Părintele istoric Dumitru Bălaşa la 90 de ani Foto: D-tru Misăilescu-Panu
Ortodox convins, poate chiar pătimaş, după cum l-am remarcat într-o împrejurare, preotul-istoric D. Bălaşa, pentru prima dată atât de atent la izvoarele istorice, deci atât de convingător, pune în evidenţă marea personalitate a „păgânului” Zalmoxis al illiro-traco-geto-dacilor, văzându-l însă nu ca pe un păgân – cu sensul infamant, îndeobşte acordat – ci ca promotor al dreptei credinţe a neamului său, creator de religie, în rând cu marile personalităţi de acest fel ale antichităţii.
Multe din problemele expuse întâi în „cărticica”: De la Zalmoxe la Iisus Hristos (v. nr. 23) le reia şi le dezvoltă în cartea: Ţara Soarelui sau Istoria Dacoromâniei (v. nr. 1), asupra căreia atragem deosebita atenţie a tuturor. Desigur, cartea trebuie reeditată mai îngrijit, dar în cuprinsul ei adevărul izvoarelor „strigă” la fiecare pagină! De curând a apărut ediţia a II-a. La acestea mai adăugăm: Basmul romanizării (v. nr. 24a) şi Roma Veche. Cronică ortodoxă daco-română (v. nr. 25).
Înscriindu-se pe linia lui N. Densuşianu, Mihai Eminescu, B. P. Hesdeu, Mircea Eliade şi a atâtor excelenţi cunoscători şi preţuitori ai tradiţiei şi sufletului românesc, D. Bălaşa a ţinut în sine adevăruri pe care nu le-a putut spune nici odinioară şi nici sub regimul comunist, ale cărui închisori şi rigori le-a cunoscut din plin, dar acum a „răbufnit”, hotărât să meargă până la capăt. Recent, părintelui-istoric Dumitru Bălaşa, i-a apărut o lucrare de sinteză dar şi cu contribuţii noi, intitulată: Dacii de-a lungul mileniilor, Editura Orfeu, Bucureşti, 2000, carte lansată la cel de al III-lea Congres Internaţional de Dacologie (21-22.06.2002).
Pornind de la străvechimea locuirii illiro-traco-geto-dacilor în Spaţiul carpato-danubiano-balcanic, D. Bălaşa, valorificând izvoare dispreţuite sau ignorate pe nedrept de unii, enunţă teza celui mai vechi regat feminin în acest spaţiu, cu o tulburătoare succesiune a reginelor – păzite de teribila „gardă de corp” a vestitelor amazoane, identificate de izvoare pe malurile Istrului, deci la Dunărea de Jos –, regine zeificate ulterior.
Cu privire la limbă, susţine teza că „limba latină cultă s-a născut ca limbă moartă (ca şi elina)”, ea aparţinând unui „grup restrâns de iniţiaţi”, căci „roiurile” illiro-traco-geto-dacice – şi autorul insistă asupra romanilor/ramanilor – au dus cu ele o limbă populară (lingua rustica), „limba veche daco-tracă”, a cărei urmaşă, desigur evoluată, este limba română. Şi insistă asupra acestei chestiuni.
Din acest spaţiu al „Vechii Europe” a illiro-traco-geto-dacilor a pornit, treptat, în restul continentului, încă şi în Asia, atâta spiritualitate, în roiuri „succesive sau prin împrumuturi”, de la Cultul Soarelui şi al Focului sacru până la diversele zeităţi care au intrat în culturile „clasice” ale antichităţii şi în cele care le-au urmat.
Ajungând la marele reformator al illiro-traco-geto-dacilor, Zalmoxis, întregind informaţia cu datele despre urmaşul său de mai târziu, Deceneu, şi despre epoca acestuia, D. Bălaşa abordează cu seriozitate informaţiile lui Iordanes, atribuind illiro-traco-geto-dacilor un „cod de legi” – Belagines – „Legile palagine” –, venind de la primele regine, prin Zalmoxis şi ceilalţi mari preoţi ai zeului suprem şi perpetuate, asimilate în „dreptul românesc” medieval şi modern. De asemenea, pornind tot de la Iordanes, care se baza pe izvoare anterioare, între care, sigur, pe Getica lui Dion Chrisostomul, apreciază înalta ştiinţă din centrul geto-dac de la Sarmisegetuza, asimilând-o cu o veritabilă „Universitate” a antichităţii.
Coroborând ansamblul izvoarelor, D. Bălaşa demonstrează anterioritatea lui Zalmoxis faţă de Pitagora, pe linia convingerii personale a lui Herodot dealtfel, după cum, la fel, demonstrează anterioritatea Jurământului „medicilor lui Zalmoxis” faţă de Jurământul lui Hipocrate.
Autorul nu-i uită pe românii sud-dunăreni, aromânii (armânii), vlahii, în general, despre care culege multe alte date din izvoare, ignorate până acum.
Pornind de la originea carpato-danubiano-balcanică a întemeietorilor Romei şi a Imperiului roman, D. Bălaşa prezintă îndelungatul război traco-geto-dac – roman, care a durat efectiv peste două secole şi jumătate, până la 106 d.Hs., şi a continuat cu atâtea lupte ulterioare până la 271 şi după aceea, ca pe cel mai îndelungat război numit de dânsul „fratricid” din istorie, cu consecinţe pentru întregul curs ulterior al acesteia; am spus că noi nu-l numim fratricid, căci dacii nu erau fraţi cu mercenarii Romei!
Dar, pare-se, cel mai mult insistă D. Bălaşa asupra vitalităţii traco-geto-dacilor, atât a celor intraţi sub stăpânirea Romei cât şi a dacilor liberi, susţinând, primul cu atâta convingere – dată de izvoare –, ideea restaurării unui „Imperiu dacic” în locul celui roman, sub cei doi împăraţi Galeriu ( „cel Bătrân”, 305-311 şi „cel Tânăr”, 311-313) şi chiar sub Constantin cel Mare.
Desigur, multe din susţinerile preotului-istoric Dumitru Bălaşa vor şoca pe istoricii de Universitate şi de Academie, dar pe toţi aceştia lucrările autorului îi invită, înainte de orice, la luarea în consideraţie a tuturor categoriilor de izvoare, la coroborarea lor riguroasă, părăsind etichetările „de autoritate” şi mai ales tiparele şi schemele pe care informaţia istorică şi reflecţia ştiinţifică – adâncă şi responsabilă – nu le mai pot tolera.
Părintele istoric Dumitru Bălaşa s-a „strămutat de la noi” în dimineaţa zilei de 22 decembrie 2002, în vârstă de 91 de ani.
Sursa: Lucrarea STRĂMOŞII NOŞTRI REALI: GEŢII-DACII-TRACII-ILLIRII, naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe” – conf.univ. G.D. Iscru doctor în istorie
Comentarii recente