Pentru o mai usoara navigare faceti click pe capitolul listat mai jos: Va dorim lectura placuta.

Text din manuscrisul original al lucrarii “Revansa Daciei” – Autor Cornel Bîrsan

[toggles class=”yourcustomclass”]
[toggle title=”Vechea civilizatie europeana – Pelasgii (I)” class=”out”]

Descoperirile arheologice au dat posibilitatea istoricilor de a periodiza evoluția omului. Pentru a putea delimita momentele distincte în care se afla omul în cursul evolutiei lui, cercetarile au împartit istoria straveche în mai multe epoci. Caracterul si numele acestor epoci este în directa legatura cu gradul de dezvoltare al omului în acea perioada si originea uneltelor folosite.

Cea mai veche epoca, Paleoliticul, extins pe o perioada cuprinsa între 1000000 – 10000, numita si epoca pietrei vechi, este perioada hotarâtoare a procesului de antropogeneza, marcata de trecerea prehominizilor la Homo sapiens. Omul primitiv foloseste ca unealta si arma o combinatie simpla între lemn si piatra cioplita. Organizati în cete de culegatori – vânatori – pescari se adapostesc în pesteri sau refugii sub stânci, în apropierea cursurilor de apa si a zonelor bogate în hrana. Epoca paleoliticului cuprinde trei subdiviziuni :

– Paleoliticul inferior (1.000.000–100.000) se caracterizeaza prin aparitia primelor unelte si descoperirea focului. În jurul anilor 600.000 se naste Pitecantropus erectus.
– Paleoliticul mijlociu (100.000–40.000) este perioada culturii omului de Neanderthal si al primelor comunitati mai mari, de tip gentilic.
– Paleoliticul superior (40.000–10.000) marcheaza disparitia omului de Neanderthal, în mod enigmatic, destinul omenirii va fi continuat de Homo sapiens, ruda mult inferioara fiziologic.

Epoca Mezoliticului (10.000–5.500) marcheaza sfârsitul perioadei glaciare si îmblânzirea climei. Marile comunitati gentilice se divizeaeza, diferitele grupari miscându-se spre noi teritorii necunoscute pâna atunci.

Epoca de trecere, mezoliticul face loc neoliticului (5500–2500) – epoca a pietrei slefuite – perioada zdruncinata de mari mutatii în viata omului primitiv. Comunitatile umane se dezvolta pe baza extinderii agriculturii si cresterii animalelor domestice. Aceste activitati obliga gintele la sedentarizare si la amenajarea unor locuinte durabile, pe termen cât mai lung. Apare tribul ca o forma superioara de organizare, si primele asezari – sate aparate de o retea de garduri si santuri. Cultul zeilor paraseste marile spatii ale stepelor si padurilor, practicându-se în altare si sanctuare primitive. Uneltele si armele sunt calitativ mai perfectionate, acordându-se o atentie deosebita finisarii si diversificarii lor.

Transformarile profunde din rândul comunitatilor umane sunt cauzate si de schimburile culturale, rezulte in urma penetratiei triburilor straine sau a miscarilor de populatii. Astfel perioada anilor 2500–1800, este perioada de tranzitie de la neolitic la epoca bronzului (1800–800).

Metalurgia bronzului adusa din Orient (dupa unii istorici), capata amploare. În scurt timp uneltele si armele din piatra vor fi înlocuite cu similare din bronz si arama.

Rolul revolutionar în accelerarea dezvoltarii societatilor umane îi revine însa fierului. Metalurgia fierului se considera ca ar fi aparut în Asia Mica, regatul Hitit, în jurul anilor 1500 î.Hr., de unde s-a raspândit, dupa anul 1200 î.Hr. si spre spatiul carpato- danubian. Epoca fierului (800 î.Hr. – sec. I d.Hr. ) aduce cu ea profunde modificari în cadrul comunitatilor umane ale acelor timpuri.

Acesta este schematic modelul folosit de către cercetători și, învățat în școală de către copiii noștri.

Si, totuși, nu este chiar asa!

Daca se aplica aceasta schema șablonizată ar rezulta ca cei care au construit piramidele, cei care au taiat pietrele de la Abydos, Karnas si Luxor au lucrat cu ciocane de lemn si piatra, iar cei care au sculptat dala de la Palenque si poarta Soarelui din Bolivia nu cunosteau fierul, bronzul sau arama! Cum este posibil ca în mormintele descoperite în Europa, Asia, America, datate acum 10.000 de ani (!) s-au gasit obiecte din bronz, aur, platina si otel inoxidabil! Iata cum apoca bronzului este împinsa înapoi cu numai 6.000 de ani!

Sa ne amintim de crearea metalurgiei fierului pe teritoriul Asiei Mici si atribuita hitiților. Si iata cum o dogma sustinuta cu dintii, cade, fără drept de apel, răsturnând întregul eșafodaj migălos construit de-a lungul timpului si prezentat cu “precizie stiintifica” în toate cărțile de specialitate. Dar despre ce este vorba?

“La Medzamor în Armenia sovietica (în momentul descoperirii, Armenia, înca aparținea de imperiul sovietic – N. A.) Dr. Korioun Meguertchian a scos la lumina cea mai veche uzina metalurgica din lume.

Expertize riguroase fac sa urce construcția sa la 5.000 de ani, cu doua – trei mii de ani înainte de bronzul si arama preistoricilor!

S-a gasit la Medzamor vase si obiecte metalice, cutite, sulite, sageti, agrafe, inele, bratari, etc. din toate metalele cunoscute.

Topitoria avea o serie de cuve taiate în stânca unde minereul sfarâmat, periat, spalat, se curata si se îmbogatea pâna la obtinerea metalului pur. Mai mult de 200 de cuptoare ar fi îngropate, dar 25 au fost scoase.

Medzamor era un centru industrial al epocii, zise în derâdere, neolitica ; aici se trata metalul de import, care era pe urma prelucrat si distribuit popoarelor din Orientul Apropiat.

Se lucra aici arama, bronzul, plumbul, zincul, ferul, aurul, cositorul, arsenicul, manganul etc. Si de asemenea otelul.

În adevar s-au gasit acolo, clesti de otel, fine si înca stralucitoare, analoage cu pensetele noastre de depilat. Ele aunt putin mai recente, datâd numai … de acum 3.000 de ani! Patruzeci de varietati de bronz erau topite în uzine si destinate diferitelor industri.

Aceste descoperiri verificarte, autentificate de Institutele stiintifice din U.R.S.S., controlate de cele din Statele Unite, Franta, Anglia si Germania, n-au modificat unghiul de vedere al preistoricilor.

Epoca fierului, epoca bronzului ramân ceea ce erau …chiar daca, cu doua milenii mai înainte se topeau ustensile de otel!

Este eretic cel ce sustine contrariul!
(Robert Charroux)

Oamenii mezoliticului traiau rudimentar folosindu-se de unelte de lemn si piatra cioplita pentru a supravietui; totusi foloseau SCRISUL! Ridicându-se cu greu din starea de semi-salbaticie constuiau totusi sanctuare strict orientate dupa pozitia astrelor!

Prin descoperirea fosilei umane se la Bugiulesti, jud. Vâlcea, limita paleoliticului este împinsa înapoi în timp DOAR cu aproximativ 800.000, 1.000.000 de ani(!).

Trebuie sa-i dam dreptate lui Mircea Eliade când afirma atât de transant ca: “Sunt unele carti care necesita atât de lunga maturizare încât se învechesc si sunt depasite de știință înainte chiar de apariție. Cam astfel a fost cazul Geticei lui Vasile Pârvan, lucrare geniala care se va citi pentru Pârvan, si nu pentru adevarurile sale, adevaruri an de an tot mai îndoielnice”.

De ce apar aceste discrepante uriase între cartile actuale, consacrate ale unor istorici si , noile descoperiri arheologice? Pentru ca în general noi oamenii avem tendinta de a fi dogmatici, mult prea comozi sa încercam sa ne modificam anumite mentalitati. Refuzam sa credem ca înaintea actualei civilizatii a existat o alta civilizatie care a putut sa straluceasca prin grandoarea si cuceririle ei. Si urme ale ecestei civilizatii sunt raspândite peste tot pe pamânt, dar, si la ora actuala studiate doar ca simple ciudatenii si nu omologate ca realitati istorice. Dar aceasta este cu totul alta poveste, care nu intra oarecum în cuprinsul acestei lucrari.

Perioada de care ne vom ocupa mai în amanuntit este mai apropiata noua, mai bogata în date si marturii si anume cea de acum 9000 de ani (adica 7000 î.Hr.). Dar pentru a avea o mai multa întelegere asupra acestei epoci ne vom folosi de scrierile doamnei Marija Gimbutas, eminenta profesoara a Universitatii California din Los Angeles, care prin prefata cartii ei ne obliga la o gândire plina de respecta piosenie: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europa, o entitate culturala cuprinsa între 6500-3500 î.Hr., axata pe o societate matriarhala, teocratica, pasnica, iubitoare si creatoare de arta, care a precedat societatile indo – europenizate patriarhale de luptatori din epocile bronzului si fierului (…)

Uluitoarele descoperiri facute în România si în alte tari învecinate dupa cel de-al doilea razboi mondial, asociate datarilor cu radio-carbon, au facut posibila întelegerea importantei începuturilor culturii vechi europene, o cultura a unei societati de agricultori.

A devenit de asemenea evidenta ca aceasta straveche civilizatie europeana precede cu câteva milenii pe cea sumeriana. Aceste date fac imposibila ipoteza conform careia civilizatia razboinica si violenta a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de pe glob.În Vechea Europa nu existau fortificatii elaborate si nici arme de lupta. Absenta reprezentarilor privind societatea razboinica sau condusa de barbati reflecta o structura sociala în care femeile aveau rolul principal si în care atât barbatii cât si femeile activau în mod egal întru binele comun.

A fost o perioada de reala armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii. Trebuie ca de acum încolo sa recunoastem realitatile si modul de viata al epocilor neolitica sia cuprului, caren însemnau mai mult decât semanatul, culesul, macinatul si coacerea pâinii ori ridicarea caselor ( .. .)”.

Si pentru a fi si mai concret completam cuvintele Marijei Gimbutas, cu crezul de o viata al marelui nostru mitologist si istoric Nicolae Densusianu legat de existenta poporului pelasg: “( . . . ) ( pelasgii )au fost cei dintâi care au adunat în societate familiile si triburile raspândite prin caverne, prin munti si paduri, au întemeiat sate si orase au format cele dintâi state, au dat supusilor lor legi si au introdus modul lor de viata mai blând. (. . . ) Pentru poporul grec, pelasgii erau ” cei mai vechi oameni de pe pamânt “. Rasa lor li se parea atât de arhaica, atât de superioara în conceptiuni, puternica în vointa si în fapte, atât de nobila în moravuri încât traditiunile si poemele gracesti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de – dioi – divini, ce ei întru adevar l-au meritat prin darurile lor fizice si morale”.

Si iata ca istoria, nu începe la Sumer, asa cum am învatat pâna acum. Istoria începe aici în spatiul Carpato–Pontic, în ?ara Geei (generatoare a matriarhatului ca forma de conducere) si a lui Pelasgos cel nascut din pamânt negru. Iata cum se leaga scrierile recente bazate pe multiple dovezi arheologice, ale Marijei Gimbutas cu intuita geniala a lui Nicolae Densusineanu.

Iata cum termenul general de Veche Civilizatie Europeana îsi recapata numele legitim cel de civilizație pelasga. Au fost necesari ani ca ideile partial uitate ale lui Densusineanu, parțial luate în râs, sa poata fi verificate, în parte si argumentate. Monumentala lui carte se cuvine a fi studiata pentru ca este un izvor de informatie nesecat si nu putem sti ca poate mâine printr-o mica descoperire documentara sau arheologica sa se confirme multe alte prezumtii ale istoricului, care astazi ar parea banale sau fantaste.

Si totosi care ar fi putut fi motivele generatoare ale unei mari civilizatii în aceasta zona. Ne folosim din nou de afirmatiile unor ilustrii istorici. N.J.Jirov concluzioneaza în celebra sa carte “Atlantida” ca: “Civilizatiile primare au fost cele de munte. Astfel cultura sumerienilor din Mesopotania a fost creata de oameni veniti din tinuturile muntoase. Cultura chineza si cea indiana au fost întemeiate de asemenea de triburi muntene. Cele mai dezvoltate culturi din ambele Americi au aparut în regiuni de munte si pe platouri”. Iar ca o completare folosim si afirmatia lui Jaques de Launay: “civilizatia se dezvolta în zonele temperate caracterizate prin ierni aspre si veri cu caldura normala.”

