Vasile Bârsan avea o datorie de cincisprezece sute bune, avea doi copii şi al treilea pe drum, pe vremea când în sat se vorbiră mai mulţi inşi să iee drumul Americei. Datoria-i rămăsese, în partea cea mai mare, dela părinţi, o mai mări şi el, cumpărând două petece de pământ că prea-i eră strâmtă moşia. Cum, afară de poverile acestea, îi mai stătea în spate şi casa veche, turtită în pereţi şi coaptă în lemn, ridicată încă de moşul său, Vasile Bârsan zise într’o seară nevestei:

„Ce-ar fi, oare, dac’aş pleca şi eu cu ei?
— Cum să pleci? Fără tine, ce s’ar alege de noi?” răspunse nevasta.

Dar până dimineaţa s’a mai gândit, ajungând la convingerea că n’o fi ea mai slabă decât altele, cari rămân, asemenea, cu copii şi cu năcazuri. Adevărat că ea mai eră chiar acum pe drum cu al treilea copil, dar îşi zise că, de-i va ajuta Dumnezeu, va trece şi peste asta.

Vasile Bârsan se sculă dimineaţa cu gândul ce-1 avuse şi aseară şi care de vreo trei săptămâni nu-i mai eşia .din cap.

„Dacă te întăreşti tu să rămâi singură, apoi mă duc de bună seama cu ei. Ia’ te gândeşte: o vieaţă de om, rămânând acasă, nu ne putem plăti datoriile. Moşia vom lăsă-o înglodată copiilor. Dar în America se fac mai uşor banii, aşa spun toţi. în câţiva ani ne scăpăm de datorii şi atunci vom avea şi noi hasnă de moşie. Vezi tu că, din ce vindem, abia plătim cametele şi ne zolim de-a geaba. Dacă te-ai simţi tu destul de tare.

— Ne-o, întări Dumnezeu, Vasile — răspunse femeia cu lacrimi în ochi. — Vom face ce vom putea.”

Peste două săptămâni Vasile Bârsan plecă din sat cu alţi cincisprezece tovarăşi spre drumul cel lung al Americii. Lui Ionică îi dădu două băncuţe de câte zece — el era feciorul cel mai mare, —împlinise trei anişori; lui Niculiţă, care era numai de doi, îi dădu un ban de zece. Copiii ce pricepeau? Se fereau de mustaţa lui Vasile — niciodată nu-i sărutase atât de mult ca acum, se fereau şi se doreau jos din braţele lui ca să-şi poată privi în tihnă băncuţele albe de argint. Ei începură să facă ochii mari şi să plângă apoi cu spaimă numai când auziră hohotele deznădăjduite, când simţiră durerea adâncă a mamei lor.

La vreo opt săptămâni Marina, nevasta lui Vasile Bârsan, primi scrisoare din lumea nouă. Vasile ajunsese cu bine şi căpătă îndată de lucru. După cât ş’a putut face socoata până acum, putea pune de-o parte în fiecare zi un zlot şi jumătate, doi zloţi.

Scrisoarea asta fuse pentru Marina ca două cârji zdravene. De când se dusese Vasile umblă mai mult ameţită şi aveà o teamă grozavă de clipa naşterii. Acum, ştiindu-şi bărbatul în siguranţă, ştiindu-l şi în câştig, îi reveniră nu numai puterile pierdute ci simţi şi altă putere nouă, un curaj străin de ea mai înainte. După ce îşi ceti scrisoarea îşi făcu o cruce, zise un „Doamne ajută”, şi din clipa aceea deveni altă femeie. O dorinţă mai avea acum: să treacă odată peste clipa ce-o aştepta, ca să se poată pune pe lucru cu toată inima. Cum nu-i mai fu frică de clipa aceea o trecu în pace. într’o dimineaţă Ionică şi Niculiţă se treziră în orăcăitul celui de-al treilea fecior.

Când sosi la Vasile vestea asta i se ridică de pe inimă ca o piatră de moară: cât s’a temut el să nu se întâmple ceva acasă, cât se judecase că ş’a lăsat nevasta singură într’o astfel de stare! Dar iată-că Dumnezeu a rânduit să fie toate bune.

îi răspunse că e pe-un gând cu nevasta şi al treilea fecior căpătă numele tatălui său. Cei doi moşi daseră nume celor dintâi doi feciori, era firesc să vie la rând tatăl, precum tot firesc era ca, mai târziu, să vie la rând rudeniile mai depărtate. Aşa se gândiă şi Marina şi Vasile, şi de-aceea gândurile lor se uniră.

