Principatul de Pind și Meglen (în aromână: Printsipatu di la Pind) a fost un stat autonom creat cu sprijinul Italiei în regiunea de nord-vest a Greciei și sudul Iugoslaviei în timpul celui de-al doilea război mondial. Regiunea Pind se întinde în partea de sud a Albaniei și Macedoniei, precum și nord-vestul Greciei. Micul stat a fost proclamat în timpul ocupației italiene a Greciei de nord din vara anului 1941, ca o țară a aromânilor și a fost denumit Principato del Pindo de către italieni. Capitala era Metsovo (Aminciu în aromână), dar conducerea națională era localizată la Trikala.

Harta Epire de Nord 1913

Primul principe a fost conducătorul aromân al organizației separatiste Legiunea Romană: Alkiviadis Diamandi di Samarina. În 1942 o facțiune a Organizației Revoluționare Macedoneene i-a oferit și tronul Macedoniei. Alchibiades a fost un patron al artelor, el însuși fiind sculptor amator. A părăsit statul în 1942, refugiindu-se în România, iar succesorul său a fost pentru scurt timp Nicolaos Matussi. Titlul a fost oferit apoi familiei Cseszneky de Milvány, care ajutase armata italiană, dar Principele Julius care a deținut titlul în perioada august-septembrie 1943 nu a deținut vreo putere reală. Unii lideri aromâni și macedoneni au guvernat în numele lor.

Datorită situației politice și militare haotice, nu s-au stabilit regulile de succesiune. Oricum se pare că principatul era o monarhie electivă, iar nu una ereditară. Statul a adoptat o serie de politici anti-grecești, dar niciodată nu a fost antisemit. Evreii din Kastoria, Veria și Ioannina ocupau poziții de frunte în ierarhie.

Casa Diamandi: 1941-1942: Prințul Alcibiade I (Alkiviadis Diamandi di Samarina)
Casa Matoussi: 1942 : Prințul Nicolae I
Casa Cseszneky de Milvány: 1943 : Prințul Iuliu I

legenda Pindului

Informaţiile oficiale despre statul aromânilor din Balcani au fost ocultate cu grijă în perioada comunistă, iar multe dintre relatări sunt la graniţa dintre mit şi realitate.

Una dintre cele mai ascunse episoade din istoria românilor este legată de aventura unui adevărat James Bond al românilor. Este vorba despre un superspion din timpul celui de-al doilea război mondial, care a reuşit, la un moment dat, să îşi creeze propriul său principat în nordul Peninsulei Balcanice, cu ajutorul aromânilor din zona Pindului. Datele istoriografice despre acesta sunt puţine, iar aromânii păstrează relatări aflate la graniţa dintre legendă şi adevăr.

Multe dintre aceste relatări nu au putut fi verificate cu ajutorul unor cercetări în arhive, deoarece documentele au fost incendiate în timpul celui de-al doilea război mondial. Aşa că povestea principelui Diamandi este bazată pe relatări vorbite ale celor care au trăit evenimentele. Iată cum sună povestea principatului aromânilor din Balcani.

Prieten cu Mussolini

Principele Alcibiade Diamandi di Samarina a avut ajutorul lui Benito Mussolini, conducătorul fascist al Italiei, care l-a instalat pe spionul român, în 1941, în fruntea nou-creatului stat, care a fost botezat cu numele de Principatul Pindului şi Meglenului. Principatul aromânilor nu a durat decât până în anul 1943.

Alcibiade Diamandi di Samarina a avut o viaţă tumultoasă, care aduce aminte de scenariile filmelor contemporane cu James Bond. Superspion român, a dus o viaţă de dandy, a fost rănit în dueluri pornite din cauza unor pasiuni pentru grecoaicele din Atena şi şi-a sfârşit zilele într-o închisoare românească, unde a plătit pentru apartenenţa sa la Mişcarea Legionară şi pentru prietenia cu Benito Mussolini, după cum arată documentele din arhivele serviciilor secrete greceşti, care sunt acum cercetate de o serie de istorici români.