Si astfel se concretizeaza un sumum de factori determinanti în geneza Vechii Civilizatii Europene, factorii de mediu geografici si climatic. În acest sens ne este usor sa argumentam existenta unei populatii predacice – pelasga – pe teritoriul României, tinând cont de varietatea si complexitatea formelor de relief existente.

Zonele montane si înaltele platouri ofereau pesteri în care oamenii se puteau adaposti; piatra si lemn ca material de constructii pentru case si sanctuare; apa curata atât de vitala existentei fiintei umane; hrana suficienta si buna sub forma animala, rezultata din vânat si pescuit, sau vegetala din diferite plante, fructe sau diverse radacini. Marile zone de pasune au împins omul spre ideea de a-si asigura un trai mai sigur, prin cresterea animalelor (initial oi apoi vite) obligându-l la mari deplasari, ocazie cu care a descoperit marile câmpii sudice si estice, câmpii care l-au facut sa viseze la sedentarizare. Si iata cum începe marea epoca a agricultorilor, care învata din instinc sa supravietuiasca folosindu-se de un complex de plante si animale: grâu – orez, oaie – capra – vite – porc – câine si ulterior si cal.

Si totodata cum apar si realtiile interumane dintre diversele comunitati, în primul rând prin necesitatea schimbului de produse specifice zonei de habitat (bastinasii montani cu cei de la câmpie). Dar eceste realtii nu se limiteaza doar cu atât ci ele converg spre forma mai complexa facilitând aparitia unor mari grupari umane care, sub conducerea unor oameni dotati intelectual si spiritual s-au extins pasnic si spre alte zone ale Europei.

Conducatorii acestor grupari formate stiau ca îsi asuma o responsabilitate enorma: viata si existenta semenilor sai si prin aceasta propria lor existenta. Dar aveau un ascendent moral, o experienta asemanatoare a omului conducator – primar, asa dupaa cum ne este relatata de acelasi Nicolae Densusineanu: “Arcazii, popor pastoral si viteaz, dupa cum ne spune Pausanias, caci cel dintâi om nascut pe pamânt a fost Pelasg, un barbat, care se distingea prin marimea, prin frumusetea si puterea figurei sale si care întrecea pe toti ceilalti muritori prin facultatile spiritului sau; ca acest Pelasg, dupa ce a început sa domneasca a fost cel dintâi care a învatat pe oameni sa-si construiasca colibe, pentru a se apara de incomoditatiile frigului, a ploilor si a caldurilor; ca el a învatat pe oameni sa-si faca haine din piei de oaie; le-a interzis sa se mai nutreasca si mai departe cu frunze, cu buruien i cu radacini ( . . . ).”

Iata cum este explicata de antici, prin legende, modalitatea de formare a primelor comunitati umane.

Extinderea pelasgilor nu s-a limitat la teritoriul României, sau la cel imediat urmator. Urme si dovezi ale existentei lor apar si în Ucraina si actuala Republica Moldova, Ungaria si sudul Slovaciei, întreaga zona Balcanica inclusiv Grecia si insulele limitrofe, zonele de coasta ale Asiei Mici, Italia si Sudul Frantei, coastele Mediteraniene ale Spaniei. Inventarele arheologice care releva existenta lor sunt imense, începând cu vestigii ale unor asezari pasnice, cetati si ziduri de aparare, sanctuare si obiecte de cult, obiecte de munca si de lupta, opere de arta neegalate, constructii megalitice.

Dar cel mai important lucru ramas de la ei este limba, acea limba unica cu specific vechi european, o limba prelatina- asa-zisa protolatina !

Sunt convins ca aceasta afirmatie va parea socanta, dar în cursul acestei lucrari voi încerca sa argumentez cât mai precis aceasta afirmatie întradevar riscanta la prima vedere.

Acum ma voi referi la o afirmatie foarte edificatoare care se gaseste în Vechiul Testament (geneza) legata de momentul construirii turnului Babel: “Tot pamântul avea o singura limba si aceleasi cuvinte”. Sa încercam sa ne explicam aceasta afirmatie simplu si fara prea multe deductii. Civilizatiile umane vechi au aparut în diferite zone ale Pamântului, în adevarate focare, de unde s-au extins circumferic :

– astfel în Asia, populatiile irano – indiene (dravidiana) formate pe podisurile muntilor Himalaia, s-au extins apoi în zona peninsulei indiene si a Asiei de Vest. Normal ca aceasta populatie sa fi folosit initial aceeasi limba;
– civilizatia nascuta pe malurile Tigrului si ale Eufratului, asiro – babiloniana a generat aparitia popoarelor din Orientul Mijlociu. Limba vorbita era o limba semita din care s-au format ulterior limbile arabe si ebraice actuale si vechile limbi feniciene, egiptene, arameice, abisiniene;
– civilizatia chino – mongola nascuta pe platourile Tibetane s-au extins în întreaga Asie Centrala si de Est. E foarte simplu de observat ca limbile chineza, mongola, coreana, japoneza si celelalte din zona au un fond comun. Deci ele au fost generate de o limba unica.

Concluziile istoricilor în acest sens sunt unanime, fara dubiu: “Limbile indo – europene evidentiaza numeroase apropieri, în primul rând gramatical, care nu se pot explica decât printr-o unitate lingvistica genuina, o limba comuna, ce presupune o patrie comuna si un popor initial”. (!) ( I.H.Crisan – Spiritualitatea geto–dacilor ).

Chiar daca majoritatea istoricilor refuza sa mai creada în mitul “popoarelor indo-europene” totusi mai folosesc acest termen perimat si gresit dintr-un automatism lingvistic.

Teoria prin care se afirma ca Europa ar fi fost invadata, la un moment dat de în istorie, de un popor de origine asiatica, nu poate fi nici dovedita si nici argumentata. Nu a existat niciodata o limba indo-europeana care sa infuzeze spiritualitatea lingvistica a “neoliticului” si, sa-i confere o noua identitate.

De altfel I.C.Dragan, în ideea de a fi împaciuitor între partizanii teoriei populatiilor indo-europene si contedtatari propune si sustine termenul de “populatie euro-indiana” argumentând: “Din aceasta mare unitate euro-indiana, compusa din populatii vorbind o limba comunala origini, s-au nascut marile ramuri ale familiei europene stravechi, teza sustinuta si argumentata de de numeroti lingvisti precum: Boppe, Coeurdoux etc. Invazia euro-indiana s-a extins pâna în Mesopotania prin Sumer si pâna în Iran, iar în india, prin putinii asa-zisi Brahmani (sef politici religiosi), asemanatori rasiali cu noi Europenii si total deosebiti de Dravizii localnici. Arianii din Europa s-au raspândit mai mult pe continent si mai putin în India, motiv pentru care apare mai justificata expresia de euro-indieni în locul celei vechi de indo-europeni.”

Dupa ce am prezentat termenii de indo-europeni si de euro-indieni, va voi prezenta si originea numelui de arieni care desemneaza de altfel aceeasi populatie.

Vechea civilizatie a Indusului, civilizatia dravidiana de la Mohenjo-Daro, coboara dim marea familie a irano-indienilor formata pe platourile Himalaiei, si raspândita în Asia Centrala si de Vest prin miscari succesive. Limba folosita de aceasta populatie nu are legatura cu grupul de limbi ariene. La ora actuala exsta putini descendenti ai acestei mari civilizatii, habitati în zonele retrase ale Indiei, în jungle inaccesibile, vorbind dialecte din asa numitul grup Munda de limbi. Aceste mici comunitati mane ce supravietuiesc timpului sunt organizate în triburi cu identitate proprie si nume propriu : Santali, Khonzi, Gonzi etc.

Chiar antropologic descendentii grupului irano-indieni sunt total diferiti de cel european (arian), având o pigmentatie a pielii mai închisa (bruna) si o statura scunda.

În jurul anilor 1500 î.Hr. aceasta civilizatie va fi invadata de un popor de rasa alba, pe care aveau sa-l denumeasca Arya, ceea ce înseamna “strain”, iar mai târziu “om de origine nobila sau stapân”. Impactul dintre cele doua civilizatii a creat actualul popor indian.

De unde veneau acesti arieni Ce limba vorbeau ei, atât de diferita de dialectele locale?

Cercetatorii nu reussesc sa se puna de acord pentru a solutiona problema.

Sa încercam sa facem putina ordine în gândirea noastra si sa încercam sa judecam.

Sa ne amintim de afirmatiile Marijei Gimbutas în legatura cu Vechea Civilizatie Europeana. Sa ni-l reamintim pe Nicolae Densusineanu al carui crez de o viata a fost ca: “Înainte de civilizatiunea greaca si egipteana, o civilizatiune mult mai veche se revarsa asupra Europei. Aceasta a fost civilizatiunea morala si materiala a rasei pelasge si care a deschis un vast câmp de activitate a genului omenesc. Influentele acestor trei culturi pelasge au fost decisive, pentru soarta muritorilor de pe acest pamânt.

Pelasgii au fost adevaratii fondatoriai starii noastre actuale (…)

Pelasgii ne apar dupa vechile traditiuni istorice ca una si aceeasi populatie cu neoliticii, cari introduc în Europa cele dintâi elemente ale civilizatiunii, animale domestice, cultura cerealelor si o arta industriala mai prograsata.”

Concluzie:

Rasa alba s-a nascut în spatiul carpato-danubiano-pontic extins pâna în zona caucaziana, de unde s-a raspândit apoi prin miscari succesive în întreaga Europa, cu preponderenta în jurul bazinului mediteranian, fapt care le-a adus si supranumele de “popoare ale marii”

Care sunt argumentele afirmatiei de mai sus?

În primul rând, existenta fizica a grupurilor de oameni depinde de factori sociali, culturali si mai ales geografici, de conditiile necesare desfasurarii functiilor fiziologice minimale ale organismului uman. Omul a trait din cele mai vechi timpuri pe teritoriul carpatic, gasind din abundenta hrana si apa necesara organismului.

Un alt argument important, este, existenta în exces a sarii, substanta fara de care nici un mamifer nu poate trai.

În mileniul VII î. Hr. (!) pelasgii aveau o scriere proprie, cea care va genera apoi alfabetele antice si cele moderne. Ori un popr care în jurul anilor 6000 î. Hr. scria si-si contabiliza viata de zi cu zi, nu putea sa se afle în stadiul de neolitic.

Prezenta acestei civilizatii pe teritoriul tarii este confirmata si de existenta marilor constructii megalitice care pazesc Carpatii.

Dupa cum ne spune Eschyl ginta pelasgilor a stapânit initial acest pamânt, respectiv Europa, de la începutul timpului istoric. Ori un asemenea popor întins pe o suprafata atât de mare nu avea cum sa dispara peste noapte, iar spatiile ocupate de ei sa devina pusti.

Va veti întreba de ce m-am oprit la termenul de “pelasgi”?

Pentru ca mi se pare cel mai corect din punct de vedere istoric. Termenii de populatie “indo-europeana” si “euro-indiana” sunt termeni moderni fara nici o legatura cu adevarul istoric. Deoarece atâta timp cât s-a pedalat pe teoria ca Europa a fost invadata de un popor asiatic, cercetatorii au îmbratisat cu frenezie notiunea de indo-european dintr-o oarecare intuitie, dar fara nici un support arheologic. Nu exista nici o dovada ca rasa alba a venit “de undeva, cândva”din Asia si a fost generatoarea popoarelor europene.

Invers, da; este un fapt istoric dovedit ca Asia Mica, Orientul Apropiat si India au fost invadate de triburi de Arieni care veneau din Europa, mai corect spus, din bazinul carpato-pontic. Dar nici termenul euro-indieni adoptat ad-hoc, de catre cercetatori, nu este corect, deoarece civilizatia indiana s-a format pe scheletul comunitatii irano-indiene; arienii infuzând doar aceasta civilizatie.

E timpul sa nu mai alaturam doi termeni complet contrarii, pentru a crea o populatie utopica, care nu a existat niciodata.

Sa ramânem mai bine la termenii folositi de antici, pentru ca ei i-au cunoscut, si, au fost în directa legatura, indiferent daca grecii si egiptenii i-au numit “pelasgi” iar dravidienii “arieni”.

Cum aratau acesti pelasgi ne-o spun reprezentarile de pe vase ceramice si statuetele descoperite.

Din punct de vedere antropologic pelasgii sunt diferiti de greci si egipteni: având chipul oval, alungit, barbia retrasa, fruntea înalta, nasul drept (roman!), ochi mari denotând vivacitate si inteligenta, carnatie alba contrastând puternic cu parul bogat blond sau castaniu. Barbatii erau medii de înaltime, puternici, foarte agili, iar femeile mignone, delicate, deosebit de frumoase si suple.

