Roibul

Roibul de Zaharia Bârsan

E o poveste simplă, o poveste care m’a înduioşat de câte ori mi-a venit în minte.
Într’o Vineri era… spre seară. Aşteptam pe tata să se întoarcă de la târg.
I-am fi eşit înainte în capul satului dar ploua. Trebui să ne mulţumim să-l aşteptăm în curte pe pragul tinzei.
Un uruit de car ne făcu să ascultăm. Venia. Cunoşteam clopotele de la cai.
Deschiserăm poarta largă şi intră căruţa noastră. De şerigla de dinapoi era legat un cal roib, slab şi puţin schiop de piciorul de din dărăt.
– Da cei cu mârţoaga asta? întrebă bunica din prag.
Tata dându-şi pălăria puţin pe ceafă, începu să zâmbească:
– Ce era să fac? L-am câştigat la un rămăşag. Să-l fi lăsat în drum?… L’am târăt până aici. Iată-l…
Bunica învăţată cu posne de-al de astea nu mai zise nimic…
Tata sări din căruţă şi apropiindu-se de roib îl măsură de sus in jos şi murmură scărpinându-se după ureche:
E slab al dracului; numai pielea şi osu şi începu să râdă. Apoi liniştindu-se:-ia, un rămăşag. Ce era să-l las în drum?
Îl deslegă şi-i dădu drumul în curte. Calul străin înainta sfios oprindu-se din când în când. Ajunse la fântână şi găsind apă în jghiab bău cu poftă.
Tata uitându-se la el îşi trase puţin pălăria pe ochi şi începu sa râdă…
De abia îmi aduc aminte de toate astea.
Roibul era bun şi blând. Noi copiii ne jucam eu el ca cu un prieten. Ajunsesem să-l iubesc aşa de mult că furam orz din magazie pentru el. Dar ce nu-i dam eu roibului? Câte coji de pâne n’am împărţit cu el. Şi un fluer de zahăr l’am rupt în două ca să-i dau şi lui jumătate.
Se făcea tot mai frumos şi îmi părea tot mai gras când îl aducea sluga dimineaţa din luncă.
Oamenii din sat însă nu încetau să facă haz de bietul cal luat de pe drumuri.
Tatii nu-i păsa de toate astea. Era mulţumit cu el.
Schiopa, ce e drept, puţin, până pornea la drum, până, i se înfierbânta osul mort de la piciorul de dinapoi… şi mergea destul de bine. Ş’apoi la povară, roibul era un cal nepreţuit; ori pornea carul împovorat din loc ori, dacă era peste puterile lui, trăgea până se frângea crucea în două.
I se dusese vestea de puterea lui îndârjită. Pe la vaduri său prin locurile lutoase de sub deal, pe unde alţi cai nu putea să răsbească fără ajutor, roibul trecea singur, târând după el carul care troznea din osie.
Altă dată la plug erau zile când ara cu el singur.
Se înţelege că i se’ da o foarte bună îngrijire: nutreţ bun şi odihnă.

Tata cu toată mulţumirea ce o avea de el, totuşi nu putea să nu zâmbească când îl vedea schiopătând câte odată şi când îşi aducea aminte de întâmplarea cu rămăşagu.

Odată, – de abia îmi amintesc – într’o seară şedeam cu toţii la masă. Tata se întoarse din pădure. Începu să povestească:
– Ei dragii mei, azi era să mă prăpădesc…
Noi, cu ochii mari, îl ascultam: avea faţa îngrijată ca niciodată.
– Era să mă prăpădesc. Era drumu rău şi am încărcat cam mult. Asa-i omu lacom. Şi aşa sunt toţi oamenii, când se văd în pădure: ar vrea s’o aducă toată acasă. Toţi sunt aşa. Şi am venit eu încet, încet de trosnea inima carului; îmi era tot frică să nu-mi plesnească vreo roată.

