Liviu Bîrsan a publicat până în prezent două romane cu soluții narative foarte diferite între ele. S-ar putea spune că a încercat să propună o variantă întregită a dimensiunii sociale românesti, explorând și unele teritorii mai puțin frecventate de literatura noastră contemporană.

Ochiul și pulberea

Ochiul și pulberea (2007) este un roman construit pe un singur plan, fără a fi însă liniar. Sinusoida narativă se înfiripă altfel. Realitatea românească e văzută alternativ, prin ochiul naratorului și prin cel al audiovizualului. Acesta din urmă nu e doar un mijloc de informare sau de divertisment. Este un organism viu, cu personalitate proprie, ce funcționează ca o enzimă indispensabilă vieții. Personajul vede la televizor, în prima sa zi de liberate, pulberea care a înghițit New York-ul după prăbușirea celor două turnuri gemene. Astfel, începe dubla oglindire, realitatea devenită reportaj și reportajul devenind realitate, unul dintre principiile de structură ale romanului de față.

Există trei personaje bine construite și individualizate: Eva, Samuil Vernescu și Victor Martzi. Dacă primele două beneficiază de portretele celui care narează, al treilea nu se impune prin el însuși, nu se poate expune în mod obiectiv. Îl ajută însă presa scrisă și televiziunea care, de la un moment dat, îi urmărește și interpretează toate gesturile, toate acțiunile. La scurt timp de la eliberare și de la întovărășirea lui cu Eva, copila autistă de 14 ani, protagonistul vrea să-și reia obișnuita activitate. Ochește un club din București, unde speră să nu fie recunoscut, reușește să fure un portofel, dar la scurt timp este reperat și bătut. După ce părăseste în șuturi respectivul club, în dreptul lor oprește un Maybach. Un gelat negociază cu Martzi prețul Evei, beneficiarul urmând să fie, bineînteles, bastanul de pe bancheta din spate a limuzinei. După ce obține suma dorită, protagonistul îi ucide pe negociator și pe soferul mașinii. Maybach-ul e capturat cu tot cu proprietarul acestuia, care se dovedește a fi Samuil Vernescu, candidat la președintia României. Din acest moment, situația lui Victor Martzi se schimbă radical; trece de la condiția de hoț, la cea de terorist. Realizând fapta comisă, întelegând că de acum înainte va fi considerat inamicul public numărul unu, Martzi începe să se comporte ca atare. Îl sechestrează pe Vernescu în subsolul unei uzine părăsite.

Mass-media românească are un subiect unic: răpirea candidatului la președinție. Cuplul Martzi & Vernescu e imbatabil în fața lui Ossama Ben Laden. Isteria e natională, circul românesc atrage atenția întregii lumi. Răpirea accidentală are drept efect creșterea bruscă a popularității politicianului. Vernescu beneficiază gratuit de cea mai spectaculoasă și eficientă campanie electorală. Poporul îi este alături în suferință, Martzi simte acum că gestul său irațional are o menire. Călău conlucrează cu victimă și, astfel, totul se transformă în strategie pentru câștigarea alegerilor. Candidatul refuză chiar să părăsească spațiul de detenție atunci cînd i se oferă libertatea; vrea să rămână prizonier pînă după închiderea urnelor. În beciul insalubru al uzinei șobolanii sânt la ei acasă. Nimeni și nimic nu-i stingherește în afară de Eva, care îi vânează cu o plăcere sadică. În timpul unui astfel de război, ea e muscată de unul dintre șobolani. Rana se infectează, infecția se extinde repede. În apropierea punctului culminant cele două personaje masculine asistă la o scenă unică: „Șobolanul e aproape de căpătâiul Evei și o adulmecă. Își agită mustățile lungi și botișorul său mic se miscă de la stînga la dreapta, în jos și în sus. Nu pare să aibă vreo intenție criminală. Chitcăie îndelung. Mă uit la Vernescu, care urmărește și el scena. E, ca și mine înmărmurit. Am impresia că sobolanul i se adresează Evei. Durează mult acest chitcăit. Aproape douăzeci de secunde, jumătate de minut. Eva deschide ochii, dar nu se miscă. Șobolanul își termină cuvântarea și pleacă agale. Nu se grăbeste”. De ce s-ar grăbi? Singurul dușman a ieșit din ring. Scena pare o spovedanie a unui asasin în fata victimei sale aflată în agonie. Cei doi, șobolanul și Eva, sânt acum legați prin ceva. Dar ceea ce-l ține în viată pe unul e letal pentru celălalt. Tot astfel, Victor Martzi și Samuil Vernescu sânt înfrățiți prin sângele lui Nea Burcă, magazionerul uzinei, ucis de cei doi pentru că le descoperise conspirația. Sobolanul a câștigat partida, la fel și Vernescu. Ambii au trecut de la condiția de învinși la cea de învingători. Ochiul și pulberea este o parabolă socio-politică ce vizează multiplele mecanisme de funcționare ale societătii românești și dizolvă în ea majoritatea simptomelor unei națiuni care a abdicat de la un sistem de valori fără a fi reușit mai întîi să-și construiască o altă identitate.