Iata cum în sec. VII – VI î. Hr. într-o Europa dominata de un Homo sapiens aflat în epoca pietrei (dupa cum afirma marii cercetatori ai istoriei), primitiv si salbatic îsi afirma prezenta un tip antropologic deosebit. “Un asemenea tip uman, zvelt, fin, specific, desi unele trasaturi se întâlnesc si la alte popoare mediteraneene, apare curios daca este comparat cu imaginea general admisa despre omul din neolitic si chiar antic (…)

Locul de unde a venit populatia respectiva (care a adus cu ea si obisnuinta folosirii metalelor neferoase) ramâne înca incert. Caracteristicile antropologice elimina Africa, Asia si Grecia continentala, iar printre popoarele din Orientul Mijlociu nu se numarau prea multe de navigatori în mileniul al III-lea î. Hr. Oricum, argumente de ordin istoric si cultural, la care se adauga diferentele majore privind însasi conceptiile despreom, Univers, viata, societate, religie etc. a cretanilor, par sa excluda Orientul Mijlociu, ramânând deschise doar doua posibilitati: emigrarea unei populatii necunoscute din Asia Mica, ori, din Sud-Estul Europei (. . .)” (Dan Apostol în Terra – Planeta Vietii, vorbind despre cretani, popor de origine pelasga).

Concluzie clara: Sud-Estul Europei, adica mai pe înteles – spatiul carpato-pontic!!!

Si aceasta fantastica civilizatie pelasga s-a extins în întreaga Europa, Asia Mica si Africa circumediteraneana generând istoria preantica.

Este normal ca un asemenea popor sa aiba si o limba proprie, unica, în stadiul incipient, care a dat nastere ulterior la o mare parte a limbilor europene.

Si care era aceasta limba?

Grecii afirma la venirea lor în Europa, ca pelasgii vorbeau o limba BARBARA, mult diferita de a lor, fara sa-i aminteasca caracterul.

Care este caracterul acestei limbi ni-l comunica Quintilian afirmând ca, daca, se adauga la cuvintele latine, ori, se lasau pe dinafara, unele litere sau silabe, se obtinea vorbirea barbara.

Cicero numeste limba poporului lui ca o limba barbara corupta – Barbaries domestica. Astfel dupa unii autori, limba barbara avea caracterele unei limbi latine vulgare sau rustice. De altfel ei etichetau ca limba barbara toate dialectele populatiilor de rasa pelasga, indiferent ca erau din Spania, Gallia, Dacia, Germania sau Tracia. Iar la rândul lor, romanii erau considerati de graci vorbitori de limba barbara.

Isidor din Sevilla ne spune ca cea mai veche limba latina a fost numita lingua prisca, adica, limba batrâna.

Ovidiu si-a compus ultimele versuri apelând la latina barbara a getilor, atât de apropiata de latina literara; afirmând el însusi ca a devenit un poet get. De altfel, dupa cum este evident si pe Columna lui Traian, dialogul dintre solii daci si împarat se face fara translatori, în deplina întelegere. Si nu credem ca dacii cei “mândrii si nemuritori” s-au servit de latine împaratului!

Putem afirma cu toata convingerea si în conformitate cu concluziile trase de ilustri istorici, ca limba civilizatiei pelasge a fost o PROTOLATINA, sau altfel zis o latina vulgara.

Un alt argument important în sustinerea acestei afirmatii este de ordin geografic. Spatiul sud-european de la vest la est este ocupat de popoare de limba latina (cu mici enclave), rezultate nu din romanizarea lor cu romanii, ci, din originea lor comuna pelasga. Romanii nu au reusit sa romanizeze limba daca în 165 de ani, precum nu au reusit sa romanizeze pe egipteni în 425 de ani (30 î.Hr. – 395 d.Hr.); pe greci în 641 de ani (146 î.Hr. – 395 d.Hr.) ; pe evrei în 325 de ani (70 d.Hr. – 395 d.Hr); pe maltezi în 1088 de ani (218 î.Hr. – 870 d.Hr.) ; pe britanici în 400 de ani si mai ales nu au reusit sa creeze o limba unitara în propria lor Italie, odata ce exista 1.500 de dialecte (!).

Pe parcursul istoriei aceasta limba “batrâna” îsi va pastra unitatea, fiind suportul pe care se vor construi limbile latine europeene. Diferentele lingvistice dintre ele au fost cauzate de asezarea geografica si influentele produse de popoarele care au venit ulterior, pe parcursul istoriei, în contact. Astfel limbile : italiana, franceza, spaniola si portugheza au suferit influente germanice, iar româna, slavone.

Istoria pelasgilor este putin cunoscuta din textele antice. Ne-au ramas putine relicve de la ei pentru a putea cunoaste aceasta mare civilizatie uitata. Se pare ca multe informatii despre ei se afla în mitologia greaca si egipteana s informatii care se cer a fi descriptate. Ceea ce se cunoaste este putin si trebuie sa ne bazam pe intuitie pentru a putea discerne realitatea istorica.

Începând cu anii 4400 î.Hr. civilizatia pelasga se vede nevoita sa-si schimbe structura sociala. Atacarta dinspre Est de valuri succesive de triburi nomade (numite Kurgan de M. Gimbutas), provenite probabil din Asia, se vede nevoita sa se apere. În fata pericolului au loc profunde modificari de ordin social, culminând cu trecerea puterii decizionale în mâinile barbatilor. Obligati sa faca fata unui dusman crud, puternic înarmat si calare, pelasgii vor învata sa-si faca propriile lor arme, sa foloseasca calul ca mijloc de razboi, vor construi în jurul asezarilor ziduri, împrejmuiri si santuri de aparare. Atacatorii vor fi repede înfrânti si alungati.

În mileniul al III-lea î.Hr. poporul pelasg se va angrena în mari miscari si deplasari de populatii:

– spre sud, ocupând Asia Mica si insulele Marii Egee (asa se poate explica cum a ajuns alfabetul carpatic pelasg în Creta).
– spre sud-est în Sumer (ducând cu ei scrierea care va fi etichetata ca “sumeriana”).
– Spre nordul Africii (cârja încârligata a pastorilor carpatici este prezenta în mâinile faraonilor ilustrati pe peretii piramidelor).
– Spre India, în jurul anilor 1500, pomeniti de cronicile Vaii Indusului ca Arieni – Arya “strain!”, (multe legaturi spirituale s-au descoperit între civilizatiile europeene si cea indiana).

Aceste miscari ale populatiei pelasge au fost ciclice, permitându-le sa ocupe mare parte a Europei, Asiei Mici si Orientale, parte din subcontinentul Indian si Africa de Nord (Egiptul), repetându-se la anumite intervale, determinate de sporul de populatie si necesitatea de noi spatii.

Celebra epopee sanscrita “Ramayana“, scrisa in secolul IV iHr. si alcatuita din 24.000 de distihuri si care prezinta epopeea printului Rama descrie in mod clar si distinct aceaste masive miscari de populatii dinspre zona Carpatilor si a Caucazului catre alte spatii.

Demn de remarcat in aceasta epopee ca printul Rama este identificat ca “preot scit”. Ori numele de Scitia era in antichitate denumirea unui spatiu care cuprindea o parte din Dacia (Doborgea) sub numele de Scitia Mica si stepele nord – pontice, sub numele de Scitia Mare. Termenul Scitia defineste o provincie istorica si mai putin o regiune locuita de sciti. In urma unei revelatii divine Rama ajunge conducatorul spiritual al poporului sau. In urma unor divergente intre conducatorii pelasgi, Rama isi va duce adeptii spre India, spre noi teritorii. Miscarea este masiva, pelasgii cucerind Caucazul, Iranul, India si Ceylonul. Rama este prezentat nu ca si un cuceritor, dornic de expansiune ci ca si “conducator al poparelor, domnul lumii, stapanul sufletului sau si dragostea oamenilor, tatal si mama supusilor sai; el a stiut sa uneasca toate fiintele intr-un lant unic al iubirii” (E.Schure – Marii Initiati)

Iata cum a fost considerata chiar si in India influenta civilizatoare pelasga asupra populatiilor bastinase.

Demn de amintit este numele printului si al poporului lui: RAMA, RAMANI!

În alt spatiu geografic în jurul anilor 1250–1100 î.Hr. populatii pelasge din nordul Balcanilor, triburi ilire, trace si predacice, numite de catre istorici “triburile câmpurilor de urne”, datorita faptului ca-si incinerau mortii (obicei arian indian), organizeaza o campanie împotriva triburilor grecesti – aheene. Angrenând în aceasta miscare si treiburile doriene, distrug lumea aheeana (revansa) din Grecia peninsulara, se raspândesc în Grecia insulara, trec în Asia Mica, regatul Hitit, Fenicia, Palestina si ajung pâna în Egipt unde cu mare greutate sunt respinsi de catre Merneptah, în anul 1221 î.Hr.

Care a fost scopul acestei invazii?

Unul singur: reluarea în stapânire a ceea ce le-a apartinut mai înainte. Nu degeaba cronicile grecesti numesc aceasta campanie de recucerire – “întoarcerea Heraclizilor”, iar egiptenii nu uita sa specifice ca atacatorii au fost – “popoarele marii”. Se cuvine a face aici o mica paranteza legata de atributul acordat pelasgilor “heraclizi”, adica urmasi ai lui Hercule. Iata cum recunosc grecii ca cel mai celebru erou al mitologiei “lor” a fost pelasg.

Mileniul II î.Hr. va fi mileniul în care marele imperiu pelasg se destrama, populatia scindându-se în triburi, cu identitate diferita determinata de spatiul geografic de habitat.

De aici înainte izvoarele antice îi vor trata pe descendentii poporului pelasg cu denumiri zonale: iberi în Spania; gali în Franta; etrusci si latini în Italia; arimani în Germania; traci si ilari în Balcani; gato-daci în Daci; dar, toti vorbitori de latina barbara.
[/toggle]
[toggle title=”Vechea civilizatie europeana (II) – SCRIEREA PELASGA”]

Pâna în ultimii ani s-a considerat ca aparitia scrisului este legata de civilizatia protosumeriana. Si nu în mod deductiv ci bazat pe vaste cercetari arheologice. În straturi arheologice vechi din Mesopotamia au fost gasite o serie de tablite cu scriere pictografica datate ce vechime în mileniul IV – V î.Hr. Tablitele descoperite la El Obeid (lânga vechea asezare Ur), Warka (lânga vechiul oras sumerian Uruk) si Djemdet Nasra (în apropierea miticului oras Kis), sunt din lut ars, acoperite cu diverse desene si inscriptii, dovedind o scriere pre-sumeriana ideografica. Scribul care a executat aceste notatii s-a folosit de placute de argila proaspata, pe care a imprimat usor cu ajutorul unei bucati de trestie diverse semne si desene, ulterior placuta a fost arsa realizându-se acea rezistenta necesara pastrarii lor ca viitoare documente.

Dar, si aici este un dar, în anul 1961 Nicolae Vlasa descopera în satul Tartaria (jud. Alba) trei tablite de lut ars (teracota) într-o groapa de sacrificiu. Consensul arheologic unanim bazat pe datari cu radio-carbon (C14) la apreciaza ca apartinând mileniului VII-VI î.Hr. (anii 6200-5200).

Placutele sunt din lut ars de dimensiuni mici: doua placute rectangulare având desenate pe ele reprezentari animale si vegetale, iar a treia, rotunda prezinta gravata pe ea o scriere grafica. Faptul întradevar interesant este uimitoarea asemanare dintre aceasta scriere si cea din Djemdet – Nasra si Creta. Si datorita acestor similitudini s-au facut încercari de descifrare a lor folosindu-se grafica sumeriana.

Sumerologul V. Titov afirma ca textul înscris pe cea de-a treia placuta se traduce aproximativ prin textul: “În (cea de-a) patrusprezecea domnie pentru buzele (gura) zeului Sane cel mai vârstnic dupa ritual (este sau a fost) ars”, argumentând aceasta cu locul în care au fost descoperite, o groapa de sacrificiu, din care s-au excavat alaturi de placute, cenusa si oase de om matur dezmembrat si calcinat. Titov sustine caracterul unui rit antropofagic de sacrificiu, rolul tablitelor fiind totemic. Numele zeului Sane, zeu tartaric, în cinstea caruia se face sacrificiul, îl considera sinonim cu zeul sumerian Usmu.

Alta interpretare este facuta de catre Janos Harmatta un reputat arheolog, care considera ca cele trei placute sunt niste simple documente contabile ale unui negustor: “Faina 60+10 (masuri) zeului Palil; 20 (masuri) regelui Pontif; 60+2 (masuri) zeului Usmu/Samos”.