Am ajuns cu ajutorul lui Dumnezeu la vadul Ghimbăşelului. Mă oprii şi-mi făcui o ţigară să dau răgaz calului să răsufle.
Mă uitai la apă; era tulbure şi crescuse…
Nu mult, dar crescuse. Şi vă spui drept că gândindu-mă la buştenii ceia din coşul carului începu să-mi fie frică.
Am stat pe gânduri cât am stat, dar mă răsbise ploaia. Atunci mi-am luat inima în dinţi, mi-am făcut sfânta cruce şi am coborât. În mijlocul apei roibul s’a oprit. Nu l’am silit: îi ştiu obiceiul… se opreşte, răsuflă de câteva ori s’apoi porneşte singur… Are calul ăsta ceva, par’că ar fi om; cum începi cu îndemnul şi cu bătaia nu mai faci nimic cu el.
Aşteptam, cum zic, să pornească singur. Şi îmi era o frică… vă spui drept îmi era frică că mă prăpădesc. Apa creştea de vedeai cu ochii; venea valuri, valuri. Pe semne că atunci se pornea să vie Ghimbăşelul mare. Trecuse de burta calului. Îmi vedeam moartea cu ochii. Incă puţin şi m’ar fi dus apa cu car cu tot. Calul se uita în sus şi în jos cu ochii holbaţi şi sufla din greu. Nu ştiu cum, atunci mă cutremurai tot şi când m’am cutremurat am mişcat hăţurile. Roibul se opinti şi făcu vreo patru pasi. Iar se opri. Mă gândeam: când o mai porni acum, imi rupe ham, îmi rupe cruce şi iese la mal.

Ce mă fac eu cu caru? Eu aşi fi eşit cum aşi fi eşit dar caru mi s’ar fi dus dracului. Şi stam aşa, prostit. Aş fi vrut să pornească roibu şi parcă tot n’aş fi vrut.
Şi apa creştea tot mai tulbure şi tot mai furioasă.
Roibul atunci se scutură din tot trupul sforăi îndârjit. Şi ca un om desnădăjduit care într’o pornire nebună poate să facă şi un lucru mare şi o prostie, văzând că nu mai are încotro, că nu mai e decât o singură cale de scăpare, roibul cu ochii tintă la vadul unde trebuia să ajungă urni carul din loc si… mulţumită lui Dumnezeu că, nu s’a rupt hamul sau crucea, iesirăm la mal.
Aci se opri tremurând ca apucat de friguri. Aia sărit jos, l’am tras puternic de urechi şi-ori mă veţi râde ori ba, dar vă, spui drept… n’am putut să mă opresc, şi l’am pupat pe amândoi: ochii. Halal de aşa cal; nu l’aş da pe toţi caii din satul ăsta.
Noi ascultarăm cu mare drag fiecare cuvânt al tatii şi roibul nostru ne păru atunci un cal năzdrăvan de prin poveşti care ar
inânea jeratec dacă i-ar da cineva.
Stropi de ploae loveau fereastra din spre curte şi se prelingeau pe luciul sticlei.
Într’un târziu, tata, adăoga: câţi oameni nu sunt aşa pe lumea asta… ca roibul nostru; trăese în umbră, nu-i ştie nimeni ce au în inimă şi odată rămâi încremenit ce pot să facă. Calul ăsta are o inimă de fier, dar nimeni n’a ştiut, nu l’a cunoscut nimeni….
S’apoi înduioşîndu-se: hei, săracu, cine ştie cum o fi trăit el până acum! Flămând, chinuit şi bătut. Câţi oameni pe lumea asta nu sunt…
Tata se opri şi-şi lăsă gândul în voe…

Primăvara, duminică, dinaintea de lăsata secului de paşti, era veselie mare in familia nostră; se mărita Anişoara, o nepoată de soră a tati. Mirele era din Bod, un sat vecin. Pe la zece trebuia să vie cu toţi nuntaşii din partea lui ca să facă cununia în satul miresei. După obiceiurile de pe aici, aceşti
nuntaşi trebuiau întâmpinaţi la hotar de nuntaşii din partea miresei, ca pe urmă cu toţii să vină în sat cu alai şi voie bună.
La astfel de ocazii se mai fac şi întreceri de-cai. Aşa numiţii “chemători” sau “vornici” cum se numesc prin unele părţi, aleg şi iau cu chirie cel mai bun cal din sat şi de la o distantă de câţiva chilometri să iau la întrecere până la casa miresei. Cel dintâi care ajunge, ia ca premiu o basma roşie pe care i-o pune calului invingător la ureche. Cei cari vin pe urmă capătă fiecare câte ceva, o sticlă de rachiu îndulcit, un colac sau alt ceva.

