Dragii mei, sper ca sunteți de acord cu afirmația faptului că: “Gândită procentual, istoria este în primul rând omisiune.” Istoria și eroii istoriei sunt distilați în alambicurile laboratoarelor puterii și amalgamați într-un creuzet potrivit unor scheme date nouă ca exemple. Adevărul, dacă așa ceva mai există, nemaiavând nici un rol în această ecuație a mistificării. Astfel, pe Traian Ibericul istoria noastră îl extrage direct din sânul obsesiilor naționaliste de secol XIX, în timp ce de Brâncoveanu abia dacă ne aducem aminte. Probabil pentru unii istorici creștinismul ortodox-bizantin față de filiația europeană este secundar. Dacă îndrăznești și întrebi de Galeriu, riști un hohot de râs sau ești catalogat protocronist. Această batjocură este însă, expresia inculturii, a incapacității și dezinteresului, a modului bășcălios de a trata viața semenilor, a aroganței cu care sunt privite diferențele culturale.

Referitor la împăratul dac al vechiului imperiu roman, Maximian Galerius, profesorul Ion Coja în lucrarea dânsului, “Transilvania – invincibile argumentum”, face următoarea afirmație:

“Acest Galeriu, care ar merita mult de la conştiinţa noastră românescă, este un nume perfect necunoscut pentru elevii noştri şi chiar şi pentru mulţi profesori de istorie”.

Arcul de Triumf al lui Galeriu și mozaicul de la Ravenna, dau coșmaruri „romanizatorilor” noștri. Populația daco-geticã nu a luat de la romani nici un capăt de ață. Despre limbã, obiceiuri și civilizație nici nu poate fi vorba! Erau cei mai înverșunați dușmani ai Imperiului pe care l-au atacat fără oprire dupã 106, până ce istoria i-a „îngropat” împreunã.

Aceste evenimente trebuiesc studiate cu atenție. Eliberarea, în fapt, a pământului Daciei romane nord-dunărene de către Regalianus, un strănepot al lui Decebal (258-270 d.Hs.); persecutarea cruntă a creştinilor, în Imperiu, în timpul mai multor împăraţi, cu deosebire în timpul lui Diocleţian (284-305 d.Hs.); continuarea persecuţiei sub Galeriu cel Bătrân (305-311 d.Hs.) – un geto-dac! –, fostul Cezar al acestuia pentru partea de Răsărit a Imperiului, chiar dacă Galeriu, în ultimul an al domniei (311), a permis existenţa creştinismului; reluarea persecuţiei creştinilor sub urmaşul acestuia, Galeriu cel Tânăr (311-313 d.Hs., tot un geto-dac!), ambii dorind restaurarea unui Imperiu dac în locul celui roman, pe care-l urau, concomitent, evident, cu o restaurare a zalmoxianismului. Toate aceste evenimente au influenţat menţinerea zalmoxianismului.

Dovezile arheologice sunt clare. Civilizația de tip roman dispare dupã anul 270 în Dacia romană. Se întorseseră acasă proprietarii de drept și un șir de împărați de origine geto-daco-tracă.

Această acţiune are loc la începutul secolului IV, când împărat al Imperiului a devenit geto-dacul Galeriu I (305-311). Când acesta a primit titlul de împărat – notează Lactantius (+325) – „a declarat că este duşmanul numelui de roman şi că vrea să schimbe titulatura imperiului roman cu aceea de Imperiu dacic”. Apropiaţii şi ostaşii lui erau daci, recrutaţi din nordul Dunării. Sub el şi cu el, aceştia, „au ajuns stăpânii romanilor”. Galeriu – adaugă Lactantius – „şi-a bătut joc de tot Orientul” (pe care îl administra el, Galeriu, n.ed.) (112/II, 7, s.n.).