În consemnarile sale din “Jiviie slova Tartarii”, Boris Perlov cauta descifrarea textelor de pe placute, plecând de la interpretarile facute de Nicolae Vlassa si similitudinea existenta cu placutele din Djemdet – Nasra: “Pe prima tablita dreptunghiulara e însemnata întruchiparea simbolica a doi tapi, între dânsii e asezat un spic. Poate ca întruchiparea unor tapi si a unui spic a reprezentat simbolul bunastarii obstii, la baza careia se afla ocupatia lor cu agricultura si cresterea animalelor. Dar s-ar putea sa reprezinte si o scena de  vânatoare. E interesant ca un subiect de acelasi fel se întâlneste si pe tablitele sumeriene.

A doua tablita e împartita prin linii orizontale si verticale în sectoare nu prea mari. În fiecare sector sunt zgâriate diferite imagini simbolice. Acestea nu sunt totemuri?

Cercul totemurilor sumeriene e cunoscut. Si daca se compara desenele de pe tablita noastra cu imaginea de pe vasul ritual, gasit în sapaturile de la Djemdet – Nasra, vom remarca din nou o coincidenta izbitoare. Primul semn de pe tablita sumeriana e un animal, mai mult ca sigur un ied, al doilea reprezinta un scorpion, al treilea, dupa toate posibilitatile, un cap de om sau de zeu, al patrulea simbolizeaza un peste, al cincilea o constructie, al saselea o pasare. Astfel se poate presupune ca pe tablita sunt însemnate totemurile: ied, scorpion, demon, peste, “adânc-moarte”, pasare.

Pe a treia tablita rotunda sunt înscrise urmatoarele: NUM, KA, SA, UGULA, PI, IDIM, KARA, I.”(de catre cele) patru conducatoare, pentru chipul zeului Sane, cel mai în vârsta (conducatorul – patriarhul – sacerdotul – preotul suprem) în virtutea adâncei întelepciuni, a fost ars unul”

Ce înteles poate avea aceasta înscriptie? S-o comparam cu documentul Djemdet – Nasra pomenit înainte. În acela se afla lista celor mai însemnate surori preotese care erau în fruntea a patru grupe tribale.  Poate ca tot astfel de preotese conducatoare s-ar afla si la Tartaria. Dar mai exista si o alta coincidenta. În inscriptia de la Tartaria este pomenit zeul Sane, ba mai mult, numele zeului este reprezentat ca la sumerieni. Judecând dupa toate acestea, tablita contine informatii  asupra ritualului uciderii si arderii unui sacerdot, care si-a savârsit slujba într-un termen al conducerii sale.

Ne întrebam atunci cine au fost locuitorii stravechi ai Tartariei, care scriau în sumeriana, în mileniul V î.Hr., când despre sumerul însusi nu se pomeneste înca.  

Se impune de la sine o concluzie: inventatorii scrierii sumeriene au fost, oricât de paradoxal, nu sumerienii, ci locuitorii Balcanilor. Întradevar, cum poate fi explicat astfel faptul ca cea mai veche scriere din Sumer, datata din mileniul IV î.Hr. a aparut cu totul pe neasteptate si într-o forma dezvoltata? Sumerienii (ca si babilonienii) au fost doar elevi buni, preluând scrierea pictografica de la popoarele balcanice si apoi dezvoltând-o în scriere cuneiforma.

Iata niste concluzii socante, la prima vedere, dar ele nu sunt decât niste marturii care dovedesc ascendenta în timp si spirit asupra altor popoare. Ma întorc din nou la Nicolae Densusianu si afirmatiile lui legate de rolul civilizator al poporului pelasg în istoria universala. Istoria nu începe cu sumerienii si Egiptenii în primele clipe ale umanitatii, ci cu pelasgii.

Aceasta mica greseala de a începe manualele noastre de istorie cu civilizatiile din Orientul Mijlociu si Africa de Nord considerate ca primordiale, se perpetueaza de la istoricii greci antici, care considerau ca înaintea lor au fost doar sumerienii si egiptenii. Este mult mai simplu oricarui muritor sa scrie ceva “déjà vu” sau auzit. Toti istoricii greci au fost fascinati de realizarile egiptenilor, si sa nu uitam ca civilizatia greaca si egipteana de la un moment dat au fost contemporane, evoluând paralel.

Sunt relevante cele trei traduceri facute de Titov, Perlov si Harnatta, înclinând mai mult spre traducerea lui Perlov, pare-se mai exacta si din punct de vedere al ambientului în care s-au descoperit placutele (groapa de sacrificiu); cu o singura corectie, numele zeului Sane ar putea fi si Saue, zeu omagiat de catre pelasgi, Sane fiind numele folosit de sumerieni, preluat deformat. Numele zeului Saue se gase?te foarte des in toponomia Ardealului: Sieu, Saulia, Sieusa, Saulesti, Sauaeu, etc!

Interesanta si curajoasa este concluzia autorului mai sus mentionat, prin atribuirea acestei scrieri locuitorilor Balcanilor.

Mai este oare, necesar, sa punem întrebarea, cine erau acei locuitori ai Balcanilor în mileniul VII – VI î.Hr.?

Si totusi aceasta stralucita descoperire este în continuare ignorata de cartile de istorie si enciclopediile publicate peste tot în lume, care, continua sa prezinte Sumerul ca loc al nasterii scrisului.

De ce? Pentru ca opinia unor “ilustri istorici” este ca o singura descoperire, chiar arheologica, nu e suficienta pentru a convinge.

Si atunci voi aduce si câteva dovezi documentare preluate din opera lui Diodor din Sicilia: “Biblioteca istorica”, care în urma cu exact 2000 de ani (!) înainte de descoperirea de la Tartaria, pomeneste de scrierea pelasga, fara ca acest lucru sa de-a de gândit cercetatorilor din istorie: “ba chiar se spune ca atunci când Cadmos adusese din Fenicia literele, el cel dintâi le-a folosit în limba elena, dând fiecaruia numele si forma sa. Aceste litere au fost numite, cu denumire generala, feniciene, caci din Fenicia fusesera aduse de eleni; ar mai fi avut si denumirea speciala de pelasgice (subl. noastra) fiindca pelasgii s-au folosit cei dintâi de aceste caractere, adaptate limbii lor.” sau, “cât priveste Linos se spune ca el a însemnat cu litere pelasgice ispravile întâiului Dionysos, înfatisând în lucrarea sa si celelalte legende. La fel s-ar fi folosit de scrierea pelasgica si Orfeu si Pronapides, dascalul lui Homer, un foarte daruit mester al cuvântului.”

Iata cum o descoperire poate fi prognozata ! ! !

Aceasta scriere a carei dovada arheologica nu poate fi contestata a dat nastere ulterior: scrierii sumeriene, liniarului cretan A si B, scrierea civilizatiei Vaii Indusului, alfabetului grec, latin (modern), runic si chirilic.

Interesant ramâne de studiat, viitorilor cutezatori, modul în care s-a pastrat aceasta scriere nealterata la plutasii de pe Bistrita, care în însemnarile lor folosesc acelasi fond de semne ca de pe tablitele de la Tartaria, sau însemnele de pe veriga apartinatoare tezaurului de la Pietroasa.

Dar cel mai interesant ar fi de aflat valoarea lor fonetica pentru a patrunde în misterul ascuns al unei civilizatii fantastice.

[/toggle]
[toggle title=”Vechea civilizatie europeana (III) – CONFRUNTAREA”]

MOTO:
“Noi nu stim nimic despre elenii acestide demult, Tucidide, care ne-a descris caderea Atenei, vorbind despre stramosii sai, ne spune ca nu erau marelucru. Si probabil, asa era. Aveau obiceiuri foarte urâte. Traiau ca porcii siaruncau cadavrele dusmanilor la câinicare le pazeau turmele. N-aveau niciun respect pentru drepturile altora: macelareau bastinasii din peninsulagreceasca, numiti pelasgi, le pradaugospodariile, le furau vitele, le robeaufemeile si ficele si cântau cântece lungi si nesfârsite în care proslaveau vitejiaaheilor (…)  Hendrik Willem van Loon (Istoria omenirii)

Anii 2000–1950 î.Hr. aduc asupra Vechii Civilizatii Europene o noua amenintare: invazia grecilor. De unde veneau aceste triburi seminomade de ahei si ionieni? Dupa ultimele cercetari efectuate de arheologi si istorici, se pare ca originea lor este din stepele pontice ce marginesc coastele de Nord – Est ale Marii Negre, dincolo de Peninsula Crimeia în sudul Rusiei.

Nu se cunosc motivele care au generat o migratie de asemenea proportii: posibil o presiune din partea altor popoare din zona asupra lor, sau o crestere brusca a numarului populatiei, care necesita un spatiu vital. Cert este ca în migratia lor au urmat doua cai: prima care a traversat întregul nord al Marii Negre, teritoriul tarii noastre de la Nord la Sud si nu s-a oprit decât în partea de Sud a Peninsulei Balcanice; a doua cale a fost ocolirea Marii Negre pe la Est, traversarea podisului anatolian si trecerea Marii Egee.

Ce anume a determinat asezarea lor în acesta zona sudica a Balcanilor si nu mai la nord?

Dar sa dam citire la ceea ce scrie un reputat elenist, Pierre Lévêque în cartea sa “Aventura greaca” despre conditiile geografice si climatice din sudul Balcanilor: “Dintre marile peninsule mediteraneene, Grecia e cea mai saraca. Solul ei sterp, capriciile climei sunt deosebit de neprielnice pentru agricultura baza celor dintâi asezari umane. Dar în însasi indigenta aceasta, un popor curajos gaseste o salutara constrângere; aceasta nenorocire funciara nu-i îngaduie sa somnoleze într-o viata plina de înlesniri. Fixat pe un sol ingrat, munceste din greu pentru a-l pune în valoare, defrisând padurea, acoperind cu terase coastele dealurilor. Mai târziu va fi nevoie pentru a supravietui, sa nascoceasca alte expediente’. (…)

Iernile sunt aspre, verile calduroase. La Atena, temperatura variaza în medie de la 19ola maximum 38o. Tesalia si Beotia se prezinta vara, ca niste stepe arzatoare peste care vântul ridica vârtejuri de praf. (…)

La est de Pind, numai muntii cei mai înalti se bucura de precipitatii mai bogate – Olimpul e acoperit de brazi si castani, iar coamele Parnasului sunt înzapezite pâna în iunie, dar regiunile joase cunosc o lunga si neînduratoare epoca de seceta, caci din iunie pâna în septembrie nu ploua niciodata.

Vânturile contribuie si ele la asprimea climei. Vara, presiunea scazuta a Mediteranei aspira aerul Balcanilor, dând nastere vânturilor de nord care devasteaza lanurile, matura Marea Egee si alterneaza adesea cu rabufnirile arzatorului sirocco. Iarna, rafale violente de vânt racesc brusc atmosfera.

Îngustimea câmpiilor, caracterul excesiv al climei sunt prea putin prielnice agriculturii. Pe solurile mai putin saracacioase se cultiva cereale (cu precadere orz în detrimentului grâului, mai ales în Atica), iar pe cele pietroase vita de vie si maslini. Muntele în mare parte despadurit înca din antichitate (…) nu ofera un mediu complemetar propice vietii omului: versantele, roase de puhoaie, nu ofera decât locuri pentru pasunatul din timpul verii. Între câmpie si munte, saracacioase intinderi acoperite cu tufe de pipernicite de fistic, de mirt, cu feluriti arbusti, cu crini si zambile salbatice iar ici acolo câte un stejar pietros: domeniu predilect al caprelor si oilor.

Bogatii minerale nu se gasesc nici ele în prea mare masura. Câteva neînsemnate zacaminte de fier si cupru”.

Un adevarat peisaj deyolant si terifiant. Si totusi grecii s-au asezat aici dupa un drum chinuitor de lung pe care numai un popor hotarât si curajos putea sa-l faca.

De ce au ales aceste zone salbatice si sarace, când în drumul lor au cunoscut bogatia si splendoarea arcului Carpatic, câmpiile Pontice întinse, roditoare, numai bune de cultivat, podisuri înalte ferite de eroziunea apelor de primavara, pasuni întinse si grase adevarata mana pentru caii lor obositi. Ne se poate sa nu fi fost atrasi de clima blânda si temperata propice activitatii umane. Darurile solului si subsolului nu se poate sa nu le fi facut cu ochiul: hrana din belsug, materiale de constructii nelimitate, resurse minerale la discretie.