Cum zic, în dimineaţa acelei Duminici frumoase ne trezim cu un frate al miresei, un fecior frumos, de vreo optsprezece ani, un fel de hai-hui, care face de toate; ştia să prindă paseri, să vâneze, să pescuiască, numai la muncă nu prea era bun. Nouă, copiilor ne era foarte drag; ne făcea fel de fel de jucării şi venea cu noi după cuiburi pe marginea pădurii. Când treceam prin luncă, prindea câte un cal, al cui ar fi lost şi ne punea călare. Ce fericire mai mare pentru un copil!? Şi apoi mai avea el un dar, cânta aşa de frumos, că i se dusese vestea.
Cum intră în curte, nici una, nici două, îi zice tatii:
– Nene, să-mi dai pe roibu să mă iau la întrecere:
Tata, deşi preţuia calul atât de mult, nu se putu opri să nu zâmbească:
– Ce zici să faci? – i se păru că n’a auzit bine.
Feciorul îi răspunse hotărât:
– Să mă iau la întrecere. Tata începu să râdă. Era bun, roibu săracu, la povară şi la necaz, dar să-l pui la întrecere aşa schiop cum era, asta n’o putea înţelege. Şi îi zise feciorului:
– Eşti cu mintea întreagă omule?
– Ce-ţi pasă d-tale! Dă-mi-ţ şi mai încolo, e treaba mea.

– Ia pleacă de aici, îi zise tata şi mai adăogă:
– Nu te mai cuminţeşti… Ce? Vrei să, se poticnească cu tine, să te am pe suflet toată viaţa? Ia fugi de acolo!
Feciorul începu să se roage în toate felurile şi la urmă tata, nemai având încotro, zise dând din umeri:
– Treaba ta! Eu pe suflet nu te iau, fă ce-ţi place.
Feciorul atâta aşteptă. Se repezi în grajd, deslegă calul dela iesle îl scoase în curte şi fără să-i mai puie frâul, aşa numai cu căpăstru, sări călare şi porni aplecându-se bine când eşi pe portiţa dinspre uliţă.
Noi, copiii, pornirăm în fugă dupa el, dar când ajunserăm la cotitura drumului din spre Bod, – vre-o şease sute de paşi de lângă casa noastră roibul deabia se mai zărea, departe în albul drumului de ţară, alergând ca un iepure.
Când ajunse la hotar, nuntaşii toţi erau acolo călăraşii puşi într’o linie dreapta, aşteptau semnalul de plecare.
Feciorul de-abia avu timpul să-şi întoarcă calul şi semnalul se dădu.
Şase cai, frumoşi şi sprinteni ca niste smei, porniră în galop nebun. Sburau… Ţi se păreau că nici nu mai ating pământul.
Roibul nostru dupa ei, cu nările umflate şi cu ochii din cari ţişneau parcă fulgere, tot voia să treaca înainte. Dar cum drumul de tară era strîmt, se tot împiedeca de ceilalţi. Ba unul dintre călăraşii îl plezni eu biciuşca peste bot.
Atunci, jignit şi simţind par’că ambiţia de a le arăta celorlalţi ce poate să facă el, urgisitul, cu o săritură sălbatică trecu şanţul, şi porni nebun peste arătura proaspătă de primăvară.
Fugeau în urma lui brazdele negre, holdele şi răzoarele şi fulgeau în urma lui şi caii ceilalţi. Şi când el le trecu înainte, sări şanţul şi se aşternu drumului cu atâta furie, că părea o săgeată, pe care noi copii, cum aşteptam la marginea satului, o văzurăm cum se măreşte şi cum ne trecu vâjâind prin faţă. Coti uliţa, sbură peste podul morţilor, de nici nu-l atinse şi cât ai clipi din ochi, fu la casa miresei, unde lumea îl primi cu chiuituri şi cu alaiu.
Îi legă roibului basmaua roşie la ureche şi toţi vorbeau cu el şi-l mângâiau, bătându-l cu palma peste gât. Roibul sta blând şi din fulgerarea ochilor parcă se vedea că simte şi el c’a făcut ceva frumos… frumos afară din cale.
Sosiră şi ceilalţi călăraşi. Erau necăjiţi foc. Se simţeau rusinaţi rău de tot şi l-ar fi omorât pe roibul dacă, ar fi putut. Ba unul dintre ei nici nu se putu opri să nu-i tragă o înjurătură.
Tata când a auzit nici n’a voit să creadă. Când l-a văzut pe roibul cu basmaua roşie la ureche a rămas încremenit; nu putea să se dumirească de loc.
– Ei, ai văzut, nene? zise feciorul zâmbind cu mândrie.
– Mare blăstămat mai eşti mă! Dar cum s’a făcut minunea asta, nepoate?
– Ce minune? zise clipind şiret din ochi feciorul. Crezi că eu nu ştiam? Crezi că nu l’am încercat eu de atâtea ori pe luncă? E hei, îl ştiam eu ce plăteste.
– “Bată-te norocul să te bată”, îi zise tata bătându-l pe umăr… şi peste puţin isbucni într’un hohot de râs; nu putea să-i intre de loc în cap minunea asta.
Roibul ajunsese acum un cal renumit prin împrejurimile noastre. S’a vorbit de el multă vreme. Când treca pe uliţă toţi îl priveau şi-şi aducea aminte de învingerea lui; toţi ar fi vrut să-l aibă. Tata prinsese de el o adevărată, slăbiciune, îl îngrijea şi îi vorbea ca unui om. De câte-ori nu l-am auzit zicând: “Nu sunt şi oameni ca roibul meu? Sunt! Trăiesc chinuiţi, flămânzi şi bătuţi. Nimeni nu bănuieşte ce pot să facă şi de ce sunt ei vrednici câte odată. Uite roibul ăsta e un cal… cum să-i zic? un cal de sărbătoare! Dacă ar putea să se mai nască încă odată, nu l-aş mai pune la ham de dimineaţă până seara, nu l-aş mai lăsa bătut de vânturi şi de ploi. L’aş îngriji altfel; numa la sărbători l’aşi scoate… la nunţi şi.. la povară mare.. când aş vedea că nu pot alţii.
Hei dar acum e bătrân; n’a avut parte în lumea asta de ce i-s’ar fi cuvenit! E bătrân; ca mâne n’o să mai fie bun de nimic, bietul roibu”…

