Localitatea Sânpetru face parte din vechile așezări din Țara Bârsei învecinate cu cetatea Brașovului unde istoria a lăsat urme adânci. Comunitatea românească din Sânpetru a fost mereu închegată în jurul unui locaș de cult, iar în prezent, cele două biserici veghează asupra satului și dau mărturie despre credința nestrămutată a locuitorilor săi.

Aflată la doar patru kilometri de Brașov, localitatea Sânpetru este una dintre cele mai vechi așezări din Țara Bârsei, cu o istorie plină de evenimente și mărturii ale conviețuirii diferitelor etnii din Ardeal. Așezarea este atestată documentar pentru prima dată la 1240, sub numele „Mons Sancti Petri”, după cum menționează istoricul Nicolae Stoicescu în lucrarea „Repertoriul bibliografic al loca­lităților și monumentelor medievale din Transilvania”. Ace­lași autor menționează că satul a fost întemeiat mai devreme, în timpul stăpânirii teutonice, de „grupul celor 100” de prejmereni.

Istoricul comunei Sânpetru prezentat pe site-ul primăriei menționează că săpăturile arheologice în zonă au descoperit urme ale așezărilor umane din neolitic, locuințe lacustre pe malul Oltului, precum și obiecte datând din epoca fierului. Cea mai imporantă descoperire s-a făcut în timpul săpăturilor din perioada 1959-1960, când s-au găsit 16 tetradrahme grecești și macedoniene din secolul al II-lea înainte de Hristos, piese adăpostite în prezent la muzeul municipal din Brașov. Așadar, locul unde se află acum localitatea Sânpetru a fost vatră pentru așezări umane din timpuri străvechi.

Cunoscut sub denumirile săsești și germane „Pittersbarch”, „Petersberg”, „Petersdorf” și „Petersburg”, precum și sub numirile maghiare „Barcaszenpeter” și „Szenpeter”, satul brașovean actual a fost înființat de sașii care au colonizat Țara Bârsei la începutul secolului al XIII-lea. Nicolae Stoicescu menționează în lucrarea amintită mai sus că urmele unor picturi de pe pereții cetății fortificate i-au determinat pe unii specialiști să creadă că aici a existat o mănăstire cisterciană. Pe de altă parte, istoricul localității ne spune că documentul din 1240 care atestă pentru prima dată existența satului menționează că regele Bela al IV-lea ar fi supus Biserica „Sfântul Petru” din sat mănăstirii cisterciene din Cârța, iar coloniștii sași ar fi denumit satul lor în amintirea localității Petersberg de lângă Trier, de unde au plecat.

Biserica veche, ridicată la 1781

Desigur, de-a lungul istoriei românii au trăit și în Sânpetru, iar comunitățile etnice au trăit aici în pace și bună înțelegere. Cea mai bună mărturie a existenței românilor la Sânpetru este vechea biserică ortodoxă din sat, un locaș de cult închiant Sfântului Ierarh Nicolae, un monument istoric ridicat în perioada 1781- 1784. Monografia parohială menționează că la 1762 în Sânpetru trăiau 33 de familii de români și aveau o biserică de lemn, pentru care cereau preot. Abia în 1779 avea să li se îndeplinească dorința, după ce se ridica biserica de piatră prin ctitoria lui Hagi Șandru, un negustor din Brașov și a soției sale, Parascheva.

„Acum 233 de ani, în Sânpetru s-a zidit Biserica «Sfântul Nicolae» și s-a sfințit. Am slujit aici, din mila lui Dumnezeu timp de 22 de ani. Arhitectura bisericii este dominată de formele caracteristice epocii. Posibilităţile financiare fiind reduse în mediul rural, barocul a fost simplificat şi adaptat cerinţelor cultului ortodox. Construcţia este de tip mononavat în plan dreptunghiular, biserica având dimensiunile exterioare de 19,35 metri lungimea şi de 7,60 metri lăţimea, zidul bisericii având o grosime de un metru”, ne-a spus parohul Lică Borșan.

Tot din monografia parohială aflăm numeroase informații despre biserica veche din sat.

Altarul este boltit cu o calotă semisferică, naosul este boltit cu o calotă semicilindrică cu patru penetraţii dispusă de-a lungul axei longitudinale. Pronaosul este împărţit în două de un zid cu arcade, fiind boltit cu calote semicilindrice dispuse perpendicular pe ax. Pridvorul este închis, iar turnul clopotniţei a fost zidit ulterior deasupra tindei în anul 1807. Întârzierea zidirii clopotniţei se datorează legislaţiei imperiale care nu permitea ca bisericile ortodoxe să se vadă de la distanţă. Şi astăzi biserica este într-o zonă mai greu accesibilă vederii, deoarece se află într-o zona mai joasă, aproape de marginea comunei, fiind înconjurată de case. Clopotele sunt de mărime mijlocie. Cel mai nou este turnat în anul 1923, făcut pe cheltuiala credinciosului Petru Comişan, prin staruinţa preotului Ioan Nan. Cel de-al doilea datează din 1831 și este inscripţionat în relief cu litere chirilice, dar din păcate nu se poate desluşi numele donatorului şi nici al preotului paroh.

Biserica este pictată în tehnica „fresco”, în stil tradiţional brâncovenesc, de un pictor necunoscut, în secolul al XVIII-lea. Pe icoana ce îl reprezintă pe Sfântul Andrei este inscripţionat: „1842, aprilie 29, Barbuc zg.”.

