Este deja de notorietate faptul că istoria care nu este învăţată, se repetă, de multe ori cu rezultate dezastruoase. Perioada interbelică e singura din istoria României care este similară din punct de vedere politic cu ,,democraţia” din ziua de astăzi. Şi din punct de vedere economic situaţia e similară. Avîntul industrial şi creşterea nivelului de trai, marea criză economică şi urmările ei, au corespondente în vremurile actuale. Dacă partidele interbelice au găsit soluţii viabile de ieşire din criză şi de relansare a economiei, acum apele sînt mult mai tulburi şi sistemul politic mult mai ineficient.
De la sărăcie la bunăstare
În perioada interbelică (1918-1938 ) România a traversat mai multe etape. În perioada 1919-1922 – încă au fost resimţite distrugerilor provocate de Primul Război Mondial, intervalul 1922-1928 este cel al dezvoltării relative, cînd România îşi reface potenţialul economic, producţia industrială şi agrară creşte treptat şi se încheie procesul de unificare în plan politic şi economic, iar anii dintre 1929-1933 sînt marcaţi de marea criză economică, ce a fost caracterizată prin inflaţie, somaj şi sărăcie. Între anii 1934 şi 1938 s-a produs perioada relansării economice a României datorită politicii protecţioniste şi a intervenţiei statului în economie iar în 1938 România a atins punctul maxim al evoluţiei sale însă nu a putut depăşi statutul de ţară mediu dezvoltată, în care ramura de bază era agricultura, iar industria era în ascensiune. Societatea românească a fost ca şi acum o societate a contrastelor, existînd o mare diferenţă între mediul urban unde locuiau cam 18% din totalul locuitorior şi cel rural. Realizarea unirii de la 1 decembrie 1918 a făcut din România una din marile ţări ale Europei. Suprafaţa ei a crescut de la 137.000 kmp la 295.049 kmp, fiind a noua ţară ca suprafaţă în Europa. Populaţia ţării a ajuns la aproximativ 18 mil. locuitori, din care circa 72% erau români, iar 28% minoritaţi : maghiari, germani, evrei, urcrainieni, sîrbi, croaţi, ţigani, etc. Minorităţilor li s-au asigurat drepturi egale cu ale populatiei majoritare, drepturi consfiinţite prin decretele-lege din 1918, 1919, prin Constituţia din 1923, Legea Învaţământului 1924 şi 1928 şi prin Legea Electorală 1926. În perioada interbelică nu se produc modificări esenţiale în structura populaţiei României. Ţărănimea ramîne principala clasă socială şi însuma cam 80% din populaţia ţării. În cadrul ei se produce o creştere a categoriei de mijloc, rezultat al reformei agrare din 1921, prin care 1,4 milioane de familii de ţărani au fost împroprietărite. În urma acestei reforme, prin care au fost expropriate 6 mil. ha pămînt, marii proprietari funciari primesc o grea lovitură în plan economic, care fiind corelată în plan politic cu cea electorală din 1926, determina dispariţia acestei clase. Se consolidează şi burghezia ca rezultat al dezvoltării industriale. Predomină burghezia mică, mijlocie, cea comercială, iar după 1934 apare burghezia financiară şi industrială. Consecinţă a dezvoltării industriale este şi consolidarea clasei muncitoare româneşti. Muncitorimea se concentrează în marile zone şi oraşe industriale : Valea Prahovei, Valea Jiului, Bucureşti, Braşov. Tot acum se afirmă categoria funcţionarilor şi mai ales intelectualitatea, care se angajează în evoluţia societăţii româneşti.
