Primăvara, cînd eşiai în capul satului dinspre moară, îţi săria înaintea ochilor o luncă de-ţi era mai mare dragul, iar în fund… în fund de tot, vedeai pe-o întindere bunicică o pată gălbue, ce se întindea pe iarba cea verde ca o năframă cusută cu fire de argint. Mi-a rămas în minte locul acela, martor atîtor dulci naivităţi de pe vremea copilăriei, şi acum, cînd scriu aceste rînduri, par’că mă văd acolo cu Ilenuța dascălului, întruchipînd o căsuţă de găteje şi pornind o gospodărie, de se opria pasărea din zbor să se mire.
Aceea năframă cusută cu fire de argint nu era altceva, decît un strat mare de flori galbene, ce creşteaü pe-un loc apătos şi sămănaü cu ochiul boului, atîta numai că eraü mai mari în floare şi mai puţin înalte decît acesta. Nu ştiü cum le-o fi zicind prin alte părţi… noi le ziceam scălciuţe; aşa prinsesem şi noi de pe la alţii.
Dumineca, de cum eşiaü din biserică, băieţi şi fetiţe, cari puteaü să ţină la drum, mititei cu toţii, oporniaü la scălciuţe şi cînd îi vedeai, unii mai înapoi, alţii mai înainte, după cum îi ajutaü puterile, înotînd prin tufele de iarbă, ţi-se părea că i-a sămănat vîntul… Nu ştiü dacă astăzi mai este obiceiul acesta… şi nici nu vreaü să ştiü, dar dacă vor mai fi copii în satul meü şi scălciuţe pe lunca dinspre moară, trebuie să mai trăiască şi obiceiul…
Altceva vreaü să vă povestesc dvoastră, oameni de lumea nouă.

Mi-a fost drag întotdeauna văcarul satului şi dupăce mă făcusem mai măricel, de nu-mi era frică să trec puntea de peste vălcea, toată ziulica steteam cu el pe luncă. Îmi dădea de mîncare din traista lui de pănură albă şi la urmă îmi zicea:
„Acum ştiü că ţi-o fi sete! Eü mă duc la fîntîniţă, dar pînă atunci fă-mi şi tu o trebşoară! du-te şi dă încoa vaca aia care a luat-o razna… o vezi?”
Nu-i răspundeam nimic şi numai puneam mîna pe măciucă. Atîta-mi era! Cînd mă simţiam eü cu măciuca în mînă m’aşi fi dus peste pămînt; alergam într’un suflet şi cînd mă întorceam, numai ce-l vedeam că-mi intinde pălăria:
„Încet… încet că-ţi curge’n sîn !…” Hei! ce vremuri eraü atunci, Doamne Dumnezeule! Ce bună era pînea din traista văcarului şi ce dulce era apa din pălăria lui…
După vre-o cîţiva ani, întors de pe la şcoli, în potopul de amintiri ce mă năpădiră pe locurile atît de scumpe sufletului, mi-am adus aminte şi de bătrînul văcar şi m’am dus să-l văd. Şedea lungit pe iarbă, răzimat în mîna dreaptă, cu pălăria trasă în bătaia soarelui. Dacă nu şi-ar fi ridicat ochii lui plini de bunătate, mai că nu l-aşi fi cunoscut, aşa se făcuse de bătrîn.
„Bună ziua, moşule…

• Bună să-ţi fie inima… şi se uita lung şi nedumerit.
• Nu mă mai cunoşti, hai?”
  Bătrînul îşi dădu pălăria pe ceată, mă măsură de vre-o cîtevaori din cap pînă ‘n picioare şi-apoi deodată, luminîndu-i-se faţa:
  „Doar nu-i fi al…” – Eü dădui din cap în semn de aprobare şi el continuă: „Ei, bată-te zilele ale bune… eşti gol tată-tăü şi era gata să nu te cunosc… Dar pe unde mi-ai fost, de nu te-ai mai arătat?… Ai bătut străinătăţile, hai ?…
• Nu, moşule am fost colea la oraş, la şcoli…”
  Bătrînul dădu din cap, işi lăsă ochii in jos, par’că s’ar fi gîndit la ceva…
  „La oraş ai fost? – Apoi după un moment de tăcere… Mă mir că nu te-am întîlnit… am fost şi eü pe acolo, acum un an, în Vinerea Paştilor… hei, cine ştie… lume multă… dar ce cauţi pe aici?”
  Nu ştiam ce să-i răspund la început şi nu ştiü cum îmi veni în minte să-i spun, că am venit să adun scălciuţe. Bătrînul incepu să ridă cu hohot, spunîndu-mi că n’am brodit-o cu scălciuţele, că s’a trecut vremea lor şi pe vară nu mai găseşti una de leac.
  „Dar de ce nu-ţi dai cireada într’acolo, moşule, uite… e o iarbă pînă la genunchi?”
  Bătrînul se făcu deodată serios şi-şi făcu cruce.
  „Apoi se vede că nu ştii.
• Ce să ştiü?
• Stai colea să-ţi povestesc. . .” Mă aşezai pe iarbă lîngă el şi-mi venia să-l iaü în braţe şi să-l sărut pe omul ăsta curat la suflet, care nu cunoştea decît cerul, lunca, izvoarele cu apă bună şi vacile cele blînde, cari – dupăcum zicea – eraü fetele lui.