Ne punem întrebarea de ce oare un popor razboinic si salbatic cum erau grecii la acea ora, plecati în cautarea unui spatiu vital nu au ocupat aceste zone bogate ale tarii noastre si s-au multumit cu saracia din sudul Peninsulei Balcanice

Istoria trebuie înteleasa si judecata, si nu lasata la discretia tuturor prezumtiilor si ipotezelor care mai de care fantastice.

Motivul este foarte simplu, el este de natura umana: grecii au fost alungati de pe aceste teritorii dupa care au jinduit, de catre populatiie pelasge care traiau pasnic în acele zone. Confruntarea dintre cele doua civilizatii, a fost teribila, aceeasi ca si dintre pelasgi si vechile popoare kurgane, dar de data aceasta localnicii învatasera arta razboiului si o foloseau în beneficiul lor.

Prima invazie greaca are loc în jurul anilor 2000–1950 î.Hr. Primii invadatori au fost ionienii, triburi seminomade si razboinice. Înfrânti de populatia pelasga, localnica, pe teritoriul tarii noastre se retrag spre sud, un tinut cu o populatie mai rara datorita conditiilor de mediu. Grecii distrug totul în drumul lor. Iata ce ne spune despre acestea Pierre Leveque:

“Se impune totusi o analiza mai nuantata. Primii greci sunt ionienii, care recunosteau drept stabun eponim un zeu fluvial tamaduitor, Ion, de la care ar fi pastrat temperamentul lor impetuos (cuvântul ionian ar fi avut semnificatia de înflacarat).

Cadrele sociale – împartite în patru triburi – care îi caracterizeaza în epocile urmatoare, par sa fi existat chiar de la asezarea lor în Grecia. Ei au ocupat, într-un mod, fara îndoiala, destul de lasi, întreaga Grecie continentala si Peloponezul, fara sa impuna populatiei preelene, pe care au subjugat-o un regim mai dur.”

Se poate vedea foarte bine cine au fost primii invadatori de neam grecesc.Ce putem întelege din acest citat: în primul rând un fapt foarte important despre religia acestor triburi; credinta într-un zeu numit Ion, de la care îsi iau numele si nu Zeus. În al doilea rând, atitudinea lor conciliatoare în momentul ocuparii Greciei. Este si normal ca o data batuti si izgoniti din nord sa se aseze pentru a-si trage sufletul într-o zona aproape pustie. Tovarasia putinilor locuitori ai acestei zone le va fi benefica, învatând de la acestia cultura pamântului, specifica Greciei (maslin, vita-de-vie, smochin) si mai ales arta ceramica, mestesugareasca si artizanala.

Legat de aceasta sa-l citam din nou pe Pierre Leveque: “s-a observat ca majoritatea cuvintelor gracesti care tin de domeniul agriculturii nu se pot explica prin limba greaca (astfel spus nu au corespondente indo-europene). Iata câteva exemple tipice: sitos – grau; pisos – mazare; sicyos – castravete; colocyntha – dovleac; olynthos – smochina; elaion – untdelemn; rodon – trandafir; hyacinthos – zambila; narcissor – narcisa. Cuvintele acestea, sunt, dupa toate aparentele împrumutate din “pelasga” (de la pelasgi, denumire pe care grecii le-au dat-o celor dintâi locuitori ai ?arii lor), limba care trebuie sa fi fost comuna anatolienilor din Grecia si Creta. Si subliniaza cât se poate de bine tot ceea ce au învatat grecii de la populatiile pe care le-au subjugat.”

Nu ni se mai pare socant, ne-am obisnuit cu toate aceste afirmatii. Sa remarcam doar doua lucruri care rezulta foarte simplu din acest text: atât troienii cât si cretanii erau civilizatii pelasgice care vorbeau aceeasi limba prelatina. Si daca ne amintim si acelasi scris, identic de pe tablitele din Tartaria si Creta. Aceasta mare comunitate minoica din Creta, insula situata la jumatatea distantei dintre Grecia peninsulara, Asia Mica si Egipt, este una din cele mai stralucite civilizatii ale Europei mileniilor 3 si 2 î.Hr. Beneficiind de conditii pedoclimatice favorabile, de legaturi cultrale cu Asia Mica, Grecia si Egipt, pelasgii au creat aici bazele unei vieti economice si spitrituale infloritoare. Ne stau marturie constructiile lor monumentale, dezvoltarea mestesugurilor, constructiilor de nave care îi transforma în adevarati prim cuceritori ai marilor.

Este suficient sa dam citire concluziilor lui Horia C. Matei în caracterizarea acestei civilizatii pentru a ne da seama de superioritatea spirituala a pelasgilor în ansamblu. “Descoperirile aeheologice atesta un înalt nivel de civilizatie materiala si spirituala: orase si sate prospere, retea de drumuri si poduri de piatra, sisteme de canalizare, de aductie a apei sau de desecari, cunostinte arhitectonice ilustrate de somtuozitatea palatelor, a vilelor sau a caselor cu unul sau doua etaje, remarcabil progres în constructia navala. La începutul epocii (2000–1600) este initiata constructia celebrelor palate din Cnossos, Phaistos, Mallia ca resedinte principale, dar totodata si centre administrative, de cult, mestesugaresti si de depozitare a marfurilor. În magaziile palatelor erau adapostite grâne, ulei, vin, produse mestesugaresti din ceramica, lemn, fildes, aur, textile destinate comertului cu Grecia, Egipt, Siria; marfurile cretane vor fi descoperite si în îndepartata Mesopotamia.”

Dar toate acestea vor fi distruse de doua cutremure survenite în jurul anilor 1700 si apoi 1400. Populatia, puternic lovita, nu va mai reconstrui vechile palate. Anii 1400–1200 î.Hr. aduc asupra lor a noua nenorocire: invazia unui popor razboinic si crud, aheii greci.

Aparitia în Europa a cestui popor se produce în jurul anilor 1580 î.Hr. Drumul lor spre Europa urmeaza cele doua cai deja cunoscute. Lovindu-se puternic de comunitatea care traia în zona carpatica se retrag spre sud, trecându-i pe verii lor, ionienii, sub dominatia lor, ocupând mare parte din Grecia. Alte triburi de ahei patrund prin Anatolia ajungând la coastele asiatice ale Marii Egee. Acum va avea loc distrugerea altei comunitati pelasge înfloritoare, Troia. Informatii despre aceasta ne da chiar Homer în opera sa Iliada. Data distrugerii Troiei este incerta, oscilând între 1183 dupa Eratostene si 1280, data pe care o propune Herodot. Povestea Troiei este cunoscuta, remarcabil este faptul ca dupa distrugerea cetatii, grupul de supravietuitori condusi de Enea ajung în Italia, cerând sprijinul si ajutorul lui Latinus si a latinilor, alta comunitate pelasgica. Este si normal ca un conducator foarte inteligent si constient de soarta oamenilor lui, precum Enea, sa ceara ajutor de la un neam si de un sânge cu el.

Dar sa revenim la cronologia istorica, anii urmatori navalirii triburilor aheene nu aduc pace populatiilor pelasgice din nord, implicit acelor de pe teritoriul tarii noastre. În jurul anului 1000 î.Hr. trece cel de-al treilea val al emigratiei grecesti: dorienii care se deplasasera din stepele asiatice odata cu aheii, dar în drumul lor au facut un popas de mai lunga durata la sud–vest de Dunare (pe teritoriul actual al Serbiei). Nu am putea afirma ca relatiile dintre dorieni si bastinasi au fost idilice, odata ce si acestia sub presiunile populatiei pelasgice se retrag spre sud, deplasând si ocupând cele doua populatii – ionica si aheeana. Cele trei grupari vor da nastere în timp poporului grec si a unei civilizatii antice stralucite.

Dar tot acum comunitatile pelasgice din întreaga Europa îsi definesc identitatea ca popoare, devenind un micromozaic de culturi, începând sa se diferentieze prin traditii, port si specific de limba, dar pastrând fondul original.

Sa dam citire uneia din concluziile lui Nicolae Densusianu în a sa carte “Dacia preistorica”: “Iata aici o lista de popare barbare, care mai vorbeau si în timpul lui August o limba rustica latina: locuitorii din Bosporul cimeric, getulii, hiperboreii, colchii, dacii, galii, de lânga Rhodan si iberii din peninsula de apus”.

Completând tot el, alti vorbitori de limba barbara ca ilirii si macedonienii din zona Balcanica, latinii si etruscii din peninsula Italica, tursenii din zona cuprinsa între Italia, Corsica, Sardinia si Sicilia, turdetanii din Spania, ligurii din Galia, arimanii din Germania.

Este necesar sa întelegem comunitatea acestor limbi europene prin acest simplu mecanism care le-a creat si nu invers.

Grecii au considerat din totdeauna aceasta limba, vulgara, iar pe vorbitorii ei barbari, fie ca au fost troieni, cretani, traci sau romani.

Si totusi grecii le-au învatat obiceiuile si cunostiintele, împrumutând de la barbari chiar si elemente de limba. Dar cel mai important lucru este ca au luat de la pelasgi baza religiei si mitologiei lor. Sa-l citam pe Densusianu pentru a vedea ca “Zeii cei mari” (Uranus, Gaeea, Saturn, Zeus ) au fost zeii ocrotitori ai bastinasilor.

De aceea pentru o jumatate de Europa, cu jumatatea sudica, panteonul zeiltatilor a fost acelasi, fie ca oficiantii lor s-au numit greci, romani sau traci.

Odata cu ultimul val grec apare mentionata si cea mai veche data cunoscuta din istoria poporului nostru, anul 657 î.Hr. când potrivit traditiei, dorienii înfiinteaza prima colonie greaca de pe litoralul Marii Negre cu numele de Istros, colonie care ca si urmatoarele vor încerca sa faciliteze comertul si schimbul cultural între cele doua civilizatii. Se pare ca aceste asezari grecesti de pe malul pontic au fost tolerate si aprobate de catre bastinasi, ca un mijloc de a-si procura unele obiecte necesare sau a vinde din abundenta produsele lor. Astfel Istros si putin mai târziu Callatis si Tomis devin porturi comerciale importante în care vinul, uleiul,armele, ceramica pictata, obiecte de lux si podoaba, cerealele, mierea si ceara, piele si blanuri devin marfuri de schimb necesare atât colonistilor cât si bastinasilor.

Începând din acest moment în istoria universala poporul de nord de Dunare va purta numele de geti în izvoarele grecesti si de daci în izvoarele romane.

[/toggle]
[toggle title=”Conflictul Geto-Persan”]

MOTO:
“Am purtat 19 razboaie si cu buna-vointa lui Ahura Mazda, am zdrobit 9 regi si i-am luat prizonieri.” Darius I (Cronica persana)

Dupa indieni, neamul tracilor este cel mai mare dintre toate popoarele, daca ar avea o singura conducere si ar fi uniti în cuget, dupa parerea mea, ar fi de neînfrânt si cu mult, cei mai puternici dintre toate semintiile pamântului. Dar unirea lor e cu neputinta si nu-i chip sa se înfaptuiasca, de aceia sunt ei slabi (…)”. Astfel scria Herodot în ale sale “Istorii” despre marele neam al tracilor. Sa încercam sa analizam foarte atent textul si informatiile cuprinse în el. Constatarea lui Herodot legata de marimea poporului trac este relevatoare, comparând-o cu cea a inzilor.

De unde veneau acesti traci, textul nu ne spune în cuvinte ci printre rânduri. Daca acestia se trageau din vreo parte a Asiei sau a Europei, cronicile grecesti trebuiau sa consemneze evenimentul. Dar asemenea informatie nu exista pentru ca se simte din textul lui Herodot, ca acesti traci fusesera aici înaintea lor, a grecilor, sub un alt nume – pelasgi. Tracii sunt descendenti ai Marelui Popor Pelasg, în aceasta zona a Balcanilor, asezati la nord de peninsula greceasca pâna în tinuturile Hiperboreene, înglobând în acest neam pe iliri, macedonieni si daco-geti.

Afirmatia “cu mult cei mai puternici dintre toate semintiile pamântului” este din memoria strabunilor greci a lui Herodot care au cunoscut aceasta putere pe propria lor piele.

Motivele pentru care ei nu pot fi uniti sunt acele ale identitatii personale ale fiecarui popor, combinate cu marunte interese locale ale locuitorilor. Totusi ei ramân “puternici” precum odinioara “pelasgii erau divini”. În ultimele cuvinte ale textului Herodot, pentru a nu crea impresia unei divinizari a “barbarilor” în defavoarea grecilor, minimalizeaza dintr-un condei, calitatile poporului trac, prin cuvintele: “de aceia sunt ei slabi”. Printr-o imensa gre?eala, Herodot, face un serviciu stralucit poporului trac si implicit neamului nostru dezvaluindu-ne superioritatea spirituala a acestora fata de greci.