De-atunci câştigul emigratului nu erà nici într’o zi mai mic de doi zloţi.

La un sfert, la o “jumătat’ de an, Marina plătea sume însemnate în datoria lor.

„Iată ce înseamnă un om harnic şi priceput în America”, zicea cassierul de câteori femeia
aduçeà bani.

„Doar’ i-a ajutà Dumnezeu să ne vedem odată scăpaţi”, răspundea Marina cu satisfacţie.

în vreme de patru ani cei doi soţi îşi scriau neîntrerupt. Vasile purta condeiul cu multă îndemânare, slova lui era foarte ceteaţă şi Marina o cetea cu uşurinţă. Mai multă bătaie de cap aveà Vasile până descifra slova Marinei. Lui, însă, îi mai plăcea aşa. S’o cetească cu răgaz să se poată bucura de fiecare cuvânt. Chiar după ce descifra întreaga scrisoare o recetia în fiecare seară, până sosia alta proaspătă. El se simţia mândru nu atât pentru câştigul lui, ci mai cu seamă pentru hărnicia femeii. Marina nu-şi luase slugă, cum o sfătui Vasile, şi totuş economia lor mergea în rând cu a celorlalte gazde din sat. Din banii ce-i trimetea reţinea o sumă foarte neînsemnată pentru plăţile muncitorilor, ceilalţi îi ducea fără amânare la bancă. De braţe muncitoare aveà lipsă, vezi bine, căci o muiere cu trei copii mici nu putea să lucreze o moşie de optzeci de galete, — aproape zece jugăre.

Emigratul se miră numai cum poate nevasta lui, cu banii puţini ce-i reţinea, să muncească întreaga moşie.

Nu s’a încercat, din partea nimănui, să se studieze psihologia ţăranului român care pleacă în America și a celor rămaşi în urmă. Dacă s’ar cercă poate s’ar ajunge la constatarea că puţini ar aveà acest curaj dacă adânca lor sensibilitate nu i-ar face aproape nesimţitori în clipa despărţirii, încât aproape nici să nu-şi dee bine seama de ceeace fac.
S’ar vedea că, depărtaţi odată, trăesc numai din speranţa reîntoarcerii, trăesc apoi din amintirile de-acasă şi, toţi cei buni, nu primesc nimic străin în sufletul lor, în anii emigrării, S’ar constata, apoi, că cei rămaşi în urma lor acasă, nevasta şi copiii, nerupând legătura cu pământul nici pe-o clipă, sunt de obiceiu mai puţin sentimentali decât cel depărtat, că supoartă mai cu uşurinţă despărţirea. O femeie harnică şi cinstită, mai ales, o femeie care ţine mult la bărbatul dus, simte chiar un fel de satisfacţie, un fel de mândrie, văzând cum poate purta singură economia. Are, de partea sa, şi lauda satului şi recunoştinţa bărbatului, când acesta se va întoarce.

Marina la sfârşitul anului al patrălea duse la bancă cel din urmă rest de datorie. Se întoarse acasă uşurată, fericită, depanând planuri măreţe pentru viitor frumos. Acasă o aştepta o scrisoare proaspătă venită din America.

„îndată ce-mi voiu face bani de drum voiu pleca acasă — îi scria între altele Vasile. —

Iordănescu: Bustul lui Vasile Conta.

în cinci-şase săptămâni cred că voiu putea părăsi ţara asta. Dar ştii tu că scurta vreme ce-mi mai rămâne îmi pare neasemănat mai lungă decât cei patru ani trecuţi? Poate unde am o bucurie aşa de mare că mă voiu întoarce! Dumnezu, drăguţu’, e bun; m’a adus în pace, mi-a ajutat să plătesc datoria, v’a ţinut şi pe voi sănătoşi, — tot el mă va aduce în pace şi acasă. Doamne, cât mi de dor de voi! De tine, de Ionică, de Niculiţă şi de ticala cel mic, de Vasile. Cât vor fi ei acum de mari! Mă vor cunoaşte, oare? Aşa mi de dor de voi încât, iată, la sfârşitul scrisorii nu mă pot stăpâni să nu-‘ţi spun că am şi bani de drum şi ceva pe de-asupra. Dar mai rămân să adun o sumă bunicică să putem da jos ruptura cea veche şi să ne zidim o casă nouă. în şase săptămâni cred să fiu gata. Apoi o să-mi văd iar satul şi pe voi. Doamne ajută.”

