laşi
Iar dacă darul tău îi întărâtă
Pe cei vicleni şi pe pizmaşi
Zâmbeşte, nu-ţi lua o faţă mohorâtă
De neamul tău să nu te laşi
În luptă de te-mpinge a ta soartă
Şi de ură te-ai făcut părtaş
Nu pune tu la suflet, iartă
De neamul tău să nu te laşi
Pe timp de luptă sau de pace
De eşti civil sau eşti ostaş
Sângele-ţi apă nu se va face
De neamul tău să nu te laşi
Primi-vei a martiriului cunună
De-ar fi să cazi pe front vrăjmaş
Să şti că cin-sa-seamănă, s-adună
De neamul tău să nu te laşi
De eşti sătul de prea multa prostie
A celora ce-ţi poartă a tăi paşi
Nu te supăra ca prostu pe-mpărăţie
De neamul tău să nu te laşi
Şi nu uita că viaţa-i trecătoare
Iar orice naşi are un nănaşi
Unde nu-i cap, vai de picioare
De neamul tău să nu te laşi
Când drumul îţi va spune, să fugi de neamul tău,
să fugi întreaga viaţă, cât poţi, de drumul tău!
autor Dan Bârsan
În continuare vă prezentăm o galerie de monumente istorice, mausolee şi statui reprezentative ale neamului nostru.
arcul de triumf de la Bucuresti
monumentul eroilor de la Mangalia
monumentul Eliberarea din Chisinau
monumentul eroilor Slobozia
monumentul eroilor magura Targu Ocna
monumentul Rascoalei din 1907
statuia eroului necunoscut Brasov
monumentul Eroilor aerului din Bucuresti
monumentul arcul de triumf din Arad
monumentul eroilor de la Baia Mare
monumentul eroilor militari Bucuresti din fata palatului copiilor
monumentul Vulturul din Bucium
Pictura reprezentand perspectiva luptelor trecut si prezent
monumentul crucea eroilor din Caraiman
monumentul eroilor Carei
mausoleul Tropaeum Traiani Adamclisi
monumentul eroilor sanitari din Bucuresti
mausoleul din parcul Carol cu hemiciclul
monumentul Independentei din Turnu Magurele
mausoleul eroilor din Marasesti
monumentul eroilor Predeal
monumentul eroilor galata Iasi
monumentul eroilor neamului Timisoara.
monumentul eroilor Paulis
monumentul eroilor din Alexandria
mausoleul de la Mateias dedicat eroilor din primul razboi mondial
monumentul eroilor cavaleristi din primul razboi mondial Oituz
Principalul sens moralizator,
al acestor rânduri purtător,
constă în evidenţierea faptului,
că nici o inginerie a politicului,
nici o alianţă, dezvoltare externă lui,
nu poate preveni colapsul partidului;
Dacă miezul interior de valoare,
al culturii doctrinare,
este distrus şi moare;
Dacă se pierde conexiunea social,
între ceea ce este personal,
şi ceea ce este comun, principial;
Dacă sensibilitatea civilă,
este pierdută sau ostilă;
Dacă înţelegerea faptului,
că există păcatul omului,
cum există şi virtutea lui,
este ascunsă alegătorului;
Atunci când elitele putrezesc,
încât nu se mai regăsesc,
ca fiind de folos obştesc.
versificarea Dan Bârsan
inspirat după articolul “CĂDEREA UNUI IMPERIU – LECTIA BIZANTINĂ” postat pe cuvantul-ortodox.ro
Dragostea mea dragã,
Smulge-mã de-aici…
Creanga iar se roagã,
Iancu iar dã bici.
Si cum geme ramul
Cu frunzis de foc,
Parc’ar plânge neamul
Fãrã de noroc.
*
Cine-a muls,cu mâini blajine,
Calea-laptelui pe cer,
Cã sistarul noptii plin e,
Nevãzutule oier?