Nu as dori sa se creada ca denigrez sau contest marea civilizatie antica greaca si realizarile ei. Întru-totul departe de mine gândul. Dar este momentul si cazul sa sa încercam sa întelegem ca si vecinii grecilor, tracii si implicit geto-dacii au creat si dezvoltat o civilizatie mult superioara fata de ceea ce am fost învatati si cu radacini foarte îndepartate.

Textul lui Herodot poate fi luat si ca o rugaciune adresata de acesta zeilor; sa fereasca Zeus, ca ei tracii, sa se uneasca vreodata, putând deveni o puternica forta în stare sa demoleze totul în cale. Si totusi Herodot a facut în acest fel o profetie: Alexandru Macedon, unul din Marii conducatori ai istoriei, creatorul unui vast imperiu a fost trac.

Si tocmai aceasta forta latenta avea sa se angajeze în sec.VI î.Hr. într-una din cele mai mari confruntari din istorie; fata în fata doua puteri covârsitoare, imperiul Persan si Getii.

Nu se cunosc exact motivele care au generat aceasta confruntare. Mai mult ca sigur ca a fost politica de expansiune si dominatie a Imperiului Persan. Informatiile legate de acest diferend sunt foarte putine si vagi. Pentru a întelege mai bine evenimentele vom reda cititorilor din cartea lui Alexandru Busuioceanu “Zamolxis” câteva pasaje, legate de originea si existenta neamului get:

Neam strasnic de tot – gens Iortissima, adauga el (Iordanes) – (despre care) sta scris ca urma sa pustiasca chiar si tara Iudeei (…). Massagetii îsi au originea din sciti. Si zicând massageti e aproape cum ai zice solizi (graves), adioca puternici, geti – fortes Getae (Iordanes).

Aceasta denumire de massageti, data neamului nostru într-o epoca când ei mai erau numiti si bessi, probabil este facuta de catre persani. Si aici vine partea interesanta si socanta a trecutului nostru. În anul 529 î.Hr. Cirus cel Mare regele persan, stapânitor a unui vast imperiu întins de la Marea Mediterana si pâna la fluviul Indus, moare într-o lupta cu MASSAGETII!

Din nou, pentru a câta oara, imense forte militare, adevarate masini de razboi, organizate pentru a cucerii si supune se opresc si capituleaza în fata unui popor fara prea mari pretentii razboinice.

Si pentru ca o lectie nu este suficienta, peste 15 ani ea se va repeta în mod similar, dar în alta ipostaza si cu alte personaje, obligându-l pe Herodot sa pice în capcana admiratiei fata de geti. Si normal, odata ce în acea vreme doar neamul getilor înfruntau cu succes armatele persane, învingându-le. Stalucita civilizatie greaca s-a vazut multi ani obligata a se supune stapânirii persane atât în Asia Mica cât si în Grecia.

Dar sa vedem ce ne povesteste Herodot: “Înainte de a sosi la Istru (Dunare) primul popor pe care îl supuse Darius au fost getii care se cred nemuritori. Caci tracii care stapânesc partile Salmidesului si care locuiesc mai sus de cetatile Apollonia si Mesembria si se numesc scirmiazi si nipsei se predara lui Darius fara nici o lupta; iar getii hotarându-se la o rezistenta îndaratnica fura supusi îndata, cu toate ca sunt cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci”.

Sa încercam sa analizam din nou textul. În primul rând în cele scrise exista o mica contradictie: nu se poate ca getii sa fi fost primul popor supus de Darius, odata ce scirmiazii si nipseii (alte triburi trace ) s-au supus fara lupta. Afirmatia “getii care se cred nemuritori”, în unele texte “care se fac nemuritori” o vom comenta la momentul potrivit. Dar cel mai interesant lucru din text este hotarârea getilor de a lupta împotriva imensei masini de razboi persane, care era alcatuita din 700.000 de soldati. O asemenea decizie nu putea fi luata decât de o forta militara si economica, cu o organizare corespunzatoare care-si putea permite sa duca un astfel de razboi. Si totusi getii au facut-o.

Dar sa vedem cum descrie acest conflict si Iordanes, care folosind izvoare vechi, azi pierdute, scrie în cartea “Getica” – “dupa aceea, regele persilor Darius, fiul lui Histaspe, a cerut în casatorie pe fata lui Antyrus, regele getilor. L-a rugat si amenintat sa-i îndeplineasca dorinta, dar getii au respins orice întelegere cu dânsul si au spulberat nadejdiile soliei. Darius s-a facut foc de mânie si a ridicat împotriva lor o oaste de 700.000 de oameni, cautând sa razbune rusinea patita de dânsul, cu sângele supusilor sai. Dupa ce a înjghebat un pod de vase peste mare, din Calcedon si pâna în Bizant, a patruns în Tracia si Moesia, apoi a durat un pod asemanator peste Dunare, dar a fost hartuit mereu timp de doua luni, a pierdut opt mii de osteni si de teama ca podul de peste Dunare sa nu fie distrus de dusmani (pentru a se putea retrage – n.a.), a fugit în Tracia fara sa se mai opreasca în Moesia. Dupa moartea lui, feciorul lui Xerxes a vrut sa razbune insulta adusa tatalui sau si a pornit un nou razboi împotriva getilor, (…). Dar n-a izbutit în încercarile sale, fiind biruit de barbatia si dârzenia getilor; si precum a venit, asa s-a întors cu ostile sale (…)

Cumulând cele doua texte cu ceea ce se cunoaste despre istoria Imperiului Persan vom avea în fata filmul evenimentelor.

Urcarea pe tronul persan a lui Darius (522 î.Hr.) aduce cu sine o vasta reorganizare si consolidare a dominatiei în Imperiu. Tinzând spre noi teritorii, Darius nu uita visul lui Cirus si,m în anul 514 î.Hr., organizeaza o mare expeditie în Balcani. Rând pe rând, sunt încorporate în Imperiu Grecia, Tracia si Macedonia. Cele doua provincii, Tracia si Macedonia, devin adevarate capete de pod pentru lansarea expeditiei militare împotriva getilor. Pentru facilitarea acestei aventuri în “pustiul Getic”, Darius da dispozitie sa se construiasca un pod peste Dunare. Trupele persane trec în Dobrogea ocupând-o si înfângând oponenta bastinasilor.

Aceaste este aura de cuceritor a lui Darius în Getia, de care aminteste Herodot, doar ca el nu a înglobat-o în imperiu si nu a luat vreun rege prizonier, ci doar a molestat niste bastinasi pasnici, obisnuita populatie civila aparata probabil de mici garnizoane getice.

Toata ocupatia persana a durat doar doua luni, vreme în care a fost hartuita si obligata sa se retraga cu mari pierderi. “Furia getica” îsi spunea cuvântul. Conflictul dintre persani si geti înceteaza odata cu trecerea Dunarii spre sud, a ultimului soldat persan.

Remarcabil, în textul lui Iordanes, este prezenta numelui regelui get Antyrus, cel care a cutezat sa se opuna lui Darius, primul dintr-o galerie de ilustrii conducatori ai dinastiei geto-dace.

Al treilea act al tragediei persane are loc câtiva ani mai târziu, când regele Xerxes, fiul lui Darius, vrea sa spele rusinea patita de tatal sau, dar se pare ca fara succes. Si astfel, vorbind într-un limbaj oarecum sportiv, scorul final dintre geti si persani este de 3 la 0.

Zeul persan, Ahura Mazda, si-a plecat capul în fata lui Zamolxe.

[/toggle]
[toggle title=”Conflictul Geto – Macedonean”]

MOTO: “A muri de moarte de razboi e tot ce poate fi mai fericit pentru un get.” Iulian Apostatul (Memorii)

“Când am asternut pe hârtie acest titlu m-am gândit natural, la istoria politica a geto-dacilor în sec. VI–II î.Hr., caci dezvoltarea lor social economica am urmarit-o amanuntit în paginile precedente. Iar în loc de / istoria daco getilor / am scris /file din istoria triburilor daco gete/, n-am facut-o la întâmplare, ci obligat de vitregia împrejurarilor. În adevar, suntem din pacate, foarte departe de cunoasterea întregii istorii politice a tuturor daco-getilor din sec. VI–II î.Hr. Din cartea cea mare a istoriei vechi a acestui popor ni s-au pastrat doar câteva file; zeci de pagini, fara îndoiala dintre cele mai interesante, s-au pierdut pentru totdeauna, iar multe si mai interesante, poate n-au fost nicidata scrise de autori antici”.

Nu întâmplator am folosit titlul si textul lui Hadrian Daicoviciu din volumul sau “Dacii”, ci pentru a putea argumenta saracia si putinatatea informatiilor ajunse la noi despre geto – daci.

Anii 431–424 î.Hr.

Prima informatie este legata de un “rege” al odrisilor, popor trac, pe nume Sitalces care i-a în sapânire teritoriul Dobrogei si implicit triburile getice care-l ocupau. Informatiile date de Tucidide sunt confirmate de un mormânt princiar tracic descoperit în nordul Dobrogei. Aceasta prima încercare de a unii mai multe triburi tracice si getice de la nord si sud de Dunare nu reuseste decât pentru o perioada scurta. În anul 341 î.Hr., regatul Odris este cucerit de catre Filip al II-lea al Macedoniei. Partea Dobrogeana se disperseaza în mici comunitati conduse de catre conducatori localnici.

Anul 339 î.Hr.

Patrunderea, în secolele IV–III î.Hr., în tinuturile pontice a unor triburi scite, au ca urmare o puternica confruntare dintre razboinicii sciti condusi de Ateas si un conducator anonim al getilor “Rex Histrianorum”. Datorita victoriilor getilor asupra scitilor, Ateas se vede nevoit sa-i ceara ajutor regelui Filip al II-lea, promitându-i ca-l va lasa mostenitor peste Scitia. Getii reusesc sa faca fata, prin vitejia lor, la doua armate bine organizate: cea scitica si cea macedoneana. Dar moartea conducatorului lor anonim, nu se stie daca în lupta sau asasinat, provoaca panica si dezorganizare în rândul getilor, ducând la pierderea, pe moment, a razboiului.

Unic câstigator al acestor batalii ramâne Filip al II-lea care, în urma unor neîntelegeri financiare cu Ateas, uitase sa plateasca solda trupelor macedoniene, porneste împotriva regelui scitit învingându-l si ocupând întreaga Dobroge.

Din acest moment, conflictul dintre cei doi adversari, geti si macedonieni devine oficial. Ochii regelui Filip se îndreapta tot mai mult spre bogatiile getilor, dar fara succes, pentru ca foarte curând, getii dobrogeni reorganizati si ajutati cu armata geta din Muntenia condusa de regele Gudila, obliga trupele macedoniene sa se retraga. Filip se vede nevoit el însusi sa ceara pace, si sa încheie un armistitiu cu acestia: “Filip, a legat prietenie cu getii si a luat în casatorie pe Medopa, fata regelui Gudila, asa încât a ajuns mai puternic prin aceasta rudenie si a întarit regatul Macedoniei”. (Iordanes )

Anul 336 î.Hr.

Conducerea Macedoniei este luata de catre Alexandru, fiul lui Filip al II-lea, care murise asasinat. Multi din supusii Macedoniei au vazut în aceasta un bun prilej de a se elibera de sub ocupatie. Si primii au fost tribalii, populatie tracica de la sudul Dunarii. Alexandru Macedon porneste împotriva lor, dupa câteva batalii fara rezultat, tribalii, condusi de regele lor Syrmos, refugiindu-se pe o insula de pe Dunare. Ajutati de geti reusesc sa opreasca orice încercare de debarcare a lui Alexandru si a trupelor macedoniene. Convins ca rezistenta tribalilor consta în puterea getilor, Alexandru trece Dunarea noaptea, si-i ataca pe geti. Surprinsa, mica comunitate geta este înfrânta si nevoita sa se retraga cât mai adânc în câmpia getica. (Arrian – Anabasis )

Anul 326 î.Hr.

În scopul acuparii si stapânirii populatiilor din jurul Marii Aral, Alexandru Macedon, trimite pe unul din generalii lui Zopyrion cu armata sa ocupe orasul grec Olbia din nordul Marii Negre, oras de la gurile Bugului. Zopyrion asediaza orasul fara rezultat, olbiopolitanii rezista, armata de 30.000 de oameni, epuizata, se vede obligata sa faca drum întors la baza sa din Dobrogea. Acest drum avea sa fie pentru ei ultimul, getii ataca aceasta armata în retragere si o spulbera. Zopyrion moare în aceasta confruntare. Putinii supravietuitori reusesc sa ajunga în Macedonia si sa-i povesteasca regelui lor dezastrul suferit. (Arrian – Anabasis).