Marina după ce ceti scrisoarea între desele înălţări ale sânului tânăr încă, se gândi un restimp, prin casă, prin geam îşi examina – curtea, privi pe uliţă unde se jucau cei trei copii, ca şi când ar fi voit să se asigure de ceva. Apoi, cu sentimentul că toate sunt în bună rânduială acum, începu să-i scrie, cârţăind din condeiul ce lăsa pe hârtia albă slove mari şi încâlcite;

„Dragă bărbate,

Mulţumită lui Dumnezeu şi ție, azi am plătit cea din urmă rămăşiţă din datorie. Am căpătat hârtiile pe care le voiu încuia bine în masă. Ne-a mai rămas şi nouă douăzeci de zloţi, cari ne vor-prinde foarte binie. Azi am căpătat şi epistola ta şi am înţeles din ea tot. Dar eu zic că acum, după ce-s plătite datoriile, tu mâi poţi rămânea în America să mai faci bani, cari nu-s niciodată de stricare. Nu ştii cât e de bine când ai cu ce plăti un muncitor. Dacă vei câştiga să mai putem pune ceva şi de-o parte va fi foarte bine. De noi să nu porţi grije aşa de mare: Copiii s’au ridicat şi vom răzbi noi prin vieaţă până te vei întoarce.”

Marina îi scrise apoi o grămadă de noutăţi de prin sat, dar pecetluind hârtia îşi simţi inima nespus de tristă, şi o povară grea o apăsă: trebuia să rămână încă un an ori doi despărţiţi! Trec tinereţele şi trece ce-i frumos în vieaţă. Mâhnirea i se tot sporea şi erà pe-aci să nu ducă la poştă scrisoarea. Dar la gândul că chiar Vasile va fi mai hodinit după ce, venind acasă cu bani va putea să-şi, ţină o slugă de pildă, ori să poată plăti cel puţin muncitori când lucrul e mai mult şi mai greu, se hotărî şi trimise epistola.

Vreo opt săptămâni, ea îşi îndeplini lucrurile ca şi până acum, poate mai neliniştită dar cu atât mai multă râvnă. După trecerea răstimpului în care, de obiceiu, îi soseau răspunsurile bărbatului, Marina deveni însă, din zi în zi, mai neliniştită. Trecură trei luni, şi delà bărbat nici o scrisoare. în răstimpul acesta ea-i mai scrisese de două ori, mângăindu-se cu speranţa că cea dintâi epistolă se va fi pierdut în lungul drum. Apoi, tot mai înspăimântată, trimetea în fiecare săptămână o scrisoare pe drumul Americii.

Trecu însă o jumătat’ de an, şi dela Vasile nu mai venia nici un răspuns. Marina credea acum, ştia cu siguranţă, că lui Vasile i s’a întâmplat o nenorocire. Inima n’o lăsă să-i spună c’ar putea fi mort; dar, sdrobit de maşini, plin de sânge, întins în patul suferinţelor, cu paliditatea morţii pe faţă şi-l închipuia mereu, şi aşa-l vedea în toate visurile sale îngrozitoare. Marina slăbia, se usca, şi acum scria pe adresele altor bărbaţi cari au plecat odată cu Vasile şi cari mai zăboveau prin America. Numai cinci mai erau dintre ei în lumea cea nouă, ceilalţi se întorseseră după doi, după trei ani. Unul din cei cinci îi răspunse că l-a văzut pe Vasile mai pe urmă în Decemvrie, – acum eră în Maiu, — dar că, de bună seamă, s’a mutat în alt oraş. În Iulie cel ce-i trimisese vestea asta, veni acasă şi-i spuse şi cu gura ce ştia despre Vasile.

„Nu ştiu să fi fost beteag. Atâta ştiu că în vremea din urmă nu-i prea plăcea să se întâlnească, cu noi. Nu! Nu cred să se fi dedat la beutură. Un om ca el! A fost totdeauna cel mai bun muncitor şi cel mai cruţător. De-aceea cred că a trecut într’altă parte, unde se plăteşte mai bine.”

în vreme de un an şi jumătate se reîntoarseră şi cei patru emigraţi cari mai zăboviră în America. Aceştia însă, nu mai ştiură să spună nimic nou despre soarta lui Vasile.

Chinurile Marinei erau cumplite. N’o mai ţineau în vieaţă decât copiii şi nădejdea că tot trebuie să dee odată de urma lui Vasile. Numai aceste două proptele mai sprijineau trupul ei secătuit de puteri şi sufletul ei hrănit de spaime. Numai astfel putea să-şi vadă şi acum de economie. Aici începeau de-acum să o ajute Ionică şi Niculiţă. Marina devenise foarte tăcută, şi dacă şi mai înainte eră scumpă la vorbă, acum de multe ori ai fi putut să crezi că-i mută.