„Nu ştiü şi nici tată-tăü nu ştie… dar am auzit aşa… Ci-că în satul nostru a trăit odată un om bogat, da bogat, de măşura banii cu ferdela. Cine ştie, o fi găsit vre-o comoară… Uite vezi?… Cît îţi cuprind ochii pe aici era numai moşia lui; avea un grîu de se dusese vestea. Şi după toată bogăţia asta n’avea decît numai un băiat, dar deştept nevoie mare.
După puţină vreme, ba popa, ba dascălul l-a îndemnat pe bietul om să-şî dea băiatul la şcoli. De unde ştia el ce are să păţiască?… Şi a învăţat băiatul vr’o douăzeci de ani… Pe unde n’a umblat?… Cică ar fi fost colo, unde se sfîrşeşte pămîntul de dai de apă… Hei! avea tată-săü bani, săracul, şi-i da din belşug….
În vreme cu băiatul traia prin ţări străine, tatăsăü făcuse legătură cu popa să-şi împreune băeţii; popa avea o fată… Florica… da era frumoasă de pica. Spunea moş Ilie, Dumnezeü să-l ierte, c’o scălda tată-sau numai în spuma laptelui.

Şi aşa… s’a întors băiatul acasă şi cît ce l-a văzut fata, l-a îndrăgit de moarte.
Într’o zi, în sărbătorile Rusaliilor, bătrînul a eşit cu băiatul la cîmp să-i arate moşia. Grîul da în copt şi cît vedeai cu ochii, eraü numai lanuri.
Din vorbă în vorbă prinse tatăl-săü să-l întrebe, ce-a învăţat el pe-acolo pe unde a fost atît amar de ani.
„Ce-am învăţat?… Uite, tată, ce-am învăţat, eü pot să fac să bată piatra pe holdele vecinului şi pe ale noastre să nu le atingă de loc.”
Bătrînul a început să rîză şi n’apucă să zică ceva, că băiatul a făcut trei semne cum a ştiut el înspre Soare-răsare şi numai ce se porniră nişte nori, de ţi-se scula părul în cap. Norii aü început să fugă pe cer de par’că-i mîna necuratul şi se opriră tocmai de-asupra locurilor vecinului. Şi încet-incet… mai intri ca prin sită, şi apoi ca bobul de linte… şi-apoi ca cel de mazăre, şi pe urmă începu să cadă nişte pietre ca ouăle de raţă, de gîndiai că are să se prăpădiască pămîntul.

„Opreşte, dragul tatii, opreşte…” îi striga bătrînul plîngînd, şi băiatul făcu alte trei semne înspre Soare-apune şi norii fugiră la marginea ceriului şi se făcu iar senin ca înainte.
„Asta ai învăţat tu, dragul tatii?…”
De-atunci tată-săü s’a amărît de învăţătura băiatului şi şedea tot pe gînduri, par’că l-ar fi chinuit ceva.
Feciorul îşi petrecea vremea cu Florica, îi povestia din cîte văzute prin lume şi fata îi sorbia vorbele de pe buze, aşa îl asculta de cu drag. Ajunse să nu mai poată sta fără el şi sara, cînd trebuia să plece acasă, ea rămînea pustie şi-i plingea de dor toată nopticica.
După vre-o două săptămîni, bătrînul îl luă pe băiat cu vorba şi-l scoase iar la cîmp, uite colea pe unde pasc eü de vre-o cîţiva ani vacile astea flămînde. Bătrînul cocia el ce cocia, c’ajunsese de par’că se smintise săracul.
Cum aü ajuns aici îi zise băiatului: „Dragul meü, ia-ţi pălăria din cap şi mulţumeşte lui Dumnezeü pentru bogăţia asta care ni-a dat-o”… Băiatul începu să rîdă…

• Ei, pricepi acum?… mă întrebă văcarul făcîndu-şi cruce… nu pricepi! Nu numai că nu s’a închinat băiatul, dar n’a putut să-şi facă nici cruce; avea pe necuratul în cap şi toată vremea, cît a şcolărit, învăţase la o şcoală de şolomonie; era vîndut diavolului…
  Tată-săü, nici una, nici două, a scos un pistol din sin şi l-a culcat la pămînt.
  L-a îngropat apoi acolo, în taină, de n’a ştiut nici suflet de om…
  S’a cam zvonit ceva prin sat, dar nu putea să zică cineva vre-o vorbă.
  Florica, cît ce-a simţit, s’a pornit pe un plins dela inimă; o durea săraca, că-l avea drag. Toată ziulica alerga plîngind prin lanurile de grîü să-i găsiască mormîntul. După o săptămînă o găsiră moartă nişte oameni pe marginea părăuaşului de colo…
  După puţină vreme, bătrînul muri de supărare, lanurile se părăginiră, nu le-a mai arat, nu le-a mai îngrijit nimeni, şi a început să crească pajişte. Eü îmi pasc aci cireada de ani de zile, dar m’a ferit Dumnezeü, să trec vr’odată părăiaşul…
  Scălciuţele alea, pe cari le-adună băeţii, sînt lacrimile Florichii, cari îi căzură pe pămînt cînd îşi căta iubitul… Uite… colo, aşa-i că numai e nici una?.. Nu mai e, de bună samă că nu… Căci sîntem doar’ în toiul verii şi florile astea nu ţin decît două luni de primăvară… ce vrei? N’au putere săracile… lacrimi de fată mare şi pace…

din volumul Ramuri de Zaharia Bârsan editura Luceafărul

Print Friendly