Anul 306 î-Hr.

Lisimah, fostul general a lui Alexandru Macedon, ajunge rege al Traciei. Doritor de a-si urma înaintasul organizeaza o serie de campanii militare cu scop de a supune asezarile de pe malul stâng al Dunarii. Dar se pare ca aceste asezari apartineau regelui get Dromichaites, rege care reusise la acea data o puternica uniune de triburi getice atât din punct de vedere social administrativ cât si militar.

Ocuparea acestor asezari provoaca un conflict militar între Dromichaites si Lisimah. Dromichaites riposteaza încercând sa-sii recupereze cetatile pierdute. Nu se stie exact rezultatul acestor lupte de tatonare, dar cert este ca în jurul anului 300 î.Hr., Lisimah trimite o expeditie de pedepsire a regelui get, condusa de chiar fiul lui Agatocles. Sfârsitul acestei expeditii este dezastruos pentru macedonieni, armata este decimata si putinii supravietuitori printre care si Agatocles sunt luati prizonieri. Tinut în captivitate, Agatocles este eliberat opt ani mai târziu în anul 292 î.Hr., probabil în urma unor întelegeri diplomatice între cei doi regi si se înapoiaza la curtea tatalui sau încarcat de daruri. Dromichaites spera ca prin acest gest sa recapete teritoriul ocupat de Lisimah si odata cu el pacea.

Dar sortii nu au fost sa fie asa, Lisimah organizeaza o noua expeditie condusa de el însusi. Getii îsi folosesc obisnuita lor metoda de lupta, învatata de la strabuni: se retrag cât mai adânc în teritoriul lor, pustiind totul si otravind fântânile. Armata macedoniana, într-o tara a nimanui sufera de foame si de sete. Atacul getilor este decisiv; luati prin surprindere macedonienii sunt capturati în frunte cu regele lor si dusi prizonieri la Helis, resedinta regelui get. Partea interesanta a acestor evenimente este modul cum Dromichaites îsi primeste oaspetii. Cronicarul afirma ca la masa organizata în cinstea învinsilor totul era pregatit si aranjat cu mult fast si gust, servitul mâncarii si al bauturii facându-se numai în vase de aur; pe când masa rezervata lui Dromichaites si fruntasilor lui era obisnuita, saracacioasa cu vase din lut si cupe din corn.

Morala regelui Dromichaites este frapanta prin alaturarea a doua imagini diferite si contrastante. Lisimah este lasat sa înteleaga ca si-a parasit traiul maret si plin de lux pentru a-si duce armata împotriva unor oameni simpli. Dromichaites îl elibereaza pe Lisimah primind înapoi cetatile pierdute. (Diodorus Siculus, Pausanias).

Anii 300 – 200 î.Hr.

Avem primele stiri despre dacii transilvaneni, angajati într-o lupta de proportii împotriva invadatorilor celti.

În zona Moldovei alte triburi dacice conduse de Oroles lupta împotriva bastarnilor de neam germanic, încercând sa le opreasca patrunderea in Transilvania. Aceste mici informatii ne fac sa întelegem comunitatea care exista între triburile daco–getice, indiferent de care parte a carpatilor erau. În fata navalitorilor actionau ca un întreg, încercând sa se ajute unii pe altii.

Enigmaticul rege Oroles este pomenit în cronici ca si un conducator deosebit de capabil si viteaz dar, si deosebit de sever. Sa citim ce spune Pompeius Trogus despre el:

“Si dacii sunt din neamul getilor. Ei, în timpul regelui Oroles, fiindca nu s-au luptat bine împotriva bastarnilor, ca pedeapsa pentru lasitatea lor au fost siliti, din ordinul regelui, ca atunci când se culcau sa-si puna capetele în locul picioarelor si sa faca nevestelor serviciile care obisnuiau înainte sa li se faca lor însisi. Si nici nu s-a schimbat aceasta rânduiala pâna când nu si-au spalat prin curaj rusinea suferita în razboi.”

Teribila pedeapsa si înjositoare probabil pentru acei luptatori.

În aceeasi perioada, în Dobrogea ne este prezentata într-o înscriptie histriana, neîntelegerile dintre coloniile greci si un rege get Zalmodegikos care avusese curajul sa retina ca ostateci 60 de cetateni histrieni, si sa blocheze veniturile cetatii. Aceste neîntelegeri dintre greci si bastinasi continua, ajungându-se la un moment dat în jurul anului 200 î.Hr. la un adevarat razboi. Cetatile grecesti aflate sub obladuirea regelui get Rhemaxos, sunt supuse unui atac de catre alta capetenie geta, Zoltes. Grecii ofera bani grei pentru ca Zoltes si oamenii lui sa nu patrunda în colonii, dar acesta refuza, alegând calea armata, grecii îsi trimit capetenia arcasilor (seful garnizoarei care apara cetatile), sa ceara ajutorul regelui Rhemaxos. Luptele dintre cei doi conducatori se termina cu înfrângerea lui Zoltes (inscriptie histriana).

O ultima informatie a secolului II î.Hr. aminteste de existenta unui rege dac Rubobostes si a unui fenomen deosebit “incrementa Dacorum per Rubobostes regem” adica <cresterea puterii dacilor sub regele Rubobostes>. Cine este acest rege dac ramâne un mister, cronicile vremii (Pompeius Trogus) tac, sau au fost pierdute. Important este ca aceasta informatie cât de scurta se poate analiza.

Cresterea puterii dacilor înseamna, în primul rând, mutarea centrului de greutate al civilizatiei geto–dacice spre o forma centralizata. Aceasta crestere nu se face decât printr-o uniune de triburi sub conducerea unui rege unic. Se pare ca nasterea primului stat dac se face sub acest conducator despre care stim prea putin. Poate descoperirile ulterioare ne vor aduce un plus de informatie.

[/toggle]
[toggle title=”Conflictul Daco – Roman”]

MOTO:
“Roma este o cetate de origine pelasgo – latina. Traditia care îi da Alba drept metropola, si îi urca originea,prin Alba si Lavinium, pâna la marele poras pelasgic Troia, a fost adoptata public de catre poporul roman, care recunoaste în locuitorii Illyun-ului pe proprii sai stramosi.” JulesMichelet (Istoria romana, Republica)

MOTO:
“Statul dac devenise prea puternic pentru ca romanii sa mai poata asigurasecuritatea deplina a frontiereiDanubiene.” Eugen Cizek(Epoca lui Traian)

Doua civilizatii puternice stau fataîn fata. Romanii în plina expansiune cuceresc stat dupa stat, întinzându-si imperiul din Europa în Africa, Asia Mica si Orientul Mijlociu. Dacii ramân în matca lor, aparându-se în fata tuturor navalitorilor.

Anul 146 î.Hr.

An care aduce romanii aproape de Dunare, trupele imperiale cuceresc Macedonia si o transforma într-o mare si principala baza militara.

Anul 106 î.Hr.

Ciudat an, anul primei confruntari dintre daci si romani. Cunoscându-se foarte bine mentalitatea poporului nostru suntem siguri ca aceasta confruntare s-a declansat, mai mult ca sigur, datorita romanilor. Trupele romane stationate la Dunare, se implica într-un fel nediplomatic în viata bastinasilor de dincolo de Dunare, încercând sa la organizeze viata pasnica dupa bunul lor plac. Riposta dacilor aliati cu ceilalti este dura. Acestia patrund adânc în teritoriul de peste Dunare provocând romanilor mari pagube.

Minucius Rufus, guvernatorul Macedoniei, este nevoit sa grupeze multe trupe romane pentru înfrângerea si alungarea intrusilor (care posibil, sase fi retras si de buna voie). Cert este ca romanii o considera o mare victorie si acest mic conflict prilejuieste mari serbari la Roma.

Abia astfel putem întelege marele respect pe care-l purtau romanii fata de daci.

Anul 72 î.Hr.

Guvernatorul Macedoniei M.Terentius Varro Lucullus întreprinde o campanie in Dobrogea, obligând cetatile pontice, grecestisa recunoasca autoritatea romana. Conflictul dintre romani si greci degenereaza într-un mic razboi, ajungându-se ca în anul 61 î.Hr. grecii aliati cu getii dobrogeni sa înfrânga ostile romane si sa-i oblige sa se retraga în Macedonia.

Anul 70 î.Hr.

La conducerea statului dac, în plina formare ajunge, Burebista, rege, care va imprima o accelerare a unirii tuturor triburilor daco-gete. Remarcabil om politic si fin diplomat, Burebista, este în acelasi timp si un înzestrat conducator militar, cu veleitati de bun organizator. Secondat de marele preot Deceneu, colaborator si sfetnic de taina, Burebista are curajul si puterea de a lua în mâini destinul neamului sau. În zece ani de zile el reuseste sa puna bazele unui regat puternic cu centrul în Transilvania si care se întindea pe tot teritoriul României Mari. Dezvoltarea economica îi permite sa construiasca sanctuare, orase noi si cetati de aparare atât în Muntii Orastiei cât si în întregul regat. Bun organizator al vietii pasnice, el realizeaza ca pacea se poate pastra doar prin puterea armelor. Strabon afirma ca Burebista era capabil sa mobilizeze o armata de doua sute de mii de oameni, cifra foarte mare pentru acele vremuri.

Anul 60 î.Hr.

Burebista îsi continua politica de unire a daco-getilor si de curatire a regatului de intrusi, înfrângând triburile celtice din sudul Slovaciei si estul Panoniei, distrugând complet triburile boiilor si tauriscilor.

Anul 55 î.Hr.

Burebista îsi extinde autoritatea asupra cetatilor grecesti din nordul Marii Negre: Olbia, Tyras si Apollonia si implicit asupra partii de nord a Dobrogei, devenind “cel dintâi si cel mai mare din regii din Tracia”.

Anul 49 î.Hr.

Constient de puterea romana care se afla la granita regatului sau, Burebista încearca sa faca un pas înainte pentru a contracara aceasta amenintare. În plina lupta pentru putere între Cezar si Pompei, interventia lui Burebista ar putea fi decisiva. Fin diplomat si cunoscator al firii umane, regele dac, înclina de partea lui Pompei, personalitate mult mai ponderata. Dar solul lui Burebista ajunge prea târziu, Pompei este înfrânt de Cezar la Pharsalus în anul 48 î.Hr. si asasinat.

Anul 48 î.Hr.

Cezar ajunge stapânul Romei, dar nu va avea timp pentru o confruntare directa cu Burebista fiind asasinat în anul 44 î.Hr. Interesant este faptul ca în acelasi an 44 î.Hr. moare asasinat si Burebista, ambii conducatori fiind ucisi de proprii lor oameni.

Anii 29–28 î.Hr.

În Dobrogea, hartuielile dintre daci si romani se intensifica. M. Licinius Crassus, guvernator al Macedoniei se implica în micul razboi civil dintre regii geti Roles (deoparte) si Dapyx si Zyraxes (de cealalta parte). Aliantele vor fi totusi ciudate: geto–dacii lui Dapyx si Zyraxes se aliniaza cu bastarnii ( popor de neam germanic) iar getii lui Roles cu armata imperiala Romana. Rezultatul luptelor se decide în favoarea lui Roles si a aliatilor sai. Dar litoralul vestic al Marii Negre trece sub guvernarea unui prefect roman. Se pare ca acest lucru a fost un atribut greu de platit de Roles si oamenii sai.

Anul 6 d.Hr.

Daca în anul 29 î.Hr. romanii s-au amestecat în luptele civile dintre daco-geti doar ca aliati, a unora sau a altora, se pare ca de aceasta data consemnam o noua confruntare directa dintre daci si romani. Nu se cunosc exact cauzele si desfasurarea conflictului, cert este ca generalul roman Sextus Aelius Catus, ca o masura de represalii, stramuta în sudul Dunarii, sub observatie, circa cincizeci de mii de geti din câmpia Romana. Multe asezari si cetati daco-getice din aceasta zona sunt distruse. Numarul mare de geti luati oarecum prizonieri, ne indica amploarea conflictului.

Anul 12 d.Hr.

Getii moldoveni ataca Dobrogea si cuceresc cetatea Aegyssus (Tulcea).

Anul 46 d.Hr.

Întreaga peninsula Balcanica devine posesiune a Imperiului Roman. Dobrogea este inclusa în provincia Moesia. Daco-getii dobrogeni sunt primii care cunosc “pacea romana”.