Zece ani trecuseră de când Marina primi cea din urmă scrisoare delà Vasile, zece ani nemărginit de lungi şi de grei, cari se târîră peste vieata Marinei ca niște monştri înfricoşaţi. Din aripile lor de plumb cădeau încet dar necurmat picuri îngheţaţi de spaimă, de desnădejde, de chin cumplit, cădeau în inima Marinei. Povara lor fu aşa de mare încât femeia se simtia una cu pământul si se miră cum de nu se târăe pe el, ca şerpii? De câte ori n’a blăstemat ceasul în care îi scrise bărbatului să mai rămână?

După zece ani o nouă epidemie de emigrare se încuibă în sat. După doi ani ploioşi cu recoltă puţină, patruzeci de bărbaţi şi feciori se pregăteau să iee drumul Americei.

Marina i-a colindat în şir pe toţi, pe la unii s’a abătut şi de zece ori. Aceeaş rugăminte desnădăjduită o făcea tuturor: „Pentru numele lui Dumnezeu, aflaţi-1 şi scrieţi-mi unde se află”. Mai ales sta cu ziua de cap prin curţile celor ce au plecat odată cu soţul său în America şi acum se duceau din nou să-şi cerce norocul.

Peste şase săptămâni Marina primià delà unul din aceştia vestea că Vasile trăeste, că s’a reîntors în oraşul unde se stabiliseră mai întâi. Îi trimetea și adresa. Nu-i scria multe despre emigrat decât că e foarte retras şi când nu-i la muncă stă închis în casă.

Scrisoarea ce i-o trimisese acum, Marina o compuse între hohote de plâns. Lacrămi grele veniră să diformeze şi mai mult slova ei şi altfel destul de pocită. Nenorocitei abia acum îi dădu prin cap gândul, că Vasile de bună seama va fi crezut-o necredincioasă, că de-aceea i-a scris ea să nu vie încă acasă. Gândul acesta venindu-i dintr’odată, ca un alb fulger de oţel, eră aproape s’o înnebunească, si dacă n’a înnebunit se datora numai nădejdii ei neţărmurite că acum îşi va vedea bărbatul. N’a fost scrisoarea asta o declarare de dragoste, ci o împletitură îngrozitoare de vorbe de foc şi de blesteme, o reînviere sălbatică a întregei sale tinereţi cinstite, dar prăpădite fără folos din vina ei. Cetindu-o aveai impresia înfiorătoare că fiecare fibră din trupul ei, fiecare părticică din inima ei ş’a cerut partea sa în aceste şire încâlcite ca o nebunie.

Aurel Vlaicu (x), ca elev in liceul superior din Orăştie.

Nu primi însă nici un răspuns.

Marina îl luă de mână pe Ionică, — era băiatul într’al optsprezecelea an acum, — îl duse în casă, închise uşa, scoase din ladă un sul cu bani, îi puse pe masă.

„Dragul meu copil trebuie să mergi, să-1 afli pe tatăl tău, să-l aduci acasă”. Cuvintele aceste le spuse într’un fel de ţipăt care nu mai sămăna a nimic omenesc. De când se gândià ea la acest de pe urmă mijloc! De când aştepta să-i crească odată copilul mare!

Lui Ionică i se mai adăugară doi tovarăşi şi porniră în lumea cea nouă. Ajuns acolo, alţii îi arătară care e tatăl său. Vasile Bârsan nu se schimbase mult la înfăţişare, dar corpilul, de trei ani la plecarea lui, tot nu putea să creadă că omul acela cu şapcă, cu pantaloni e tatăl său. Vasile nu încărunţise, nu îmbătrânise; durerea lui desnădâjduită 1-a împietrit. Da, în cartierul muncitorilor mulţi îi ziceau „omul de piatră”, ori „statuia”. Împietrise aşa de desăvârşit încât numai pe lângă mari sforţări chinuitoare putea să scoată un fel de glas, care nu mai era însă omenesc. Părea că are în grumazi un gramofon prăpădit, imbecil, şi acela cearcă să vorbească.

Glasul lui nu’căpătâ vieaţă nici când îşi
recunoscu pe fiul său.

