Povestea lui Pazvante Chioru. Acum mai bine de 200 de ani ispravile unui pasa rebel zguduiau provinciile balcanice ale Imperiului Otoman. Ecouri ale acelor vremuri s-au pastrat pana in zilele noastre sub forma unei expresii care ne trimite cu gandul la o perioada istorica indepartata si anacronica. Putin se cunoaste in prezent despre personajul istoric Pazvante. Viata si ispravile sale au fost insa strans legate de suferintele romanilor de pe malurile Dunarii, iar sfarsitul sau a fost pe masura vietii sale…

Viata si ispravile celui care a dat limbii romane una dintre cele mai vechi expresii, des uzitata si in prezent, sunt atipice pentru majoritatea pasalelor care au servit de generatii intregi interesele Inaltei Porti. De fapt, indrazneala de neconceput pentru un supus al sultanului din acele timpuri l-a dus pe pasa Pazvante direct in cartile de istorie turcesti, el ramanand pana astazi singurul pasa care a indraznit sa se revolte contra autoritatii supreme de la Stambul si sa creeze un adevarat “stat” independent, cu capitala la Vidin, relatii diplomatice private si moneda proprie. Pentru istoricii pasionati, Pazvante este si astazi o personalitate greu de etichetat. Diplomat, egocentrist, maniac, fanatic, lingusitor, sadic, prieten fidel, nostalgic, invatat, vizionar, haimana, arivist, complexat, depresiv, ambitios, misogin, razbunator, el intruchipeaza perfect figura dusa pana la extrem al unui slujbas de rangul doi din Balcanii inceputului de secol 19.

Baiatul din Balcani

Undeva prin iarna anului 1758, se nastea intr-un satuc din vilayet-ul Bosniei, un copil a carui faima de mai tarziu va straluci putin dar intens in noianul de intrigi si taifasuri care zugraveste perfect imaginea unui Imperiu Otoman a carui stea incepea sa apuna. Orfan de tata de la o varsta frageda, micutul Osman, duce in spate o zestre genetica diversa si un caracter pestrit si maleabil cum numai Balcanii puteau da nastere in acele vremuri. Exista o sursa conform carora Osman era fiul unei familii de romani din Valea Timocului, trecuti la Islam din simplul motiv ca astfel erau scutiti de taxele comerciale percepute de turci cetatenilor non-musulmani din provinciile stapanite de ei. Nu exista, insa, mai multe izvoare care sa confirme ipoteza originii romanesti. Astfel, se pare ca bunicul sau facuse parte din garzile de akingii bosniaci ale orasului Sofia. De aici rezulta, de fapt, al doilea nume al tanarului Osman, Pazvantoglu, o derivatie a poreclei Pasban-Oglu, adica fiul gardianului. Bunicul sau era nascut in Bosnia din tata turc si mama croata. Mama sa avea radacini amestecate, rudele dupa bunica fiind formate din albanezi, evrei, sarbi, bulgari si turci. Tipic balcanic!

Dupa moartea timpurie a tatalui, Osman ajunge in grija bunicului sau. Alaturi de acesta deprinde arta armelor, isi insuseste primele notiuni de politica si se apuca de camatarie. Cum pentru orice credincios musulman, camataria este o indeletnicire strict interzisa de perceptele religioase, Osman se afla pentru prima data in viata in fata pericolului de a sfarsi in streang. Prins de autoritatile turce, are de ales intre spanzuratoare si exil. In urma interventiilor bunicului si datorita mitei avansate de acesta judecatorilor, Osman scapa de la moarte si fuge intr-o noapte din inchisoarea din Sofia unde, spre norocul sau, o parte dintre gardieni erau vechi cunostinte ale bunicului. Cateva zile mai tarziu, Osman Pazvantoglu strabate pe furis, intr-o barca, apele Dunarii si ajunge in Tara Romaneasca. Aici, dupa multe peripetii, datorate caracterului sau bataios si a catorva scandaluri datorate escrocarii unor boieri, Pazvantoglu ajunge sa frecventeze cercul de apropiati ai domnitorului muntean de origine fanariota, Nicolae Mavrogheni.