Asylant

În romanul Asylant (2009) dimensiunea parabolică este înlocuită de un hiperrealism ce sondează în profunzime viața unei categorii sociale foarte puțin prezentă în literatura română, cea a refugiaților. Termenul „asylant” propune din start o nuanță. Romanul nu face referire la niște simpli refugiați, ci la niște entități aflate între două condiții, ambele plasate foarte jos din punct de vedere social. Un azilant este acea persoană care a cerut azil politic, fiind luată în evidențele unui stat înainte de a obține statutul de refugiat. Așadar, întreaga dinamică a cărtii pornește de la o așteptare apăsătoare și stranie. Sranie pentru că la capătul ei nu se află decât promisiunea unui statut umilitor, refugiatul fiind expus oprobiului unei societăți indiferentă la dramele individuale. Astfel, inutilitatea speranței face ca unele caractere umane să înghețe la un stadiu primar, să nu se dezvolte aproape deloc pe parcursul narațiunii. Dar ceea ce se pierde în diversitate se cîstigă în autenticitate. Aceste personajele care nu devin, ci sânt formează împreună o lume foarte concretă, cu valorile foarte clar cuantificabile. Pentru indiferența societății există aparent un singur antidot, degenerarea personală complet asumată, netrecută printr-un filtru tezist, ci lăsată să se întîmple pur și simplu. Lumea hoților, a drogaților și a prostituatelor e necesar a fi înțeleasă pentru ca să se poată depista acele principii cauzale ce o motivează și o țin într-un anumit echilibru. Această înțelegere e posibilă prin descifrarea regulamentului lumii de jos. Iar acest regulament are legile lui fixe și verificate. Protagoniștii nu se pot abate de la el pentru că altfel ar fi afectată logica internă a evenimentelor narative și, totodată, autenticitatea romanului.

Foarte rar poate fi întîlnită câte o frază reflexivă, gândită ca substanță de contrast, menită să amplifice gravitatea unor situații: „Eu n-am rădăcini în nici un pământ și n-am ramuri să le întind către cer. Nu am frunze să se bucure de roua dimineții și nici fructe să se pârguiască la soare”. Protagonistul principal, Orbison, este orb din naștere. Cum perspectiva sa e cea privilegiată în roman, cititorii au acces în primul rînd la dimensiunea sonoră a lumii narative. Filtrul auditiv este, pe de o parte, un artificiu prin care aspectele ce compun punctul de vedere devin compatibile (planurile interferează) și, pe de altă parte, acest filtrul rezonează cu stilistica scrierii, cea care acomodează numeroasele schimbări de ritm ale frazelor cu lexicul utilizat și cu dinamica particulară a acțiunilor. Puternică, incisivă, cursivă, hipnotică, pe alocuri frustă, proza lui Liviu Bârsan surprinde unele particularităti extreme ale dimensiunii sociale cărora le restituie gravitatea într-un mod natural, neostentativ, chiar și atunci când unele evenimente narate frizează senzaționalul.

Cele două soluții narative diferite, ilustrate de cele două romane comentate, conturează anumite paliere complementare ale dimensiunii sociale, care, împreună fac dovada unei versiuni extinse a realității românești postdecembriste.

comentarii de Şerban Axinte

Comentariu video:

Sursa:
http://convorbiri-literare.ro/?p=146