Codrul susurã din foaie
Ca o gurã de izvor
Unde îngerii îsi moaie
Gingãsia gleznei lor.
De prin râpi, de prin viroage,
Codrul vine, când pe brânci,
Când pe coate, sã se roage
Cu chemãri tot mai adânci.
La conac, sub geam, coboarã,
Ca sã-i freamãte’n auz
Când cu soapte de vioarã,
Când cu geamãt de cobuz.
Doarme Iancu, vrajã lungã,
Legãnat pe brate moi.
Crângul geme sã-l strãpungã,
Brate dulci îl trag’napoi.
Doarme Iancu, vrajã goalã,
Pe ispite de omãt.
Crângul geme, el se scoalã,
Îl trag brate îndãrãt.
Doarme Iancu, vrajã dulce,
Pe fierbinte sân zbãtut.
Crângul geme, el se smulge,
Brate cad în asternut.
Cusma, bunda, ipingeaua
Si pistoalelel’n serpar…
Fuge’n grajd si scoate seaua,
Scoate frâu si armãsar.
Du-mã’n lumea mea cealaltã,
Murgule, cã nu mai pot.
Murgul sare poarta’naltã
Cu haiduc, cu dor, cu tot…
Codru’-l simte c’o sã vinã,
De la brusturi la bureti,
Din bârlog la vizuinã,
De la gusteri la mistreti.
Taicã frasin, creangã muicã,
Vine munte de haiduc!
Mai rãsare-o nevãstuicã,
Mai tâsneste vr’un bursuc.
Îi ies carpenii’nainte,
Ca haiducii când vor pungi.
Gata sã-l binecuvinte,
Ulmii în odãjdii lungi.
Mãi, ce scârtâie’n tãcere
Peste codru si muncel?
Carul-Mic cu roti de miere
Trage luna dupã el.
Machea, luna e sau, poate,
Dintr’un put nepãmântean
Cumpãna tãcerii scoate
O gãleatã de mãrgean?
Peste scorburi, peste viezuri,
Stele tinere îsi coc
Pãduretele lor miezuri
De tãmâie si de foc.
Pe târzii poteci rãzlete
Murgul pune pasi cuminti.
Iancu suierã tristete,
Din amare foi cu zimti.
-Jelui-m-as, cã mi-e jale,
Jelui-m-as, dar n-am cui,
Nici stãtutelor pistoale
Si nici dorului cu pui.
Jelui-m-as numai tie,
Codrule fãrã haiduci…
Din desisuri vechi învie
Umbre, taine si nãluci:
Uite-aici oprisi caleasca
Unui plod de beizadea;
I-ai smuls ifosul si tasca
Si luceferii din ea.
Uite-aici cârnisi Serdarul
Cam limbut, cam grecotei,
Risipind pe tot hotarul
Potera de funigei.
Uite-aici, cu tescovinã
Te-ai clãtit, sã nu te spurci
Dupã ce-ai dat foc, la cinã,
Unui han cu nouã turci.
Si, la jar de crengi uscate,
Te-ai legat cam tot pe-aici,
Sã fi neamului dreptate
Si cocioabei de calici…
Luna pe cãrãri se varsã,
Ca o banitã de grâu,
Pe sub fagi cu frunza’ntoarsã,
Lacrimi tremurã pe frâu.
Cad pe frâu si cad pe coamã
Cad în iarbã, licãrind,
Când mãrunti bãnuti de-aramã,
Când inele de argint:
-Dragostea alunecoasã,
Inelu învârtecus,
Cu frânghii de chiparoasã
Mã legi zdravãn de culcus.
Ori de câte ori din bezne
S’a sculat vr’un brat voinic,
l-a frânt dorul sau mai lesne,
l-a stins fierul venetic.
Vino, codrule, si iartã
Pieptu-acesta slãbãnog.
Tot adâncul meu mã poartã
Tie, ceas de ceas , mã rog.