Politichie, smecherie, talharie…

Aflat in element propriu printre demnitarii fanarioti care parazitau Tara Romaneasca, Pazvantoglu este brusc inflacarat de ideea de a ajunge sef al garzilor domnitorului. Pentru inceput se angajeaza in paza palatului domnesc din Bucuresti, oferindu-si serviciile ca simplu mercenar. Ajutat de insistenta si ambitia nativa, dublate de numeroase pungi de galbeni, Pazvantoglu avanseaza, ajungand in doar doi ani sef al garzilor personale de arnauti ale domnitorului Mavrogheni. Fire sensibila, simte o stranie atractie pentru poezie, astfel ajunge sa il cunoasca si sa se imprieteneasca cu renumitul poet revolutionar grec de origine aromana, Rigas Feraios. Atras de frumusetea domnitelor romance de la curte, Pazvante, dupa cum l-au denumit romanii, este respins de o asa numita jupanita Anica. Pazvante cade intr-o depresie care l-a tinut la pat timp de doua luni. Ridicandu-se plin de razbunare, dezvolta o ura bolnava impotriva femeilor, ura care va fi concretizata mai tarziu, in timpul raidurilor de jaf efectuate in Valahia, cand personal indeamna hoardele de pazvangii sa siluiasca orice femeie romanca intalnita in cale, indiferent de varsta sau rang social.

Pofta de glorie si marire a lui Pazvante nu mai putea fi tinuta in frau astfel incat, in scurt timp, ajunge sa comploteze cu boierii fanarioti, mazilirea lui Mavrogheni. Acesta afla si, turbat de furie, ordona decapitarea lui Pazvante pe o platforma construita undeva in apropiere de Strada Lipscani. Nesabuitul aventurier bosniac este salvat de la moarte, in ultima instanta, de catre interventia lui Rigas Feraios, interventie dublata de o suma considerabila de bani platita in prealabil de acesta domnitorului Mavrogheni. Pazvante trece inapoi Dunarea si organizeaza o banda de turci si albanezi cu care incepe sa jefuiasca sistematic Balcanii in lung si in lat. Reuseste astfel sa stranga o suma considerabila de bani pe care o va trimite direct sultanului Selim, impreuna cu asigurarea ca daca va fi pus aga, va dubla peschesul trimis Inaltei Porti. Sultanul accepta momeala, iar Pazvante devine aga. Nemultumit, doreste sa ajunga pasa in cel mai scurt timp. Cum politica de la Stambul era indiferenta la insistentele lui, el strange o armata de mercenari adusi din toate colturile Europei si se rascoala impotriva stapanirii turcesti a sultanului Selim al treilea.

Pazvante nu mai poate fi oprit. In nebunia sa creaza un stat independent cu capitala la Vidin si se autoproclama pasa. Fascinat de puterile occidentale, dezvolta relatii diplomatice cu toate tarile din jur, ajungand chiar sa-si deschida un consulat in Republica Franceza! In anul 1798, Pazvante stapanea deja un teritoriu marginit de Dunare, Muntii Balcani, cetatea Belgradului si orasul Varna. Dus de val, nu se lasa pana nu ajunge sa bata moneda proprie care pe o parte il infatisa, iar pe cealalta avea gravata puscaria din Sofia.

Jaf si durere in Valahia

Sultanul nu putea lasa nepedepsita indrazneala nebuna a lui Pazvante astfel incat, in anul 1798, trimite o expeditie militara de pedepsire compusa din 100.000 de oameni condusa de aga Husein Kukuc.
In mod bizar, armata lui Kucuk nu reuseste sa cucereasca Vidinul si, implicit, sa-l captureze pe Pazvante. Pus in fata acestei situatii, aga Kucuk da vina pe domnitorul fanariot din Tara Romaneasca, Constantin Hangerli, pe care il acuza ca nu i-a aprovizionat suficient armata. Hangerli trebuie sa plateasca oalele sparte. In consecinta, sultanul emite un firman de mazilire si executie a domnitorului fanariot, act dus la indeplinire de aga Kucuk la data de 18 februarie 1799. In vara aceluiasi an, sultanul decide sa-l ierte pe Pazvante si se hotaraste sa-l numeasca, in sfarsit, pasa de Vidin, impresionat de ambitia de neoprit a baiatului din Balcani.