Familie cu influenţă

Alcibiade Diamandi s-a născut pe data de 13 august 1893, într-o familie de negustori bogaţi aromâni din oraşul Samarina, din nordul Greciei. Regiunea era intens locuită de aromâni, care au avut o largă autonomie naţională în timpul ultimilor ani ai Imperiului Otoman şi care, în acea perioadă, nu se împăcau deloc cu gândul că satele lor au fost atribuite Greciei. Alcibiade Diamandi a fost trimis la şcoală, la Liceul Grecesc din Tesalonic. În timpul războaielor balcanice, din anii 1912-1913, în care au fost implicate Imperiul Otoman, Bulgaria, Grecia, Serbia şi Muntenegru şi în care România a decis de partea cui s-a înclinat balanţa istoriei, Alcibiade Diamandi a refuzat să lupte în armata grecească şi s-a refugiat în România.

Aici, liderii aromânilor din Balcani au încercat să convingă autorităţile de la Bucureşti, care deveniseră arbitrii confruntărilor armate din Balcani, să obţină crearea unui stat autonom care să îi cuprindă pe aromâni şi pe meglenoromâni şi care să fie alipit Coroanei Române, potrivit ziarelor vremii. Alcibiade Diamandi a făcut parte dintre cei care au susţinut acest plan. Vocea sa era ascultată de aromânii din Bucureşti, cu toate că era foarte tânăr. Influenţa sa era bazată pe faptul că familia lui era una deosebit de bogată, care finanţa bisericile şi instituţiile aromânilor stabiliţi în România.

Însă guvernul conservator, în care Titu Maiorescu ocupa fotoliul de ministru de Externe, a respins cererile aromânilor. „Guvernul din Bucureşti a decis să anexeze, în dauna Bulgariei, Dobrogea de Sud, adică judeţele Durostor şi Caliacra, unde autorităţile române au oferit apoi terenuri întinse aromânilor care au acceptat să fie colonizaţi în noul teritoriu”, potrivit istoricului Ovidiu Pecican, de la Universitatea Babeş-Bolyai. „Motivul era simplu: Dobrogea de Sud era mai simplu de administrat decât o enclavă aromânească din Munţii Pindului”, spune istoricul clujean Leonard Horvath. După războaiele balcanice, Alcibiade Diamandi a rămas la Bucureşti, unde s-a înscris la Academia Comercială.

Aici, în perioada studenţiei, el şi-a făurit reputaţia unui adevărat dandy balcanic, petrecăreţ, cu mulţi bani şi cu mare trecere la femei, după cum relatează unii dintre contemporanii săi. După ce România a intrat în primul război mondial, Alcidiabe Diamandi s-a oferit voluntar. Însă, după un scurt stagiu ca ofiţer, „perioadă în care există presupunerea că ar fi devenit agent secret al României”, potrivit unor supravieţuitori ai evenimentelor, el a fost trimis în regiunea sa natală. Cu ajutorul italienilor şi al francezilor care luptau în Balcani în zona Salonicului şi care erau aliaţii României, Alcibiade Diamandi ar fi urmat să pună pe picioare o forţă armată constituită din voluntari aromâni. Această forţă ar fi urmat să fie folosită de Antantă pentru a destabiliza Imperiul Otoman şi Bulgaria, care luptau de partea Puterilor Centrale.

Republica de o zi din Curceaua

Superspionul român s-a achitat strălucit de misiunea sa. Mai mult, el a mers atât de departe încât, în anul 1918, după ce România ieşise umilită din război, Alcibiade Diamandi a încercat să creeze un stat în Balcani, populat de aromâni, care să continue lupta. El a proclamat, în oraşul Korce din Albania, denumit de aromâni Curceaua, o efemeră Republică a Pindului. Însă republica sa nu a durat decât o zi, pentru că el a primit ordinul să renunţe la acest proiect, care a stârnit mânia autorităţilor greceşti, aliate cu celelalte state din Antantă. Episodul este menţionat în manualele de istorie din Albania. Drept urmare, Alcibiade Diamandi s-a refugiat în Albania controlată de italieni, apoi în Italia. Aici, el a rămas până în anul 1927, la Roma.

Salariu de nabab

Dandy-ul aromân a fost martor la ascensiunea mişcării fasciste a lui Benito Mussolini, cu care s-a împrietenit. Există părerea că Alcibiade Diamandi a fost unul dintre cei mai eficienţi spioni români din Roma, în acea perioadă. Însă, în anul 1927, tot mai desele scurgeri de informaţii din jurul ducelui Mussolini au alertat serviciile secrete italiene. În acest context, Alcibiade Diamandi a cerut Legaţiei României din Roma un paşaport şi s-a întors în ţară, după cum atestă arhiva Legaţiei de la Roma. Însă nu pentru mult timp, pentru că a primit o nouă misiune. El a fost numit în postul de vicepreşedinte al Companiei Naţionale Petroliere a României şi trimis la Atena. Postul primit îi asigura un salariu de nabab şi libertatea de a-şi desfăşura activitatea de spion sub paravanul de om de afaceri, care se ocupa cu importul de petrol românesc în Grecia. Alcibiade Diamandi locuia în elegantul district Kolonaki şi s-a implicat în numeroase aventuri galante.