Pictura bolţilor şi a pereţilor urmăreşte desfăşurarea iconografică tradiţională. Asupra acestei picturi s-a intervenit la sfârșitul secolului al XIX-lea, însă această intervenție nu a fost de bun augur. Repictarea este în tempera cu un liant foarte slab. Iniţial, aureolele sfinţilor au fost de culoare ocru, iar ulterior au fost acoperite cu câteva straturi de bronz care au oxidat puternic. Starea de conservare a stratului actual este precară.

Catapeteasma bisericii este din lemn, împodobită cu icoane de lemn, lucrate în tempera, în secolul al XVIII-lea. Potrivit unei datini locale, în general ardeleneşti, în locul arhanghelilor de pe uşile diaconeşti (laterale), aici apar marii preoţi ai Vechiului Testament: Aron pe uşa de nord şi Melchisedec pe uşa de sud. Catapeteasma a fost restaurată de către Mihai Micu în anul 1995.

Credință și cultură din Sâmpetru

Biserica veche din Sânpetru deţine un potir datat din 1748 a cărui provenienţă este necunoscută. De asemenea, parohia deţine câteva cărţi de cult, majoritatea provenind din secolul al XVIII-lea, printre care amintim un „Apostol” din 1704, tipărit la Buzău, un „Ceaslov” din 1765, un „Penticostalion” de la 1765, tipărit la Râmnic, o „Cazanie” de la 1768, tipărită la Bucureşti, un „Triod” din 1781, o Biblie de la 1856, tipărită la Sibiu și „Mineiul lunei decembrie”, tipărit la Buda.

În biserică există un pomelnic cu grafie chirlică cu ctitorii bisericii, nedatat. De asemenea există şi o pisanie lizibilă doar în proporţie de 50-60 la sută. În altar există o Sfântă Cruce donată de omul de cultură Zaharia Bârsan, originar din Sânpetru, director al Teatrului din Cluj. Pe cruce se regăsește următoarea inscripție: „Această Cruce sau făcut cu chieltuiala D. Zaharia Bârsan și soția Marina prin Ioan Trombițescu zugrav, 1876, martie, 24”.

În 1875 se zidea la Sânpetru și o școală confesională, construită din cărămidă şi acoperită cu ţiglă având două clase la care se adaugă o a treia clasă în 1913. Mai apoi, s-au adăugat locuinţe pentru doi învăţători, formate din două camere şi dependinţe. Construcţia este astfel concepută ca în caz de necesitate, să poată fi supra-etajată.

Căminul cultural al parohiei a fost construit în anul 1936 pe amplasamentul unui vechi cimitir ca urmare a construirii unui nou cimitir în jurul anului 1900 care există şi astăzi. După primul Război Mondial a fost construit un monument funerar sub care au fost îngropate rămăşiţele pământeşti ale celor căzuţi. În perioada interbelică planul iniţial de construire a unei biserici a fost pe amplasamentul actual al Căminului.

Reviste literare braşovene de la 1919 până la 1930 – ”Lumina”

”Lumina” era un săptămânal duminical, care apărea la Braşov cu intermitenţe, mai precis între 20 aprilie-29 iunie 1919 şi 4 ianuarie-29 februarie 1920, pentru ca la 15 septembrie 1921 să se mute la Cluj, unde a apărut pentru scurt timp, până la 28 februarie 1922. Directorul publicaţiei era Ioan Petringenar. Aceasta a fost editată de „Foaia comercianţilor români din Braşov”, cu scopul de a ”îndulci” puţinul timp liber al comercianţilor şi meseriaşilor ”prin bucăţi literare potrivite: versuri, povestiri instructive din viaţa comerţului, glume, aforisme, vorbe înţelepte, eventual romane etc”. Revista a fost scoasă la I. Gött fiul. Ultimul număr văzut este din 29 iunie 1919.

Revista era subintitulată „Revistă literară, culturală” și era ilustrată. Avea ca obiectiv principal să ofere ”lumina” pe care o aştepta poporul român. S-au publicat articole despre tradițiile comerciale și culturale ale Brașovului, creații literare, biografii.

Revista publica în mod deosebit lirică semnată de poetul Şt.O. Iosif, de poetul şi prozatorul Radu D. Rosetti, de Zaharia Bârsan – dramaturg, poet şi prozator. Acesta din urmă publica cu deosebire proză scurtă, în care erau relatate, aparent fidel, întâmplări obişnuite. O mare parte a acestor povestiri stăteau sub semnul amintirilor. Ecaterina Pitiş, I.U. Soricu, la care se adaugă versurile unui consecvent colaborator, Constantin Budiu, se numărau printre cei care semnau frecvent în paginile revistei pe parcursul scurtei sale existenţe. Articolele de interes general erau semnate de Ioan Petringenar şi Constantin Budiu. Sporadic, în paginile revistei erau inserate epigrame, proverbe sau anecdote. Revista nu a avut un program foarte clar conturat, în afara scopului şi obiectivelor menţionate.

Surse:

REVISTE ȘI GRUPĂRI LITERARE BRAȘOVENE
DIN SECOLUL AL XX-LEA LITERARY MAGAZINES AND GROUPS OF BRAŞOV
IN THE 20TH CENTURY
Conducător ştiinţific:
Prof. univ. dr. Ovidiu MOCEANU
BRAȘOV, 2013

Print Friendly