SUFLETUL.

Pustietate largă şi-atîta de săracă,
Lumina ta mă arde şi bezna ta mă ‘neacă.

De mult, în vremi uitate, cînd mintea nu mai ştie,
Ţi-aî stors întreg belşugul din chinuita glie.

Atunci ţi-aî stins şi zvonul de mirişti roditoare
Şi cîntecul livezii şi cea din urmă floare . . .

Azî ţara ta-i supusă de jale şi osîndă —
Şi-atîţia tigri-şî urlă strigarea lor flămîndă.

în noapte vin şacalii cu ochii de otravă
Şi sapă tainic groapa atîtor morţi în slavă.. .

Pustiul se întinde, cit ochii pot să vadă,
Sub soarele tău vitreg nisipul nu dă roadă.

Arare, cîteodatd, cînd vîntul de departe
Un fir de lut aduce ţarinii tale moarte,

Cînd c’o sămînţă ‘n taină se înfrăţeşte lutul
Şi-un mugur îşi iveşte sfielnic începutul,

Himere cu ochi tulburi viaţa lui o curmă,
Nisipul le rămîne uscat şi sec în urmă.

Din cer, strălucitoare, cad raze jucăuşe,
Batjocorind, păgîne, o lume de cenuşe.

Octavian Goga.

Print Friendly