Amendă pentru cei care nu votau
Încă din 1866, elita politică din România a optat pentru adoptarea unei Constituţii „croită” după modelul belgian, considerată cea mai democratică din Europa acelei perioade. Ulterior s-a desfăşurat o acerbă dispută privind evoluţia societăţii româneşti. În timp ce liberalii apreciau că prin adoptarea unei legislaţii moderne, avansate, România se va apropia rapid de statele occidentale, conservatorii erau adepţii dezvoltării graduale a societăţii, care trebuia pregătită pentru a asimila organic progresele înregistrate deja în ţările avansate ale continentului. Problema „formelor fără fond” nu a fost rezolvată nici la începutul secolului al XX-lea, iar România avea domenii cu o legislaţie avansată, care însă aplica doar parţial. De exemplu, Constituţia prevedea libertatea, gratuitatea şi obligativitatea învăţământului primar (art.23) dar marea majoritate a populaţiei era analfabetă, deoarece nu erau asigurate condiţiile naturale pentru realizarea acestui deziderat. Disputa s-a atenuat după primul război mondial, dar problema în sine a rămas: în ce măsură legile democratice adoptate s-au aplicat efectiv şi cît de reală era democraţia în România. Această temă a constituit obiectul analizei unui mare număr de istorici. În iulie 1917, Constituţia a fost modificată, introducându-se votul universal, egal, direct, secret şi obligatoriu pentru toţi cetăţenii (bărbaţi) de la 21 de ani în sus. Decretul-lege din noiembrie 1918 detalia prevederile constituţionale, aducând precizări importante. Pentru a fi ales în Adunarea Deputaţilor se cerea candidatului să fie cetăţean român, să aibă exerciţiul drepturilor civile şi politice şi vîrsta de 25 de ani împliniţi, cu domiciliul real în România. Pentru a fi ales în Senat trebuia să fie cetăţean român, cu exerciţiul drepturilor civile şi politice, vîrsta minimă de 40 ani împliniţi şi domiciliul real în România. Cetăţenii primeau certificat de alegător iar cei care nu-şi exercitau „fără temei legitim” dreptul de vot erau amendaţi cu sume variind între 20 şi 50 de lei.
Campanii electorale moderne
Introducerea votului universal a avut ca rezultat creşterea spectaculoasă a numărului de alegători, mutarea centrului de greutate a vieţii electorale de la oraş la sat şi schimbarea modului de desfăşurare a luptei politice. Dacă pînă la război, în regimul votului pe colegii, existau circa 100.000 de alegători cu vot direct, după adoptarea legii electorale numărul acestora a crescut la câteva milioane (4,6 milioane în 1937). Evident, aceste cifre se referă la vechiul Regat care avea, în 1914, circa 7,7 milioane de locuitori şi la România Întregită, cu o populaţie de 19,5 milioane locuitori în 1937. În anul 1914, un deputat era ales de aproximativ 400 de cetăţeni iar prin decretul-lege din 1918 se stabilea că un deputat era ales de 30.000 de cetăţeni, iar din 1920 – de 50.000 de cetăţeni, adică de 125 de ori mai mulţi, comparativ cu perioada antebelică. Cum circa 80% din populaţia României trăia în sate, ţărănimea a devenit principala masă electorală, iar centrul de greutate al confruntărilor politice în timpul alegerilor s-a mutat de la oraş la ţară. S-a schimbat şi modul de desfăşurare a campaniei electorale. Dacă pînă în 1914 un candidat îi putea vizita la domiciliu pe toţi alegătorii din circumscripţia sa, în condiţiile votului universal el trebuia să se adreseze zecilor de mii de oameni, să participe la numeroase întruniri electorale, să ţină discursuri în medii foarte variate (la cluburi, la cârciumi, în pieţe publice etc.), să se adreseze unui public extrem de eterogen (mari proprietari, muncitori, ţărani, intelectuali, negustori, ş.a.). Liderii politici – şefii de partide, miniştrii, etc. – făceau adevărate turnee electorale în toate provincile istorice, pentru a convinge alegătorii că reprezintă pe toţi românii şi nu doar pe cei din anumite zone geografice. În timpul campaniei electorale oraşele şi satele României erau împînzite cu afişe, conţinând programele şi lozincile partidelor care se prezentau în alegeri, informaţii despre candidaţii care cereau voturile cetăţenilor. Nu lipseau îndemnurile de a nu fi votaţi rivalii politici, care ar urmări obiective egoiste, ar fi fraudat statul în defavoarea cetăţenilor (alegătorilor).
Promisiunile asumate
Campaniile electorale au avut un rol important în creşterea gradului de implicare a cetăţenilor României în viaţa publică, aceasta fiind o expresie elocventă a caracterului democratic al regimului politic din perioada interbelică. Cetăţenii au avut dese prilejuri de a participa la viaţa electorală şi la alegerile parlamentare; în intervalul 1919 – 1937 în România s-au desfăşurat zece alegeri pentru Adunarea Deputaţilor şi pentru Senat (în 1919, 1920, 1922, 1926, 1927, 1928, 1931, 1932, 1933, 1937). Este o realitate că evoluţia partidelor politice a depins în bună măsură de influenţa lor electorală. Astfel, Partidul Conservator-Progresist şi Partidul Conservator-Democrat au dispărut din viaţa politică în 1922, cînd nu au obţinut niciun loc în parlament. Partidul Poporului a avut un rol politic major în anii în care s-a bucurat de o largă susţinere populară. După 1927, acest partid a intrat într-un con de umbră, obţinînd rezultate modeste în alegeri. Pentru a se salva din punct de vedere politic, Octavian Goga s-a desprins în 1932 din Partidul Poporului şi a constituit o nouă organizaţie politică – Partidul Naţional-Agrar. Abaterea de la linia programatică pe baza căreia un partid a obţinut încrederea electoratului a generat reacţia unor lideri politici. În 1928, Partidul Naţional-Ţărănesc, afişînd un larg program de promisiuni, a obţinut 77,7% din totalul voturilor, dar foarte curând, s-a observat că „era nouă” anunţată de naţional-ţărănişti a rămas un slogan electoral. În faţa acestei situaţii, Constantin Stere a fost nevoit să-şi prezinte demisia din Partidul Naţional-Ţărănesc. În scrisoarea trimisă lui Iuliu Maniu, preşedintele partidului, în aprilie 1930, acesta aprecia: „de la venirea la cîrmă a Partidului Naţional Ţărănesc, abateri succesive de la principii şi o serie de măsuri şi acte, de care cum ştiţi, domnule preşedinte – am avut mereu onoarea şi durerea să le dezaprob ca necompatibile cu metodele de guvernare democratică şi parlamentară, ca şi cu ideologia noastră, au creat în jurul partidului o atmosfera destul de neprielnică, pentru ca să poată fi cu succes dezlănţuită o campanie, de nimic justificată, care a dus guvernul prezidat de d-voastră într-un impas”. Electoratul a ,,taxat” P.N.Ţ., care în alegerile parlamentare din 1931 a obţinut doar 14,9% din totalul voturilor .
Maxim patru ani la putere
În perioada interbelică, România a avut un larg evantai de partide politice. De dreapta erau Partidul Conservator–Progresist şi Partidul Conservator-Democrat, de centru Partidul Naţional-Liberal, Partidul Poporului, de centru-stânga Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional-Ţărănesc, de stânga Partidul Socialist, Partidul Social-Democrat, de extrema-stînga Partidul Comunist din România iar de extremă-drepta Legiunea Arhanghelul Mihail-Garda de Fier. Au mai activat partide ale minorităţilor naţionale ca Partidul Maghiar, Partidul German, Partidul Evreiesc. Fiecare partid avea un program şi o ideologie şi propunea soluţii proprii privind dezvoltarea statului român. Cetăţenilor li se ofereau o multitudine de „variante”, putînd opta, prin vot, asupra uneia sau alteia. Dinamica partidelor politice a reflectat, în bună parte, capacitatea acestora de a propune soluţii adecvate pentru problemele cu care se confrunta România. În perioada interbelică alternanţa la putere a fost o adevărată realitate: 1918-1919 -Partidul Naţional-Liberal, 1920-1921 – Partidul Poporului, 1921-1922 – Partidul Conservator-Democrat, 1922-1926 – Partidul Naţional-Liberal, 1926-1927 -Partidul Poporului, 1927-1928 – Partidul Naţional-Liberal, 1928-1931 – Partidul Naţional-Ţărănesc, 1931-1932 – o coaliţie (Uniunea Naţională), 1932-1933 -Partidul Naţional-Ţărănesc, 1933-1937 – Partidul Naţional-Liberal. Nu a existat nici o situaţie în care un partid să rămînă la putere peste limita de 4 ani a parlamentului pe care se sprijinea.
Altenanţă a ideologiilor
Prin alternanţa la putere s-au experimentat diferite formule de abordare a problemelor cu care se confrunta România. De exemplu, guvernele naţional-liberale din primul deceniu interbelic au promovat centralizarea administrativă, iar cele naţional-ţărăniste din 1928-1931 au urmărit o descentralizare prin crearea a şapte „directorate ministeriale” . Liberalii au acţionat în spiritul doctrinei economice „prin noi înşine”, iar naţional-ţărăniştii a „porţilor deschise”. Cetăţenii s-au putut astfel convinge care erau rezultatele practice ale unor asemenea politici. Chiar şi liderii partidelor politice au putut constata unde se poate ajunge cu o anumită politică, iar atunci când au înţeles că ea nu era benefică pentru ţară au renunţat la ea. Este cazul naţional-ţărăniştilor, care după ce în prima guvernare (1928-1931) au recurs la masive împrumuturi externe, în 1933 au constatat că efortul pentru rambursarea datoriei era ruinător pentru România, drept care au suspendat unilateral plata acesteia şi au abandonat doctrina „porţilor deschise”. În programul său din 1935, P.N.Ţ. preconiza „o nouă legislaţie specială care va prevedea metodele de protecţiune a industriei naţionale.” S-a încercat şi formula unor guverne de coaliţie, mai ales în timpul regelui Ferdinand, care dorea să realizeze un „consens” al principalelor partide politice într-o acţiune comună, constructivă. Eforturile suveranului nu au dat rezultate, liderii politici nereuşind să depăşească rivalităţile şi disensiunile. Guvernul Alexandru Vaida-Voevod s-a constituit în decembrie 1919 ca urmare a faptului că în alegerile parlamentare din noiembrie, nici un partid politic nu a obţinut majoritatea mandatelor, astfel că s-a constituit o coaliţie, numită „Blocul parlamentar”. Acest guvern a durat doar câteva luni, pînă în martie 1920. Un alt guvern de coaliţie a fost prezidat de Barbu Ştirbey, dar a durat mai puţin de trei săptămâni (4-21 iunie 1927). Regele Carol al II-lea a promovat ideea guvernului de uniune naţională cu scopul de a diminua rolul partidelor politice şi de a se implica el însuşi în activitatea executivului. Guvernul din 1931-1932, prezidat de Nicolae Iorga, s-a dovedit a fi un experiment nereuşit, astfel că regele va utiliza noi forme şi metode pentru a-şi atinge obiectivele politice.
Piramida cu vîrful în jos
Şi Parlamentul a fost expresia tuturor partidelor şi curentelor politice: conservatori (1919-1922), liberali (1919-1937), averescani (1919-1937), ţărănişti (1919-1926), naţional-ţărănişti (1926-1937), socialişti (1919-1922), social-democraţi (1928-1937), comunişti (1931), legionari (1931-1933). Adunarea Deputaţilor şi Senatul au dezbătut şi adoptat legi fundamentale pentru statul român (Constituţia din 1923, legile pentru reforma agrară din 1921, legile pentru organizarea administrativă din 1925, 1929, 1936, legile economice din 1924 şi 1929, legile privind învăţămîntul din 1924, 1928, 1932. etc). În acelaşi timp, parlamentul a fost un important for de dezbateri asupra tuturor problemelor privind situaţia internă şi internaţională a României. De asemenea, parlamentul a exercitat un control asupra activităţii guvernamentale, prin întrebări şi interpelări; un guvern, cel prezidat de Take Ionescu, a primit vot de blam din partea Adunării Deputaţilor, în ianuarie 1922, şi a trebuit să demisioneze.
Compoziţia socială a parlamentului era alcătuită, în proporţie de două treimi (67%) din avocaţi, proprietari şi universitari; din rîndul acestora circa jumătate erau avocaţi, ziarişti, medici, farmacişti, ingineri. Un cunoscut specialist în problematica sociologiei politice, Mattei Dogan, aprecia: „Compoziţia socială a parlamentului poate fi ilustrată printr-o piramidă cu vîrful în jos. Într-adevăr, categoriile sociale cele mai numeroase – ţărani, muncitori, funcţionari, artizani – nu erau, în mod practic, reprezentate”. Această structură era expresia unei realităţi a societăţii româneşti, în care gradul de cultură politică era mai scăzut comparativ cu ţările occidentale, cu vechi tradiţii democratice.
Regele intervenea în crizele politice
Monarhia a constituit o importantă instituţie a regimului democratic din România, avînd menirea de a media între puterile statului, astfel încât să se asigure o dezvoltare normală a vieţii economice, politice, sociale. etc. Soluţiile date de suveran în rezolvarea crizelor de guvern au satisfăcut, adeseori, starea de spirit a populaţiei. Astfel, în 1919, când niciun partid nu a cîştigat alegerile, regele Ferdinand a numit un guvern de coaliţie, în 1920, 1-a adus la putere pe Alexandru Averescu, cel mai popular om din România în acel moment, în 1922 a încredinţat puterea lui Ion I.C. Brătianu, cunoscut pentru excepţionalele sale calităţi de lider politic şi de stat. În 1928, Regenţa a oferit mandatul de premier lui Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional – Ţărănesc, în care o bună parte a populaţiei îşi punea mari speranţe. Desigur, era în interesul instituţiei monarhice să intervină în anumite momente pentru a da satisfacţie opiniei publice şi de a evita escaladarea tensiunilor politice şi sociale. Regele era atent la dinamica raporturilor de forţe şi căuta să dea soluţii adecvate. De regulă, formarea unui nou guvern era precedată de consultările suveranului cu liderii partidelor politice, care-i ofereau sugestii, prezentându-i propriile lor programe şi acţiuni pe care le preconizau. Sub raport formal, spiritul Constituţiei era respectat, regele uzînd de prerogativele sale de „mediator” între forţele politice. În fapt, cel mai adesea, decizia era deja luată, iar noul guvern se forma nu pe baza concluziei desprinse din aceste consultări, ci a celor stabilite înaintea începerii lor.
Ziarişti cu putere mare
Presa din România perioadei interbelice a constituit, cu adevărat, o „a patra putere în Stat”. Numărul periodicelor a cunoscut o creştere considerabilă şi de la 13 în 1917 (ca urmare a războiului) s-a ajuns la 1233 în 1922 şi 2351 în 1935. Cele mai multe periodice erau consacrate vieţii politice, fiind editate atât în Bucureşti, cît şi în provincie. De exemplu, în 1929, la Cluj apăreau 69 de periodice, cu un tiraj de 228.050 exemplare, dintre care 14 în limba română (54.950 exemplare) şi 55 în limbile minorităţilor naţionale (17.3000 exemplare). Un studiu alcătuit în 1934 arăta că în acel an reveneau 3,7 periodice la 100.000 de etnici români şi 6 periodice la 100.000 de cetăţeni aparţinând minorităţilor naţionale. Presa a fost un important instrument de control asupra activităţii guvernamentale, de combatere a abuzurilor şl ilegalităţilor comise de oamenii politici, aflaţi la putere sau în opoziţie. De asemenea, presa , mai ales prin articolele de fond şi prin diverse alte materiale semnate de personalităţi precum N. Iorga, Pamfîl Şeicaru, Stelian Popescu, Nae Ionescu, Grigore Gafencu şi alţii, a contribuit la educaţia civică a românilor.
Electorat needucat
Progresele înregistrate în anii interbelici în domeniul evoluţiei democratice a vieţii politice din România au fost cu adevărat remarcabile, dacă facem o comparaţie cu perioada anterioară primului război mondial. „Formele” legale au fost mai bine „acoperite” de „fondul” societăţii româneşti, care a făcut progrese importante pe calea modernizării şi a creşterii gradului de educaţie civică a populaţiei. Totuşi, carenţele regimului democratic au fost vizibile şi au influenţat viaţa politică a României. Au fost preluate unele practici nedemocratice din trecut, au apărut altele noi, s-au manifestat oscilaţii şi inconsecvenţe care au pus adesea sub semnul întrebării însuşi „fondul” democratic al legislaţiei în vigoare, în primul rând al Constituţiei. Votul universal a fost acordat unor cetăţeni fără experienţă politică; pînă în 1914, ţărănimea care alcătuia circa 85% din populaţia României vota prin delegaţi. Aceştia se întruneau în capitala judeţului unde votau un deputat, care era, de regulă, propus de partidul aflat la putere. La această realitate se adaugă faptul că in perioada interbelică o bună parte a electoratului (circa 40%) nu ştia să scrie şi să citească, astfel că votul era dat mai mult sub impresia de moment, decît pe baza unei cunoaşteri reale a programelor şi ideologiilor prezentate de partidele politice. De altfel, pentru ca alegătorii să deosebească diferitele partide politice, acestea adoptau semne electorale sugestive: steaua (Partidul Poporului), secera (Partidul Ţărănesc), crucea (Partidul Naţional-Liberal) etc. Opţiunile electorale au fost extrem de contradictorii, ceea ce arată că nu exista o cunoaştere clară a „ofertelor politice”. Spre exemplu, Partidul Naţional-Liberal a obţinut 6,8% din voturi în 1920, apoi 60,3% în 1922, a scăzut la 7,3% în 1926, pentru a urca la 61,7% în 1927 şi ajunge la 6,5% în 1928. Partidul Naţional-Ţărănesc a cîştigat 22,1% din voturi în alegerile parlamentare din 1926, a urcat la 77,7% în 1928, pentru ca în 1931 să obţină 14,9%. Şi mai spectaculoasă a fost evoluţia Partidului Poporului: de la 42,4% în 1920, la 6,5% în 1922 şi 52% în 1926, pentru ca în 1927, cu doar 1,9%, să nu atingă pragul electoral de 2%. Aceste oscilaţii se datorează şi faptului că existau cetăţeni care nu aveau anumite opţiuni politice, dar, fiind obligaţi prin lege să se prezinte la urne, votau cu partidul aflat la guvern, mai ales că acesta avea aproape întotdeauna lista cu numărul 1, adică prima pagină a buletinului de vot.
Executivul a învins legislativul
Nu puţini erau cei care apreciau că, dacă regele a decis aducerea unui anumit partid la putere, acel partid „trebuia votat”, deoarece şeful statului acţiona spre binele ţării. Se adăuga şi faptul că promisiunile făcute de un partid aflat la guvern aveau mai mari şanse de realizare decât cele ale partidelor din opoziţie. În consecinţă, alegătorii se orientau spre candidaţii guvernamentali. Evident, au existat şi presiuni, acte de violenţă, numeroase ilegalităţi comise de aparatul de stat, care au influenţat rezultatul alegerilor, asigurând victoria partidului aflat la putere. Ca urmare, de fiecare dată, opoziţia a contestat rezultatele alegerilor, au declarat că parlamentul astfel ales nu reprezintă voinţa cetăţenilor, iar legile adoptate de acesta erau „nule de drept”. Dar, după cîteva luni, opoziţia îşi tempera limbajul, participa la dezbaterile parlamentare, propunea amendamente la proiectele de lege depuse de guvern. O carenţă fundamentală a democraţiei româneşti a fost menţinerea vechiului sistem, introdus de Carol I, prin care „guvernul făcea parlamentul”. Sistemul era următorul: regele destituia guvernul şi numea un altul, apoi dizolva parlamentul şi anunţa organizarea alegerilor pentru Adunarea Deputaţilor şi pentru Senat. Guvernul proceda la destituirea vechilor autorităţi locale (primari, prefecţi) şi numirea unor oameni de încredere aparţinând partidului instalat la putere; noile autorităţi acţionau pentru asigurarea victoriei electorale a guvernului. Prin acest sistem, parlamentarii îşi datorau în cea mai mare parte mandatul acţiunii guvernamentale. Vechea butadă a lui P.P. Carp: „Majestate, daţi-mi guvernul şi vă dau parlamentul”, a fost în bună măsură o realitate şi după 1918. O altă carenţă a democraţiei româneşti a fost creşterea rolului puterii executive în dauna celei legislative. La originea acestei situaţii se afla modul în care se constituiau majorităţile parlamentare; acestea depindeau de guvern, care „aranja” listele de candidaţi şi mobiliza aparatul de stat pentru a le asigura victoria în alegeri. Nu o dată, miniştrii au cerut majorităţilor parlamentare să voteze proiectele de lege cu care unii deputaţi sau senatori nu erau de acord. Spre exemplu, în 1921, mai mulţi parlamentari, aparţinînd Partidului Poporului, nu erau de acord cu unele prevederi ale legii agrare. În faţa acestei situaţii, ministrul de Interne, Constantin Argetoianu, a procedat astfel, după cum singur mărturiseşte: „În cele două-trei zile care au precedat votul, am lucrat grupurile, şi în ziua scrutinului am pus oamenii mei să ceară votul pe faţă cu apel nominal. M-am aşezat în momentul scrutinului pe treptele biroului, în faţa băncilor – era să zic a ieslelor – şi la chemarea fiecărui nume din partidul nostru, mă uitam în ochii chematului şi sub uitătura mea n-a îndrăznit nici unul să zică <contra>”.
Liberalii au decăzut enorm după moartea lui Ion I.C. Brătianu
În decembrie 1928, după alegeri, Iuliu Maniu a cerut tuturor parlamentarilor naţional-ţărănişti să-şi depună demisia în alb la conducerea partidului. Deoarece preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc era în acelaşi timp şi şeful guvernului, este limpede că, în fapt, executivul controla activitatea legislativului, şi nu invers, adică aşa cum cerea Constituţia. Din 1934, guvernul Tătărescu a început să utilizeze metoda decretelor-lege, care erau apoi supuse „în bloc” spre aprobare parlamentului, astfel că nu mai putea avea loc o dezbatere de fond, concretă, asupra fiecărui act normativ. În perioada interbelică s-a înregistrat un adevărat carusel guvernamental. În primul deceniu de după Marea Unire s-au perindat la cârma ţării 11 guverne, iar în cel de-al doilea 14 guverne, deci în total 25 de guverne în 20 de ani. Au existat doar două guverne care s-au menţinut patru ani (1922-1926 şi 1934-1937), dar şi şase guverne care au durat câteva săptămâni, iar alte opt s-au aflat la cârmă între o lună şi două luni. Evident că aceste dese schimbări de guverne au afectat coerenţa politicii de stat, şi, nu odată, au derutat marea masă a cetăţenilor. Partidele politice trăiau mai ales prin şefii lor; unii dintre aceştia îşi constituiau grupuri de interese, care nu ţineau seama de organismele statutare de conducere. Partidul Naţional-Liberal a cunoscut perioada sa de glorie atunci când a fost prezidat de Ion I.C. Brătianu, personalitate marcantă a istoriei românilor. Acesta nu convoca decât arareori forurile statuare de conducere, luând decizii după consultări personale cu diferiţi fruntaşi, pe care ştia să-i utilizeze eu măiestrie: I.G. Duca pentru organizarea partidului; Alexandru Constantinescu pentru manevre de culise împotriva opoziţiei; Vintilă Brătianu pentru probleme economice şi financiare, etc. După moartea lui Ion I.C. Brătianu 1927, Partidul Naţional-Liberal a cunoscut o evoluţie descendentă, urmaşii săi, Vintilă Brătianu, I.G. Duca şi mai ales Constantin I.C. Brătianu neputînd să umple golul lăsat prin decesul liderului său istoric.
Partidele se identificau cu liderii
În Partidul Naţional-Ţărănesc figura centrală era Iuliu Maniu care sub aparenţa unei amabilităţi desăvîrşite şi a unei democraţii extrem de largi în raporturile cu ceilalţi fruntaşi ai partidului, urmărea cu o perseverenţă rar întîlnită să obţină adeziunea la un punct de vedere pe care şi-l stabilea dinainte. Purta negocieri zeci de ore („pertractări” cum zicea el), dădea cuvîntul tuturor să-şi exprime opiniile, dar nu reţinea decît ideile care convergeau spre soluţia gândită de el, pe care evita să o exprime. Atunci cînd se ajungea la concluzia pe care o dorea, „domnul prezident” declara că aceasta fiind „voinţa democratic exprimată”, el şi-o însuşeşte. Partidul Poporului a trăit prin personalitatea generalului Averescu. Atunci cînd „mitul Averescu” a ajuns la apogeu (1919-1920), Liga (Partidul) Poporului s-a bucurat de o uriaşă aderenţă. În octombrie 1919, a avut loc un Congres extraordinar al acestei organizaţii la care toţi vorbitorii s-au pronunţat pentru participarea la alegerile parlamentare. Singurul care s-a opus a fost Alexandru Averescu, deoarece era menţinută starea de asediu, iar propaganda electorală nu se putea desfăşura normal. El a declarat că cei care doresc pot participa la alegeri, dar fără a utiliza numele său. În faţa acestei situaţii, Congresul a hotărât abţinerea Ligii Poporului de la alegeri. Treptat, „mitul Averescu” s-a diminuat, deoarece cetăţenii au constatat că in timpul guvernării din 1920-1921 generalul nu a adus „îndreptarea” pe care o sperau. Partidul, care trăia în umbra personalităţii generalului Averescu, a intrat într-un con de umbră.
Declinul democraţiei
Situaţia era şi mai frapantă în cazul Ligii Apărării Naţional-Creştine, condusă de A.C. Cuza şi a Legiunii Arhanghelul Mihail, al cărui „căpitan” era Corneliu Zelea Codreanu. Aceştia decideau soarta organizaţiilor respective şi a membrilor lor, organismele de conducere avînd doar un rol consultativ.
Monarhia şi-a adus propria contribuţie la degradarea regimului democratic din România, mai ales prin folosirea abuzivă a dreptului de dizolvare a parlamentului. Conform Constituţiei, parlamentul era ales pe 4 ani, dar, în fapt, doar două corpuri legiuitoare (alese în 1922 şi 1933) s-au menţinut întreaga legislatură. În perioada 1919-1937 durata medie de existenţă a unui parlament a fost de 2 ani, existînd şi situaţii când acesta a fost dizolvat după patru luni (în 1920) şi un an (în 1927). Astfel, s-a ajuns ca în perioada interbelică să se perinde nu mai puţin de zece corpuri legiuitoare, cele mai multe neavînd timpul material pentru dezbaterea şi adoptarea legilor necesare diferitelor domenii de activitate (socială, economică, politică etc). Aceste carenţe ale regimului democratic au creat, treptat, în opinia publică o reacţie negativă faţă de instituţiile democratice, fapt ce a permis ascensiunea forţelor de extrema dreaptă, în primul rînd a Mişcării Legionare. În acelaşi timp, s-au intensificat manevrele regelui Carol II-lea vizând instaurarea unui regim autoritar. Partidele politice au început să fie privite ca nişte „coterii politice”, adică grupuri de interese care luptă între ele pentru cât mai multe avantaje materiale obţinute de partizanii propri. Şi parlamentul a cunoscut un proces accelerat de degradare. În 1936, deputatul Grigore Iunian sublinia că prin acceptarea guvernării prin decrete-lege se dădea parlamentului „un certificat de pauperitate morală şi intelectuală”, iar „mîine se va veni cu abolirea acestei instituţiuni, care se dovedeşte inutilă şi costisitoare”. El se referea la faptul că în acel an guvernul depusese, spre ratificare, un număr de 46 decrete-lege.
Salarii mici pentru deputaţi şi senatori
Cheltuielile suportate de bugetul statului pentru întreţinerea parlamentarilor erau destul de mari. În 1926 s-a stabilit ca un deputat sau senator să primească o indemnizaţie de 6.000 lei pe lună, la care se adăuga diurna de 500 lei de şedinţă, în timpul sesiunilor. Un calcul estimativ arată că un parlamentar cîştiga pînă la 17.000 lei pe lună. În 1939, deputaţilor şi senatorilor li s-a atribuit o indemnizaţie fixă de 15.000 lei pe lună, iar diurnele au fost desfiinţate. În acel timp un profesor universitar avea un salariu 17.000 lei, iar un profesor de liceu cu gradul I primea 8.500 lei Cu alte cuvinte, un parlamentar avea un salariu mai mic decît un profesor universitar. Procesul de degradare a regimului democratic în anii ‘30 nu a fost specific României, ci întregii Europe. Treptat, în majoritatea statelor europene s-au instaurat regimuri autoritare, de diferite nuanţe. În acest context intern şi internaţional regele Carol al II-lea a instaurat, la 10 februarie 1938, regimul monarhiei autoritare, care în vara anului 1940 a evoluat spre totalitarism. Cu toate imperfecţiunile sale, democraţia românească a rezistat mai mult comparativ cu cea din majoritatea statelor europene, România fiind una dintre ultimele ţări în care s-a instaurat un regim totalitar.
Comentarii recente