Între aceşti împăraţi, cel care prezintă personalitatea cea mai puternică şi tenace, Galerius, pare să fi avut toată conştiinţa vechiului dac, inamic ereditar al Romei. Se cunosc prin mărturii contemporane ale lui Lactanţiu (comentate de H.Gregoire în Byzantion, dar trecute cu vederea de istoricii români) motivele personale şi impulsul ireductibil care îl împingeau pe acel dac la violenţă, împotriva Imperiului căzut în mâinile lui. Fiu din mamă transdanubiană – adoratoare a divinităţii munţilor – şi dedicat el însuşi acestui cult, caree nu poate fi altul decât al lui Zamolxis, Galeriu e tipul rebelului ieşit din acei munţi, unde viaţa ciobănească păstrase întotdeauna ideea libertăţii barbare, inamică oricărui Imperiu. Ajuns Cezar şi apoi împărat fostul cioban, fidel credinţelor lui strămoşeşti, originii lui sociale şi instinctului poporului său, îşi întoarce legiunile împotriva Italiei, cu hotărârea – afirma Lactanţiu de a “şterge până şi amintirea Romei.”

Profesorul danez K.F.Kinch ne îndemna în 1890, pe noi românii, sã ne mândrim cu memoria lui Galeriu și să ne îngrijim de Arcul lui de la Salonic, unde dacii apar în toată demnitatea unui neam de învingători. Pe basoreliefurile arcului este reprezentatã armata dacică a lui Galeriu, cea care a transformat o primã înfrângere a armatelor romane, într-o victorie răsunătoare. Trupele lui Galeriu erau recrutate din cele trei Dacii, din Moesia, Pannonia, Macedonia și Tracia. Armata „romană” a primit chiar și sprijinul carpilor.

Restaurarea frontierei estice a Imperiului a avut loc în condiţiile unui nou conflict cu Regatul sassanid şi a complicaţiilor ivite în Egipt. În timpul domniei lui Diocleţian, atât egiptenii indigeni, cât şi cetăţenii Alexandriei s-au răzvrătit împotriva Romei. În 293/294, cezarul Galerius, în fruntea unei armate formate din vexilaţii aparţinând legiunilor moesice (IV Flavia, VII Claudia şi XI Claudia), întreprinde o campanie victorioasă împotriva oraşelor Busiris din deltă şi Koptos, în apropiere de Theba; după distrugerea celor două oraşe, Galerius îşi va asuma titlurile Aegyptiacus maximus şi Thebaicus maximus.

În anul 296, conducătorul noul rege sassanid Narseh I invadează Mesopotamia şi-l învinge pe Galerius în apropiere de Carrhae. În anul următor, după ce şi-a refăcut armata cu noile contingente recrutate în provinciile dunărene, Galerius obţine o victorie decisivă asupra perşilor sassanizi în Armenia; întreaga tabără persană, cu haremul şi tezaurul regelui sassanid, a fost capturată de romani. Diocleţian şi Galerius şi-au asumat fiecare titlul de Persicus maximus. Când Diocleţian s-a reîntors la Antiochia din Egipt – după reprimarea revoltei lui L. Domitius Domitianus –, Galerius angajase deja negocierile de pace cu Narseh I la Nisibis. Tratatul din 298, negociat de Galerius şi ratificat de Diocleţian, va reglementa raporturile romano-persane pentru următoarele şase decenii.

Triumful Imperiului roman asupra celui persan este glorificat de Arcul lui Galerius de la Thessalonike (Tesalonic), cel mai important dintre monumentele tetrarhice care s-au păstrat.

Garda lui imperialã era alcătuitã din daci, purtând însemnele lor de luptă, draconii dacici. Dragii mei, nu-i așa că sunt prea mulți daci în jurul anului 300, atunci când ar fi trebuit sã fie „romanizați”? ce sã mai spunem de intenția lui Galeriu de a schimba numele romanității răsăritene în Imperiul Dacic! Lactantius scrie negru pe alb în „De mortibus persecutorum”: „Roman nominis titulum immutari uolebat ut non Romanum imperium, sed Daciscum cognominaretur.”

Este timpul să ne deșteptăm și să repunem în drepturi istoria așa cum a fost ea fără omisiuni. Adevărul este format din întreaga informație, nu parțială, nu trunchiată și deformată, prelucrată și aservită dar servită nouă drept model.

Text cules și îngrijit de Dan Bârsan

Print Friendly