SECHESTRUL
”Bate-l pe țăran cu cota, dă-i pământ și i-ai recolta.”

-Intraţi mă copchii în curte şi încuiaţi poarta!
-Da de ce?
Femeia, care venea din hotar, nu le-a mai răspuns. Cu năframa într-o mână şi grebla în cealaltă, aproape fugind, intră pe portiţa casei unde locuia.
N-au intrat şi au stat să se uite la alaiul care, venind de pe uliţa sasilor, a ajuns la Cohălmeanu, unde se cotea drumul şi puteau să-l vadă. Erau trei căruţe şi în jurul lor mai mulţi oameni, unii din sat cu pantaloni albi şi pălării de paie, alţii străini cu haine domneşti şi doi miliţieni cu puşcă.
Mai apăru o vecină, tot grăbită, furişându-se pe lângă case, le strigă şi ea, să fugă în curte şi să se ascundă în şură.
Au intrat în curte dar nu s-au ascuns. S-au căţărat pe gardul de la poartă şi se uitau la alaiul aflat la vreo douăzeci de case mai departe, care se oprea din poartă în poartă. Au văzut cum dintr-o curte au scos un pat şi un dulap iar din cea de vizavi, saci şi covoare şi o auzeau pe o femeie cum plângea şi striga, să-i lase lucrurile că are fată de măritat
Atunci, venind din grădină, prin şură, apăru şi mama lor, plecată de dimineaţă în hotar, la sapă, şi grăbită a încuiat portiţa, a proptit poarta ai mare cu coada de la sapă şi luîndu-i pe pe toţi trei îi grăbi:
-Haideţi repede în şură şi să nu vă aud gura!
-Da de ce ne chitulăm?, întrebă ai mai mică care avea doar patru ani.
– Că ne pune sechestru.
-Da ce-i ăla?
Maică-sa nu-i răspunse. A văzut uşa de la casă deschisă şi a fugit repede s-o închidă.
Băiatul, repetă şi el întrebarea.
-Ce-i ăla, sechestru?
Sora cea mare încercă să-i lămurească.
-Vin ăia de la Sfatu Popular şi ne iau lucrurile din casă.
-Da de ce?
-Pentru că n-am dat cotele.
-Da de ce nu le-am dat?
Atunci a intrat şi mama în şură.
-Nu le-am dat că n-am avut de unde, că o fost secetă şi nu s-au făcut bucatele, că trebuia să dăm un vagon de cartofi şi abia am dat jumătate şi nici grâu, nici cucuruzu nu s-o făcut, n-am avut de unde.Că suntem numa doi la lucru și pământ mult și n-are cine să ne ajute. Și-acum să nu vă mai aud gura!
Cei mari au tăcut dar cea mică a început să scânceasă:
-Vreau afară!
-Taci fata mami, fi cuminte!
-Da vreau afară!
-Taci, că te plesnesc!
Atunci scâncitu a devenit plâns, apoi ţipete:
-Vreau afară, vreau afară!!
Mama nu mai ştia ce să facă, nici ameninţările, nici promisiunea că-i cumpără bomboane, n-o linişteau şi ţipetele erau tot mai puternice. Mama cedă;
-Fata mami, te las la poartă da tu să nu vorbeşti cu nimeni, să nu spui că suntem în şură.
-Bine, nu spun.
Mama o luă de mână până la portiţă, deschise şi o lăsă să se strecoare afară, după care încuie din nou. Căruţele erau cu trei case mai încolo şi cei care le însoţeau băteau la o poartă. Printre ei erau doi pădurari din sat, nişte angajaţi de la primărie, miliţienii, doi străini, probabil şefi de la raion şi trei oameni din sat cu căruţele.
N-a apucat mama să închidă portiţa şuri, că de la poartă s-au auzit ţipete:
-Vreau în curte, vreau în curte!
Mama nu ştia ce să facă, era disperată. Făină de mămăligă mai aveau vreo două feldere, de grâu şi mai puţină şi un sac de cartofi. Dacă le luau, mureau de foame.Poate luau şi scroafa care era gata să fete şi rămâneau la iarnă fără porc.