Stapanit de o sete nestinsa de bani si bunuri, Pazvante inteprinde unele dintre cele mai crunte expeditii de jaf si distrugere din intreaga istorie a Tarii Romanesti. Bolnav de ura, nu se multumeste cu jefuirea satelor si targurilor, ci ordona incendierea acestora. Astfel de fapte, alaturi de siluirea femeilor si uciderea barbatilor, duc la intarirea sentimentului antiotoman printre romani precum si la constituirea primelor cete de haiduci, organizate pe sistem militar, din Tara Romaneasca. In anul 1800 trupele sale, denumite pazvangii, jefuiesc si incendiaza Craiova, dintre cele circa 7000 de case de la aceea vreme doar 300 fiind salvate de incendiu. Acesta situatie a dus la un fapt straniu: depasit total de realitate, domnitorul fanariot Alexandru Moruzi isi cere singur automazilirea! In ianuarie 1802, Bucurestii sunt terorizati la aflarea vestii ca Pazvante si-a trimis trupele spre capitala. Domnitorul Mihail Sutu fuge si ordona garnizoanei de arnauti albanezi sa apere orasul. Acestia se cearta intre ei, fiecare aga albanez dorind sa detina comanda. Bucurestiul cade in anarhie, fiind stapanit de bandele de pazvangii care fraternizeaza cu vagabonzii si cersetorii locali. Acesta situatie dramatica ia sfarsit odata cu interventia brutala a trupelor turcesti care restabilesc ordinea.

Mort de mana Jianului?

Distrugerile aduse de Pazvante nu au ramas fara replica. Intr-un episod remarcabil, si din nefericire pea putin cunoscut al Istoriei Romanilor, trupele de haiduci olteni conduse de Iancu Jianu reusesc sa dea o replica pe masura atacurilor pazvangiilor. Astfel, celebrul haiduc si erou national, Iancu Jianu, organizeaza o serie de incursiuni de urmarire si pedepsire dincolo de Dunare. Intr-una din inclestari ajunge sa se lupte personal cu iataganele cu Pazvante. Cuprins de setea rabunarii, Jianu-i scoate un ochi cu iataganul temutului Pazvante, de unde acesta se alege cu porecla de Pazvante Chiorul. Grav ranit de Jianu, el este salvat in ultima instanta de garda sa personala. Supararea peste masura a Jianului este retinuta in unele balade, celebre atat in Romania cat si in Serbia si Bulgaria. Conform versurilor, Jianu ar fi strigat :
“Cu mana asta ti-am scos un ochi, tot cu mana asta te omor, caine de pagan!”. Marele nostru haiduc nu se opreste, si alaturi de cetele de panduri olteni continua sa treaca Dunarea. In anul 1809, haiducii lui Iancu incendiaza Vidinul si Plevna, ucigand orice turc intalnit in cale, in replica la actiunile lui Pazvante care atacase Craiova si incendiase satele din Oltenia. Trupele de panduri distrug din temelie raiaua turceasca de la Turnu Magurele care devenise baza favorita de incursiuni a lui Pazvante. Iancu Jianu in persoana aprinde fitilul care va arunca in aer moscheea din Turnu Magurele. In urma acestor lovituri, turcii nu vor mai incerca niciodata construirea vreunui edificiu musulman in Valahia.

Sfarsitul lui Pazvante este neclar, existand doua surse care precizeaza acest acest moment. Intr-una dintre variante, Pazvante moare la data de 27 ianuarie 1807, otravit de catre medicul evreu al orasului Vidin, din ordinul sultanului, varianta putin probabila datorita faptului ca Pazvante era o sursa importanta de stoarcere a birurilor din Balcani. Mai plauzibila ramane varianta mortii sale in urma distrugerii Vidinului de catre Iancu Jianu, care probabil ca si-a indeplinit dorinta de a-l ucide pe Pazvante. De altfel, dupa episodul distrugerii Vidinului de catre panduri, nu mai apare nici o referire la Pazvante Chioru’, decat o simpla expresie, des folosita si in zilele noastre…

In orasul Vidin din Bulgaria mai pot fi vazute si astazi moscheea, biblioteca si cazarma construite… pe vremea lui Pazvante.

Povestea Serbiei si a lui Osman Pazvantoglu in limba engleza: