Peneş Curcanul, sergentul erou din Vaslui care l-a inspirat pe poetul Vasile Alecsandri

Peneș Curcanul reprezintă un nume cunoscut pentru mulți dintre noi, în special datorită celebrei poezii a marelui Vasile Alecsandri, care a fost intitulată astfel.

Însă Peneș Curcanul, eroul din poezia lui Alecsandri a existat în realitate, iar numele său real a fost Constantin Țurcanu.

Cine a fost Peneș Curcanul

Constantin Țurcanu s-a născut în anul 1854 la Vaslui, fiind fiul lui Gheorghe și al Mariei Țurcanu. La vârsta de 7 ani, părinții l-au dus la Huși, fiind lăsat în grija unor rude mai înstărite. Acolo a urmat cinci clase primare, fiind printre primii copii din mahala care știa să scrie și să citească.

La vârsta de 21 de ani, în data de 15 mai 1875, Constantin a fost înregimentat în cadrul Regimentului 13 Dorobanți Vaslui-Iași, pentru satisfacerea stagiului militar obligatoriu.

Era o perioadă tulbure, plină de conflicte, iar Principatele Române doreau să-și obțină independența față de Imperiul Otoman. Astfel, s-a decis implicarea în Războiul Ruso-Turc, la care a participat și Regimentului 13 Dorobanți.

Sergentul Constantin Țurcanu a participat la asaltul general asupra

. La cucerirea redutei Grivița 1, Peneș Curcanul a fost rănit în luptă și transportat la Turnu Măgurele pentru îngrijiri medicale. Pentru curajul său, Constantin Țurcanu a fost decorat de regele Carol I cu ordinul „Steaua României”.

Campania militară de la sud de Dunăre din 1877-1878 nu a fost singura campanie la care a participat eroul vasluian. Acesta a fost veteranul a patru campanii militare purtate de armata română:

Războiul de Independență 1877-1878;
Al Doilea Război Balcanic (1913);
Primul Război Mondial (1916-1918);
Campania Armatei Române din Ungaria (1919).

În fiecare dintre cele patru campanii militare, Peneș Curcanul a fost decorat. În total, a primit nu mai puțin de 12 decorații militare.

Constantin Țurcanu a murit în data de 15 noiembrie 1932. În amintirea sa și a celorlalți eroi vasluieni care au luptat în Războiul de Independență a fost construit, în anul 1934, Mausoleul Peneș Curcanul. Acesta se află în Vaslui, în interiorul cimitirului, fiind realizat din marmură, piatră și bronz.

Amintirile lui Constantin Țurcanu

„Eu mă numesc din botez Constantin Țurcanu, însă în războiul din 1877, marele poet mi-a schimbat numele și prenumele zicându-mi Peneș Curcanul. Aceasta s-a auzit că am fost cel dintâi care am intrat în redanul luat la 27 august 1877. (…) La luarea redanului am fost decorat de domnitorul Carol cu «Virtutea Militară», iar la 31 august la Grivița tot de domnitorul Carol I am fost decorat cu «Steaua României» în gradul de cavaler. Acest atac l-am dat pe ziua de 31 august 1877. (…)

Tot în acel an la reduta nr.2 am dat un atac fals și am fost rănit la acea redută. La 7 octombrie tot la această redută am fost prins de cange și, dacă nu se rupea mantaua, trebuia să fiu să fiu tras în șanț și tăiat bucăți. Că tot acolo a fost prins un sublocotenent și l-au tăiat în bucăți și l-au aruncat pe malul șanțului. (…) Am stat în spital până ce m-am internat. Așa că în noiembrie 1877, reîntors la Regimentul meu 13 Dorobanți Iași Vaslui, însă regimentul fiind distrus am fost la luptă că nu mai rămăseseră decât 300 de oameni din 1200. (…)

La 1 Decembrie 1877 am plecat la București cu 10.000 de prizonieri turci și într-o zi, plimbându-mă pe Calea Victoriei, m-am întâlnit cum un domn care m-a întrebat de unde sunt, cum mă numesc, ce grad am și dacă am fost rănit. I-am răspuns că sunt din orașul Vaslui și mă numesc Constantin Țurcanu, am gradul de sergent și am fost rănit.

În anul 1881, eu fiind eliberat, am văzut poezia «Plecat-am 9 din Vaslui și cu sergentul 10». În 1913 aveam servici ca picher de stat și eram plătit cu 150 lunar. Mi-am lăsat serviciul și m-am înscris ca voluntar în Regimentul 25 de a merge contra bulgarilor. Tot ca voluntar în 196, idem în 1918, idem în 1922, 1923 și de astăzi până la moarte în armată“. fragmente din Amintirile lui Constantin Țurcanu despre participarea sa la campania militară din anii 1877-1878.

Întâlnirea lui Peneș Curcanul cu Vasile Alecsandri

Întâlnirea dintre Constantin Țurcanu și poetul Vasile Alecsandri a avut loc după bătălia de la Plevna.

Fiind inspirat de eroismul militarului, poetul a decis să ofere posterității o amintire a acestuia. Astfel, a așternut pe hârtie poezia Peneș Curcanul.

Redăm mai jos câteva versuri din poezia scrisă de Vasile Alecsandri.

Peneș Curcanul

Plecat-am nouă din Vaslui,
Și cu sergentul, zece,
Și nu-i era, zău, nimănui
În piept inima rece.

Voioși ca șoimul cel ușor
Ce zboară de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
Ș-aveam și pene-n frunte.

Toți dorobanți, toți căciulari,
Români de viță veche,
Purtând opinci, suman, ițari
Și cușma pe-o ureche.

Ne dăduse nume de Curcani
Un hâtru bun de glume,
Noi am schimbat lângă Balcani
Porecla în renume!

Din câmp, de-acasă, de la plug,
Plecat-am astă-vară
Ca să scăpăm de turci, de jug
Sărmana, scumpa țară.

Așa ne spuse-n graiul său
Sergentul Mătrăgună,
Și noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ne-am dus cu voie bună.

Oricine-n cale ne-ntâlnea
Cântând în gura mare,
Stătea pe loc, s-adimenea
Cuprins de admirare;

Apoi în treacăt ne-ntreba
De mergem la vreo nuntă?
Noi răspundeam în hohot: „Ba,
Zburăm la luptă cruntă!”

„Cu zile mergeți, dragii mei,
Și să veniți cu zile!”
Ziceau atunci bătrâni, femei,
Și preoți, și copile;

Dar cel sergent fără de mustăți
Răcnea „Să n-aveți teamă,
Românul are șapte vieți
În pieptu-i de aramă!”

Ah! cui ar fi trecut prin gând
Ș-ar fi crezut vreodată
Că mulți lipsi-vor în curând
Din mândra noastră ceată!

Priviți! Din nouă câți eram,
Și cu sergentul, zece,
Rămas-am singur eu… și am
În piept inima rece!

Crud e când intră prin stejari
Năprasnica secure,
De-abate toți copacii mari
Din falnica pădure!

Dar vai de-a lumii neagră stea
Când moartea nemiloasă
Ca-n codru viu pătrunde-n ea
Și când securea-i coasă!

Copii! aduceți un ulcior
De apă de sub stâncă,
Să sting pojarul meu de dor
Și jalea mea adâncă.

Ah! ochii-mi sunt plini de scântei
Și mult cumplit mă doare
Când mă gândesc la frații mei,
Cu toți pieriți în floare.

Cobuz ciobanu-n Calafat
Cânta voios din fluier,
Iar noi jucam hora din sat,
Râzând de-a boambei șuier.

Deodat-o schijă de obuz
Trăsnind… mânca-o ar focul!
Retează capul lui Cobuz
Ș-astfel ne curmă jocul.

Trei zile-n urmă am răzbit
Prin Dunărea umflată,
Și nu departe-am tăbărât
De Plevna blestemată.

În fața noastră se înălța
A Griviței redută,
Balaur crunt ce-amenința
Cu gheara-i nevăzută.

Dar și noi încă o pândeam
Cum se pândește-o fiară
Și tot chiteam și ne gândeam
Cum să ne cadă-n gheară?

Din zori în zori și turci și noi
Zvârleam în aer plumbii
Cum zvârli grăunți de popușoi
Ca să hrănești porumbii.

Și tunuri sute bubuiau…
Se clătina pământul!
Și mii de bombe vâjâiau
Trecând în zbor ca vântul.

Ședea ascuns turcu-n ocol
Ca ursu-n vizuini.
Pe când trăgeam noi tot în gol,
El tot în carne vie…

Ținteș era dibaci tunar,
Căci toate-a lui ghiulele
Loveau turcescul furnicar,
Ducând moartea cu ele.

Dar într-o zi veni din fort
Un glonte, numai unul,
Și bietul Ținteș căzu mort,
Îmbrățișându-și tunul.

Pe-o noapte oarbă, Bran și Vlad
Erau în sentinele.
Fierbea văzduhul ca un iad
De boambe, de șrapnele.

În zori găsit-am pe-amândoi
Tăiați de iatagane,
Alăture c-un moviloi
De leșuri musulmane.

Sărmanii! bine s-au luptat
Cu lifta cea păgână
Și chiar murind ei n-au lăsat
Să cad-arma din mână.

Dar ce folos! ceata scădea!
Ș-acum rămăsese
Cinci numai, cinci flăcăi din ea,
Și cu sergentul, șese!

Veni și ziua de asalt,
Cea zi de sânge udă!
Părea tot omul mai înalt
Față cu moartea crudă.

Sergentul nostru, pui de zmeu,
Ne zis-aste cuvinte
„Cât n-om fi morți, voi cinci și eu,
Copii, tot înainte!”

Făcând trei cruci, noi am răspuns:
„Amin! și Doamne-ajută!”
Apoi la fugă am împuns
Spre-a turcilor redută.

Alelei! Doamne, cum zburau
Voinicii toți cu mine!
Și cum la șanțuri alergau
Cu scări și cu fașine!

Iată-ne ajunși! încă un pas.
„Ura! Înainte, ura!”
Dar mulți rămân fără de glas.
Le-nchide moartea gura!

Reduta-n noi repede-un foc
Cât nu-l încape gândul.
Un șir întreg s-abate în loc,
Dar altul îi ia rândul.

Burcel în șanț moarte zdrobind
O tigvă păgânească.
Șoimu-n redan cade răcnind:
„Moldova să trăiască!”

Doi frați Călini, ciuntiți de vii,
Se zvârcolesc în sânge;
Nici unul însă, dragi copii,
Nici unul nu se plânge.

Atunci viteazul căpitan,
Cu-o largă brazdă-n frunte,
Strigă voios: „Cine-i Curcan,
Să fie șoim de munte!”

Cu steagu-n mâini, el sprintenel
Viu suie-o scară-naltă.
Eu cu sergentul după el
Sărim delaolaltă.

Prin foc, prin spăgi, prin gloanțe, prin fum,
Prin mii de baionete,
Urcăm, luptăm… iată-ne acum
Sus, sus, la parapete.

„Allah! Allah!” turcii răcnesc,
Sărind pe noi o sută.
Noi punem steagul românesc
Pe crâncena redută.

Ura! Măreț se-nalță în vânt
Stindardul României!
Noi însă zăcem la pământ,
Căzuți pradă urgiei!

Sergentul moare șuierând
Pe turci în risipire,
Iar căpitanul admirând
Stindardu-n fâlfâire!

Și eu, când ochii am închis,
Când mi-am luat osânda
„Ah! pot să mor de-acum, am zis,
A noastră e izbânda!”

Apoi, când iarăși m-am trezit
Din noaptea cea amară,
Colea pe răni eu am găsit
„Virtutea militară”!

Ah! da-o ar Domnul să-mi îndrept
Această mână ruptă,
Să-mi vindec rănile din piept,
Iar să mă-ntorc la luptă,

Căci nu-i mai scump nimica azi
Pe lumea pământească
Decât un nume de viteaz
Și moartea vitejească!

Sursa: https://cespun.eu/penes-curcanul-cine-a-fost

Print Friendly