Deodată ţipetele s-au oprit. Printre scândurile de la poartă a văzut un pădurar care vorbea cu copila şi aceasta s-a oprit din plâns.
Apoi alaiul a ajuns la casa lor şi cineva a încercat să deschidă portiţa. Văzând că-i încuiată a început să bată cu un băţ în poartă. Câinele, un dulău ciobănesc, a ieşit din cuşcă şi a început să latre iar când un miliţan s-a urcat pe gard, s-a repezit furios, gata, gata să rupă lanţul. Miliţianul a coborât şi alaiul a pornit mai departe.
Când s-a făcut linişte pe uliţă, au ieşit din şură şi s-au dus la poartă. Ai mică stătea speriată, lipită de stâlpul porţii, cu buzele atât de strânse că gura îi devenise doar o linie.
-Ce-i fata mami?
Atunci micuţa izbucni în plâns şi printre suspinele pe care nu le putea stăpânii le spuse:
-O zis că-mi taie limba!
-Cine?
-Omu ăla îmbrăcat în verde!
Mama o luă în braţe şi o linişti:
-Hai taci cu mama, vezi dacă nu asculţi, ţi-am spus să nu vorbeşti cu nimeni?
– Da n-am vorbit că o scos un briceag mare şi o zis că-mi taie limba.
A doua zi au aflat ce s-a întâmplat.
Pădurarul, un om cumsecade din sat, auzind-o cum ţipă, a părăsit grupul , a venit la ea şi întrebat-o, ce a păţit.
-Nu mă lasă în curte!
-Cine nu te lasă, unde-s fraţii tăi?
-S-o închis în şură, cu mama şi pe mine nu mă lasă!
Pădurarul, înţelegând situaţia, a scos un briceag din buzunar, l-a deschis şi cu o voce aspră i-a şoptit:
-Tu copilă, să taci din gură, acum să taci, dacă mai scoţi o vorbă ori mai plângi, eu îţi tai limba, ai înţeles? Uite cu briceagu ăsta ţi-o tai dacă vorbeşti cu oamenii ăia care vin, auzât-ai?
Când ceilalţi au ajuns cu căruţele la poartă, au încercat degeaba să scoată o vorbă de la ea, să le spună cine-i acasă ori unde-s părinţii. Cu buzele strânse copila privea speriată la buzunarul pădurarului, unde acesta îşi ţinea mâna cu briceagul.
Au mai scăpat odată de sechestru dar anul următor, pe lângă cotele restante s-au adăugat cele proaspăt impuse şi n-au mai avut ce face.Într-o seară bărbatul a venit mai târziu acasă şi cu voce gâtuită i-a spus nevestei:
– Gata, am semnat.
Nevasta şi-a dus mâna la gură şi cu voce tremurată, bănuind răspunsul, a întrebat:
-Ce ai semnat?
– Cererea, ne-am scris în colectiv.
N-au mai vorbit nimic, s-au culcat dar somnul nu le-a ticnit, a fost somn cu sufletul greu, încărcat de durere.
Dimineaţa bărbatul a pus plugul, rotilele şi grapa în car, a legat o vacă de loitre şi prinzând boii la jug a ieşit pe poartă, urmărit de ochii înlăcrimaţi ai nevestei. Le-a lăsat pe toate la Gospodăria Agricolă Colectivă, botezată „Al IV-lea Congres al Partidului Muncitoresc Român” şi s-a întors cu biciul în spinare.
Au scăpat de frica celor ce le băteau din ce în ce mai des în poartă, ameninţându-i cu închisoarea. Dar de umilinţă n-au scăpat şi s-au învăţat să trăiască cu ea. S-au învăţat să tacă, să asculte şi să fie slugi pe pământul lor. Iar umilinţa supremă a fost când s-au văzut nevoiţi să-şi fure plata cuvenită muncii lor. Hoţia a devenit o stare firească în toată România. A fost apogeul comunismului, realizarea supremă a celor fără Dumnezeu.

de Ilarion Bârsan
17 ianuarie la 20:53

Print Friendly