Fir-ar, codrule, s’ai parte
De-un haiduc cum n’am fost eu,
Cu hangerul fãrã moarte
Scris pe za de curcubeu.
Fi-ti-ar toatã frunza linã
Ochi albastri si ceresti,
Toatã strasnica tulpinã
Frunti si brate haiducesti.
Facã-se tot codrul pânde
De topoare si mãciuci,
Dacã gloatele flãmânde
Astãzi nu mai au haiduci.
Facã-se haiduc tot ramul,
Rãdãcinile la fel,
Dacã azi nici tu, nici Neamul
Parte n’ati avut de el…
Lacrimi curg si picã’ntr’una
Si pe sea si’n iarbã jos.
Sus, pe vârfuri, pare luna
Cusma altui Fãt-Frumos.
Ce heruv si-a spart ulciorul
sau cad stele prin fãget?
Bate vântu’ncet ca dorul
si ca jalea de încet.
Bate vântu ‘nlãcrimatul
duh amar de foi de nuc,
parcã e si nu-i oftatul
codrului fãrã haiduc.
Bate vântul -carpatinul-
duh amar de busuioc,
parcã e si nu-i suspinul
neamului, spre alt noroc.
Radu Gyr
de Radu Gyr
We use cookies on our website to give you the most relevant experience by remembering your preferences and repeat visits. By clicking “Accept All”, you consent to the use of ALL the cookies. However, you may visit "Cookie Settings" to provide a controlled consent.
This website uses cookies to improve your experience while you navigate through the website. Out of these cookies, the cookies that are categorized as necessary are stored on your browser as they are essential for the working of basic functionalities of the website. We also use third-party cookies that help us analyze and understand how you use this website. These cookies will be stored in your browser only with your consent. You also have the option to opt-out of these cookies. But opting out of some of these cookies may have an effect on your browsing experience.
Necessary cookies are absolutely essential for the website to function properly. This category only includes cookies that ensures basic functionalities and security features of the website. These cookies do not store any personal information.
Any cookies that may not be particularly necessary for the website to function and is used specifically to collect user personal data via analytics, ads, other embedded contents are termed as non-necessary cookies. It is mandatory to procure user consent prior to running these cookies on your website.
Administrează consimțământul
Pentru a oferi cea mai bună experiență, folosim tehnologii, cum ar fi cookie-uri, pentru a stoca și/sau accesa informațiile despre dispozitive. Consimțământul pentru aceste tehnologii ne permite să procesăm date, cum ar fi comportamentul de navigare sau ID-uri unice pe acest site. Dacă nu îți dai consimțământul sau îți retragi consimțământul dat poate avea afecte negative asupra unor anumite funcționalități și funcții.
Funcționale
Mereu activ
Stocarea tehnică sau accesul este strict necesară în scopul legitim de a permite utilizarea unui anumit serviciu cerut în mod explicit de către un abonat sau un utilizator sau în scopul exclusiv de a executa transmiterea unei comunicări printr-o rețea de comunicații electronice.
Preferințe
Stocarea tehnică sau accesul este necesară în scop legitim pentru stocarea preferințelor care nu sunt cerute de abonat sau utilizator.
Statistici
Stocarea tehnică sau accesul care sunt utilizate exclusiv în scopuri statistice.Stocarea tehnică sau accesul care sunt utilizate exclusiv în scopuri statistice anonime. Fără o citație, conformitatea voluntară din partea Furnizorului tău de servicii de internet sau înregistrările suplimentare de la o terță parte, informațiile stocate sau preluate numai în acest scop nu pot fi utilizate de obicei pentru a te identifica.
Marketing
Stocarea tehnică sau accesul este necesară pentru a crea profiluri de utilizator la care trimitem publicitate sau pentru a urmări utilizatorul pe un site web sau pe mai multe site-uri web în scopuri de marketing similare.