La o jumătate de an după sosirea lui Ionică în America, acesta primià de-acasă ştirea că e pe drum şi Niculiţă. Băiatul cel mai mare îi scrisese Marinei că nu-l poate convinge pe tatăl său să vină acasă. „O să-l aducă Niculiţă” îşi zise nenorocita, şi-porni la drum pe al doilea fecior. „Niculiţă e mai drăguţ; e mai bun de gură. Vai, Doamne să-i vă venind’pe ţoţi trei!”

Însă nici Niculiţă nu fu mai norocos. De câte ori cei doi feciori îi vorbeau lui Vasile de casă, de moşie, de mamă-sa, emigratul nu avea nici un cuvânt. Niciodată n’a pomenit numele satului, al muierii, şi erau acum doi ani împliniţi de când plecase Ionică.

Marina se sfârşise în vremea a’sta încât mulţi îi numărau zilele. Dar o coardă mai rămase întinsă, una singură o mai ţinea în vieaţă: Va trimite şi pe Vasile. Pe cel mai mic nici nu l-a văzut încă bărbatul. Vai, ce de-al treilea îl va aduce cu siguranţă pe cel înstrăinat! Cum de nu s’a gândit să-l trimită pe acesta mai întâi? Adevărat, nu s’a putut! Era prea mic încă.

Şi al treilea fecior luă drumul apelor mari.

De când plecă acesta coarda ce mai rămăsese întinsă în sufletul Mariei, şi care o mai ţinea în vieaţă, deveni atât de puternică, încât, spre mirarea satului, începu să întinereăscă şi să-şi vadă de economie ca’n vremilé cele bune. Un singur cuvânt ar fi putut să rupă coarda aceea a nădejdii, dar Marina era sigură că acel cuvânt nici scris nu-l va vedea, nici din gură omenească nu-1 va auzi. Se îndobitocise în convingerea că băiatul cel mic îi va aduce pe bărbat acasă.

Cèi trei feciori îi scriau când unul când altul. Toate scrisorile se uneau în a-i da să înţeleagă că tatăl nu va veni acasă. Marina cetià însă contrarul în şirele lor. Muncià şi speră.

Doi ani-mai trecură astfel.

Cei trei fraţi lucrau în aceeaş fabrică cu tatăl. Câştigară parale frumoase şi chiar erau hotărîţi să mai rămână, când într’o seară tatăl le zise:

“Cu sfârşitul lunei acesteia încetaţi munca şi vă întoarceţi acasă; Tu, Ioane; ai ajuns la anii miliţiei. Trebuie să fii acasă. Apoi nu e bine să vă despărţiţi. Bani aveţi, bani o să vă dau şi eu. Delà mine aveţi câte trei mii de zloţi unul. Veţi-ajunge acasă, veţi sluji pe rând pe împăratul, vă veţi însura cum vă va veni sorocul, dar în America mai mult să nu vă întoarceţi.”

Atâta, — deodată, nu le vorbise încă niciodată de când érau laolaltă. Dar, în schimb, până la sfârşitul lunii, până la plecarea celor trei feciori ai săi Vasile Bârsan nu mai vorbi nimic, nici cu ei nici cu altcineva.

Cu zile înainte de plecare feciorii îl rugară cu lacrămi în ochi să-i însoţească şi el. Dar „omul de piatră” privia undeva prin pereţi, departe!

La plecare îi însoţi până la vapor, le strânse mâna, se întoarse repede simţindu-şi ochii împânziţi de lacrămi. Dar abia făcu câţiva paşi prin huetul oraşului de port, ochii lui se uscară iar.

Marina primise avizul-celor trei feciori că se reîntorc, dar fără tatăl lor. Au avizat-o din bună vreme temându-se de vreo nenorocire dacă-i va vedea venind singuri. Dar Marina nu-i crezu şi făcu toate pregătirile ca să-şi poată primi bărbatul cum se cade.

în ziua sosirii îi aştepta de dimineaţa în pragul portiţii. Pe la ojină cei trei fraţi se iviră, dar în aceeaş clipă când îi recunoscu, Marina căzu pe spate. Fraţii crezură că fuge repede în casă, dar când ajunseră la portiţă Marina era tot întinsă pe spate, aşa cum fusese fulgerată. Coarda cei mai ţinuse viaţa, plesnise.

Iar Vasile Bârsan fú cél dintâi ţăran român care, fără să se ticăloşească, fără să fie sdrobit de fabrici, rămase să moară în America.

I. Agârbiceanu.

Sursa: Revista LUCEAFĂRUL nr. 3 din 1914.

Print Friendly