Suntem prin anii 400 şi ceva, peste 50. A trecut mai bine de un secol de la fondarea Constantinopolului. Noua Romă se dezvoltase, se îmbogăţise, se împodobise.
Când, într-o bună zi, pe străzile sale mereu supraaglomerate, să apară trei ciudaţi. Mulţimea se dădea în lături şi să le facă loc dar şi să-i poată privi în toată monumentalitatea lor. Ce-i drept, atrăgea la ei nu doar statura impunătoare ci şi originalitatea ţinutei: cămăşi aspre de cânepă, opinci în picioare, nişte desagi uriaşi de-a umere, căciuli cât toate zilele, „cei ce poartă căciuli de oaie şi cresc bogate turme de vite pe malurile mănoase” îi caracteriza un poet italian. Nu avem chiar fotografia lor, dar pe a compatrioţilor lor din acel timp, da, păstrată în dipticul de fildeş Barberini de la Luvru. Atâta doar că trebuie să ni-i imaginăm nu plecaţi ca aici, aducând daruri împăratului, ci înălţaţi în picioare, dominatori, de parcă ei erau împăraţii.
Cine să fie?
Ni-i identifică însuşi istoricul oficial al Casei Imperiale, Procopius din Cezareea: „Zimarh, Ditibist şi Iustin, acesta din urmă din Bederiana, luptând neîncetat cu greutăţile sărăciei şi ca să scape de dânsa, au hotărât să intre în oaste. Au pornit pe jos şi s’au îndreptat spre Bizanţ, purtând pe umeri desagii în care nu luaseră de acasă altceva decât pâine coaptă în spuză.”
Dacilor sud-dunăreni, prin urmare, le aparţineau cei trei tineri porniţi cu desagii plini nu atât de turtele pârjolite în spuză cât de speranţe spre strălucitul Constantinopol. Ei veneau din Dacia Mediterranea. Învăţatul tracolog I. I. Russu precizează că primii doi au nume tipic dacice, iar al treilea avea nume roman.
Băteau străzile capitalei şi căscau gura la cele minunăţii pe care uriaşa metropolă le scotea în cale la tot pasul. Singura grijă ce le tulbura din când în când reveria era aceea că pogăcile presărate cu cenuşa vetrei părinteşti se împuţinau văzând cu ochii şi strigoiul foamei îşi iţea tot mai des chipul hidos de pe după câte o coloană de marmură.
Când le apăru în faţă în sclipitoarea lui carapace metalică un ofiţer. Era rândul acestuia să se minuneze de ce îi fu dat să vadă. Cei trei se detaşau cu totul din mulţimea pestriţă a cetăţii, mai sfrijită, mai nervoasă, mai copleşită de obligaţiile serviciului cotidian. Ofiţerul avea înaintea ochilor trei zdrahoni, masivi, muşchiuloşi, arşi de soare ca bronzul, („căci se întâmpla că erau tineri chipeşi şi cu trupuri vânjoase”, notează Procopius), cu feţele scăldate de fericire, de parcă ei erau stăpânii nu doar ai acestei cetăţi, ci şi ai Împărăţiei romane, ai celei persane şi ai încă vreo câtorva mari împărăţii. Le propuse să intre în oaste, ceea ce ei, cu desagii aproape goi, mai mult decorativi, acceptară (doar pentru asta porniseră de acasă), dar cu aerul că-i fac, aşa, un hatâr ofiţerului, lasă de la ei, ca să nu-l supere.
Nici n’apucaseră ei bine să se obişnuiască cu ţinuta militară, mereu admirându-se unul pe altul cât de bine pot arăta în acele scăpărătoare uniforme, şi cu masa de la popotă, adevărat ospăţ faţă de pârjolitele lor turte, când împăratul însuşi, la o paradă, îi remarcă şi porunci să fie transferaţi în garda sa personală.
După ce trecu şi prin închisoare, de unde scăpă uşor pentru că nu comisese decât o gafă neînsemnată, eliberarea fiindu-i însă interpretată ca intervenţia forţei divine, împrejurarea în loc să-l stigmatizeze aşadar sporindu-i prestigiul, Iustin, cel mai arătos şi mai isteţ, ajunse chiar comandantul gărzii imperiale.
Autoritar, drept, sever, dar cu suflet cald, se impuse în ochii tuturor. Aşa că, la moartea împăratului, moment de derută, în care totdeauna apar prea mulţi pretendenţi ce se anihilează reciproc, când însă se impune cu toată necesitatea o decizie rapidă ce nu suportă nici cea mai mică amânare, Iustin fu nevoit încă o dată să-şi schimbe ţinuta, de data aceasta îmbrăcând veşmintele împărăteşti, pentru că se văzu, ceea ce nici el şi nici neam de neamul lui nu visase, instalat în tron.
Bun la suflet, înzestrat cu o inteligenţă nativă, nereuşind totuşi să se desbare de apucăturile ţărăneşti moştenite, ce contrastau violent şi hilar cu rangul suprem în care ajunsese, Iustin avea un pitoresc de pomină, el fiind un Zăroni făcut nu doar ministru ci cogeamite împărat. Ajuns la adânci bătrâneţe, cu un picior în groapă, cum relatează Procopius, el încă nu reuşise să înveţe nici cele câteva litere cu care se autentificau documentele emise în numele lui, doborând incredibilul record ca, după intelectuali rafinaţi, precum Octavian August, Claudiu sau Marc Aureliu, să fie primul împărat analfabet urcat în tronul Imperiului roman. Iar cum decretele imperiale trebuiau totuşi semnate, tot Procopius povesteşte cum secretarii lui Iustin i-au traforat într-o scândurică formele literelor, el apoi, cu mare efort, concentrat până la transpiraţie, purtându-şi condeiul prin acele încolăcituri dătătoare de ameţeli.
Ca orice om pornit de jos şi ajuns pe o treaptă înaltă, Iustin şi-a adunat de prin coclaurile Daciei Mediterranea nemoteniile şi le-a pus în pită.Printre acestea se remarca un nepot faţă de care el avea o slăbiciune deosebită, mai ales că acesta-i purta şi numele, mai apăsat romanizat însă: Iustinian. Că acesta i-a fost drag unchiului, nu mai încape îndoială; că-l şi vedea urmându-i la domnie, nici atât. Iar ca să nu se mai chinuiască şi nepotul cu blestemata de scândurică, l-a dat de cu bună vreme la cele mai înalte şcoli.
Iustinian, de altfel, parcă pentru asta se născuse. Avea toate însuşirile, bune şi rele, necesare unui mare conducător: era scăpărător de inteligent, ambiţios, activ, dotat cu fantezia de a croi cele mai ample planuri, dar şi cu spiritul practic de a le înfăptui, crud şi generos deopotrivă, după împrejurări.
Despre tracul Iustinian, „cel mai ilustru bărbat al rasei sale”, al rasei noastre, cum îl (şi ne) onorează I. I. Russu, sunt însă prea multe de povestit, între care episodul cu Mânăstirea Sf. Ecaterina din Sinai şi cu vlahii duşi acolo de împărat, apoi cel cu Sfânta Sofia, cea islamizată chiar în aceste zile, încât el ar merita un alt roman istoric (dacă va fi solicitat).
Noi aici vi l-am prezentat doar pe uncheşul Iustin, cel urcat pe tronul celei mai vestite împărăţii cu pogăcile în desagi.
de Miron Scorobete
Comentarii recente