Peste câţi va ani-vre-o doisprezece-roibul ajunsese în stăpânire trăină. Auzisem că l-ar fi dat tata unui om sărac, care avea o casă de copii. Căra cu el de dimineaţă până seara pietriş din Timiş.
Odată, în săptămâna patimilor, venise tata să mă ia acasă de la şcolile din oraş, să petrec sărbătorile cu ei. Într’o căruţă numai noi amândoi ne dădurăm în vorbă de una de alta…
şi nu ştiu cum îl întrebai.
– Dar roibul mai trăieşte?
Tata încruntă din sprâncene şi-mi răspunse:
– Mai bine n’ar mai trăi…
Şi după puţin continuă:
– Am făcut un păcat… un păcat mare. Am vrut să fac un bine şi am am făcut un păcat… Îmbătrânise rău bietul cal, e adevărat. Dar tot l’aşi fi ţinut. S’a întâmplat atunci că i s’a
înămolit într’un părău calul lui lie al Radului şi a murit acolo… Ştii ăla de căra pietriş din Timiş. Şi a venit bietul om desnădâjduit la mine. Şi nici una nici două să-i vând pe roibu, că îmni dă pe el zece hâtii. Eu, nu ştiu cum dracu, m’am zăpăcit atunci… şti… mi-a făcut rău la suflet nenorocirea omului şi i-am spus:
– Ţi-l dau… da nu pe bani… Ţi-l dau pe de geaba. Şi i l’am dat…
Mi-a părut rău pe urmă! Şi iacă aşa; făcui păcatul. Crezui că fac un bine…
Şi cum vorbea tata, ajunserăm la podul Timişului. Aici un român îşi îndemna calul să scoată dintr’un vad o căruţă încărcată, cu pietriş. Era Ilie al Radului şi roibul nostru. Românul necâjit nici nu ne zări; se învârtea în jurul carului înjura calul. Bietul roibu, era numai pielea şi osu. Sta cu ochii pe jumătate acoperiţi de pleoape şi de abia îşi mai trăgea sufletul.
Românul puse mâna pe hăţuri, smuci odată fără milă, calul se opinti… dar nu putu să clintească carul. Îşi întoarse apoi ochii lui buni spre stăpânul vitreg. Acesta înfuriat începu să-l bată cu biciul. Roibul răbdă cât răbdă, îşi strânse toate puterile încordă toţi muşchii se mai opinti odată… dar…
căzu în genunchi.

Soarele care apunea după dealuri îl învălui întreg în razele lui însângerate.
Eu cu tata trecurăm podul Timişului înduioşaţi de ce văzurăm. Nu mai ziserăm nici o vorbă şi în trapul molatic al calului mergeam însoţiţi de huruitul căruţi şi cu sufletele împovărate de milă şi de jale.
Desigur ca amândoi ne gândeam la acelaşi lucru, că tata într’un târziu îngână trist:
Mai bine l-aşi fi împuscat… şi l-aş fi îngropat în grădină!…

Nuvele – Roibul de Zaharia Bârsan

Print Friendly