Ca urmare a uneia dintre ele, la Pireus a ajuns să se dueleze cu un căpitan de navă, pentru nurii unei frumoase grecoaice. Superspionul român a fost grav rănit şi a ajuns la un pas de moarte, spun istoricii care au studiat biografia sa. În tot acest timp, Alcibiade Diamandi a fost în atenţia serviciilor de spionaj ale Greciei. Arhivele acestora arată că superspionul român „avea misiunea de a-i organiza pe aromâni şi de a procura secrete legate de economia şi de capacitatea militară a Greciei”, după cum arată un raport din perioada interbelică al contraspionajului grecesc, susţin unii dintre liderii aromânilor. Documentele arată că el avea oameni de legătură în insula Rhodos, pe atunci posesiune a Italiei. De aici, prin Roma, el transmitea secretele obţinute către Bucureşti. Istoricii nu exclud nici varianta ca Alcibiade Diamandi să fi devenit agent dublu, al României şi Italiei. Oficial, autorităţile greceşti nu au luat nici o măsură împotriva lui Diamandi, pentru că România şi Grecia erau legate printr-un tratat de alianţă, numit Înţelegerea Balcanică. Acesta fusese creat de Nicolae Titulescu şi includea, pe lângă România şi Grecia, Turcia şi Iugoslavia. Însă, ca urmare a apropierii României şi Iugoslaviei de Germania şi de Italia, în vara anului 1940, acest tratat a devenit inaplicabil. Pentru că nu mai era nevoit să accepte existenţa reţelei de spionaj conduse de Alcibiade Diamandi, conducătorul Greciei, generalul Ioannis Metaxas, a ordonat expulzarea spionului român, fapt consemnat în presa vremii din Atena.

Steag Principatul pindului

Pentru cei carora nu li se fâlfâie de adevarata istorie a aromânilor, iata ceva inedit: steagul aromânilor.

Nu, nu este Soarele de la Vergina, prin care “makedonarmânjlj” incearca sa legitimeze o istorie alterantiva pentru cei care au fost si vor ramane intotdeauna aromâni. Istoria aromânilor are multe momente de glorie absolut necunoscute celor care astazi se lasa amagiti de fantasme cu macedonenii lui Alexandru.

Unul dintre aceste momente este crearea Principatului Autonom al Pindului, al lui Alcibiade Diamandi di Samarina. Steagul Principatului Pindului era constituit pe orizontala din tricolorul românesc plus culorile galben si negru. De fapt, acest drapel era mai vechi, el fiind folosit pe teatrele de luptă în secolul al XIX-lea, in timpul răzmeriţelor ocazionate de evenimentele de la 1848 şi un an mai târziu în 1849 printre valahii şi aromânii de la sud de Dunăre.

Potrivit martorilor oculari, care i-a inclus şi pe principesa Dora d’ Istria, combatanţii aveau înscrise pe steaguri cuvintele “S. P. Q. R.” (Senatus Populusque Romanus) evidenţiind dimensiunea etnică latină pe care şi-o revendicau. Dupa ce a luat nastere Regatul României, steagul s-a imbogatit cu stema regala a României.

Simbolistica acestuia este profunda: culorile rosu si galben reprezintă nordul Dunarii, albastru reprezinta Dunarea, iar galben cu negru reprezinta sudul Dunarii. Acest drapel aromân incorpora ca simboluri heraldice pajura valahă cu crucea în clonţ, simbol încă din evul mediu atât al “valahilor” români cât şi al celor “vlahi” aromâni, aflat până azi ca element heraldic dominant pe stema naţională a României.

Drapelul aromânilor constă deci în cinci benzi suprapuse, trei dintre care sunt colorate în roşu-galben-albastru, culorile tradiţionale româneşti, avand in centru blazonul casei de Hohenzollern-Sigmaringen, cu compartimente alb-negre in centru, făcând trimitere simultan şi la culoriile portului popular din munţii Pindului.

Print Friendly