Anul 57-67 d.Hr.

Interventiile romanilor în Dacia se fac din ce în ce mai simtite. Folosind aceleasi metode ca în anul 6 d.Hr., romanii condusi de Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, guvernator al Moesiei, stramuta din nou o suta de mii de de transdanubieni din zona de nord a gurilor Dunarii în provincia Moesia. Cifra indicata mai înainte ne evidentiaza bogatia umana a Daciei.

Anul 69 d.Hr.

Bastinasii daco-geti aliati cu roxolanii si iazigii riposteaza la acest amestec roman în treburile lor interne, trecând Dunarea iarna si provocând mari pierderi umane si materiale romanilor. Imperialii reusesc sa înfrânga cu mari eforturi aceasta invazie si sa-i impinga înapoi peste Dunare.

Anul 85-86 d.Hr.

Marea invazie a dacilor condusi de Duras si mai tânarul Decebal, aliati cu cu sarmtii si bastarnii, la sud de Dunare. Aceasta invazie este rezultatul unor noi amestecuri romane în treburile dacilor si inaugureaza primul razboi oficial dintre Dacia si Roma. Dacii patrund adânc în teritoriul Moesiei, înfrângând armata dupa armata. Însusi guvernatorul Moesiei este ucis. Motivul cert al acestei reactii dure a dacilor este contracararea dorintei de expansiune a Imperiului Roman, care privea la data aceea prin conducatorii lui la Dacia, ca la un posibil El Dorado (Paul Mac Kendrick).

Razboiul dus de daci si aliatii lor a fost scurt, fulgerator si distrugator. Obtinându-si scopul acestia s-au retras pe teritoriul lor.

Anul 87 d.Hr.

Împaratul Domitian organizeaza sub conducerea generalului Cornelius Fuscus o expeditie de pedepsire a dacilor. Este momentul în care batrânul rege dac Duras cedeaza tronul sau nepotului, pe nume Decebal.

Ar fi interesant aici, ca o completare, sa încercam sa prezentam succesiunea regilor daci de la moartea lui Burebista si pâna la urcarealui Decebal pe tron. Avem putine informatii, multe inexacte, lista neputând fi completa si lamurita decât prin prisma viitoarelor descoperiri. Ceea ce se stie totusi poate fi prezentat, pentru o mai buna întelegere a stabilitatii si continuitatii statului dac.

Dupa moartea lui Burebista statul dac nu se dezmembreaza. Apar o serie de mici state în zonele mai îndepartate precum Moldova, Dobrogea si partea estica a Munteniei, administrate de catre conducatori locali, dar puternicul stat dac cu centrul în Muntii Orastiei dainuie în continuare, micile statulete desprinse gravitând în jurul lui.

Conducerea statului este preluata de Deceneu, fost mare sfetnic al lui Burebista, care concentreaza în mâinile lui atât puterea laica cât si cea religioasa. Dar dupa o domnie de 26 de ani a lui Burebista care a avut alaturi de el un sfetnic atât de priceput ca Deceneu, acesta, nu a putut domni prea mult timp, fiind la acea vreme a ocuparii tronului, mai mult ca sigur un om batrân. Iata ce ne informeaza Iordanes în acest sens:

“Iar dupa ce Deceneu a murit l-au avut în aproape aceeasi veneratie pe Comosicus, deoarece acesta nu-i era mai prejos ca iscusinta. El era socotit datorita priceperii sale si un rege peste dânsii si preot si judeca poporul ca judecator suprem. Si dupa ce el a lasat cele omenesti, a venit la domnie Coryllus, regele getilor si timp de patruzeci de ani a stapânit peste neamurile lui în Dacia.”

În alt paragraf Iordanes ne mentioneaza existenta unui rege get Dorpaneus, care în timpul lui Domitian a initiat o serie de atacuri asupra provinciei Moesia. Ultimul pomenit în cronicile sale este regele Decebal.

Alte mentiuni legate de regii daci în cronici sunt cele facute de Orosius care pomenenste de Diurpaneus Frontinus care-l mentioneaza pe Scorylo ca dux Dacorum, într-o perioada când la Roma erau grave tulburari (probabil cele din timpul lui Nero si Duras (Diurpaneus)).

Referitor la aceste informatii Hadrian Daicoviciu incearca sa dateze cronologic aceste domnii ajungând la urmatoarea concluzie:”Deceneu si Comosicus îsi împart intervalul între 44 î.Hr. si 28/29 î.Hr., Coryllus – Scorillo domnind între 26/29 d.Hr. si 68/69 d.Hr., iar Duras–Diurpaneus între 68/69 si 87.”Iata cum toate aceste date sunt infirmate de o alta informatie, datata în jurul anilor 32–31 î.Hr. din timpul domniei lui Augustus, care pomeneste despre fagaduiala împaratului roman facuta lui “Cotiso regele Dacilor”. Numele lui Cotiso apare si sub forma Coson trecând prin forma Cotisoni. Cine este acest rege si ce promisiuni i-a facut însusi împaratul roman?Multi istorici afirma ca el ar fi fost un conducator al Banatului, lucru sigur infirmat de promisiunea lui Augustus, care îi ofera mâna ficei lui. Ori, un împarat roman, nu putea oferii mâna ficei lui decât unui om cel putin la fel de puternic ca el, sigur unui rege dac. Confuzia de nume din izvoarele vremii este un lucru foarte obisnuit; si mai mult ca sigur ca Iordanes în relatarea lui, facuta mult mai târziu de la aceste evenimente, a omis o serie de regi daci si a facut mari confuzii între unii si altii.

Cert este faptul ca domnia unui rege dac, care a batut si monede cu numele sau, raspândite între anii 44–27 î.Hr., nu a putu trece neobservata. Si aici apare confuzia între el si Comosicus, facuta de Iordanes.

Parerea mea personala este ca ordinea regilor este: dupa Deceneu a fost Coson si apoi Comosicus. Cert este faptul ca regele Coson (Cotiso) dispare de pe scena istoriei în anul 28 î.Hr. împreuna cu o parte din armata sa, într-o puternica confruntare cu romanii. Interesanta ar putea fi aflarea cauzei care a determinat racirea relatiilor dintre Augustus si Coson.

Alt fapt interesant în derularea acestor domnii este chiar faptul consemnat de Hadrian Daicoviciu: “e greu de crezut ca Scorillo–Coryllus moare dupa patruzeci de ani de domnie lasând doi baieti minori, pe Decebal si pe Diegis. Nici domnia de 18–19 ani a lui Duras–Diurpaneus nu este usor de acceptat daca el este fratele unui om care a domnit patruzeci de ani.”

Sa încercam sa facem putina ordine. Iordanes afirma ca Coryllus a domnit imediat dupa Comosicus, deci nu poate fi facuta nici o legatura între cele doua nume Coryllus si Scorilo, acesta din urma domnind mult mai târziu. Si totusi Iordanes afirma un fapt exceptional despre Coryllus: o domnie de patruzeci de ani, nu este ceva obisnuit si aceasta trebuie sa fie una deosebita în realizari. Putem concluziona ca acest rege a domnit la confluenta celor doua secole (sec. I î.Hr. si sec. I d.Hr.)si nu poate fi confundat cu tatal lui Decebal, regele Scorilo.

Oarecum, ordinea domniilor daco-gete pare sa se concretizeze sub urmatoarea forma: Deceneu, Coson, Comosicus, Coryllus, câtiva regi neamintiti de cronici, Scorillo, Duras–Diurpaneus si Decebal. Tinând cont de lungimea domniei lui Decebal (20 de ani) si prezentarea lui pe Columna lui Traian ca un barbat tânar, este mai mult ca sigur ca la moartea tatalui sau, nu ajunsese la vârsta majoratului, fiind nevoie în acest caz de preluarea tronului pe o perioada scurta de 3–4 ani de Duras fratele regelui defunct.

Prezentarea regilor daci nu ar putea fi completa daca nu l-am aminti si pe Dicomes, rege al dacilor sud moldoveni, contemporan cu Deceneu si Coson.

[/toggle]
[toggle title=”Zamolxe”]

MOTO:
“Cultul zeului Om, Zamolxis, Zeul Mos,  Saturn îsi are originea în vremuri foarte îndepartate (…) Getii ne-au transmis traditii la fel de vechi ca Vedele (…)
Marele Zeu al getilor era un Zeu al duhurilor nemuritoare, al nemarginirii, timpului infinit. Fiecare român,zicându -si om, poarta un nume al Zeului, al Mosului getilor, al stamosului românilor.” Mioara Calusita – Alecu (Zamolxis)

Urmasi ai pelasgilor, geto-dacii au mostenit si preluat de la acestia credinta în “Zeii cei Mari”; dar la un moment dat, necunoscut cronologic, apare în lumea lor o personalitate covârsitoare care revolutioneaza întreaga lor religie. Acest mesager al unor noi conceptii religioase, remodeleaza si recreeaza întreaga spiritualitate dacica.
Dar sa-l lasam pe Herodot (484–425 î.Hr.) sa ne povesteasca: “Iata cum se cred nemuritori getii: ei cred ca nu mor si ca acel care dispare din lumea noastra se duce la daimonul Zamolxis. Unii dintre ei îi mai spun si Gebeleizis. Tot la al cincilea an ei trimit la Zamolxis un sol, tras la sorti, cu porunca sa-i faca cunoscute lucruri de care, de fiecare data, au nevoie. Iata cum îl trimit pe sol: unii dintre ei primesc porunca sa tina trei sulite (cu vârful în sus), iar altii, apucând de mâini si de picioare pa cel ce urmeaza sa fie trimis la Zamolxis si ridicându-l în sus, îl azvârle în sulite. Daca – strapuns de sulite – acesta moare getii socot ca Zeul este binevoitor; iar daca nu moare aduc învinuiri solului, zicând ca e un ticalos si, dupa învinuirile aduse, trimit un altul, caruia îi dau însarcinari înca fiind în viata. Aceeasi traci, când tuna si fulgera, trag cu sagetile în sus, spre cer si ameninta divinitatea care provoaca aceste fenomene, deoarece ei cred ca nu exista un alt Zeu în afara de al lor.
Asa am aflat eu de la elenii care locuiesc pe tarmurile Helespontului si a Pontului Euxin, Zamolxis despre care vorbesc – fiind doar un muritor – a fost rob în Samos si anume a lui Pitagora, care era fiul lui Mnesarchos. Dupa aceea, ajungând liber, stânse bogatii mari si dupa ce se îmbogati, se întoarse în patria lui. Întrucât tracii erau foarte nevoiasi si saraci cu duhul, Zamolxis acesta – cunoscator al felului de viata ionian si al unor deprinderi mai cumpanite decât cele trace, întrucât avusese legaturi cu grecii si cu Pitagora, un însemnat gânditor al acestora, a cladit o casa pentru adunarile barbatilor, în care (se spune) îi primea si punea sa benchetuiasca pe fruntasii tarii, învatându-i ca nici el, nici oaspetii sai si nici unul din urmasii acestora nu vor murii, ci vor merge într-un anume loc unde vor trai pururi si vor avea parte de toate bogatiile. În vreme ce savârsea cele amintite si spunea lucruri de felul acesta, a poruncit sa i se cladeasca o lociunta subpamânteana. Când a fost gata, Zamolxis a disparut din mijlocul tracilor si, coborând în locuinta lui de sub pamânt, a trait acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult sa-l aiba jelindu-l ca pe un mort. În al patrulea an, el le-a aparut si astfel Zamolxis facu vrednice de crezare învataturile lui. Iata ce se povesteste despre înfaptuirile lui.
În privinta lui Zamolxis si a lucuintei sale subpamântene nici eu nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult; mi se pare, însa, ca el a trait cu multi ani înainte de Pitagora. Fie Zamolxis om ori vreun daimon de-al getilor, sa-i fie de bine.”
Si pentru a întelege mai bine amploarea acestei prezente fantastice si enigmatice în lumea daca, vom pezenta pe rând toate informatiile pe care le avem despre Zamolxe de la cronicarii antici, dar doar cele din faza primara si nu rezultate din diverse interpretari ale unor texte cunoscute.

Platon (427–347 î.Hr. – în Charmides): “Tot asa stau lucrurile Carmide si cu acest descântec. Eu l-am învatat acolo în oaste de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zamolxis, despre care se zice ca îi face pe oameni nemuritori. Spunea tracul acesta ca medicii aveau dreptate sa cuvânteze asa cum v-am aratat adineauri. Dar, Zamolxis, adauga el, regele vostru, care este un Zeu, ne spune ca, dupa cum nu trebuie sa cautam a griji ochii fara a tine seam de cap, nici capul nu poate fi îngrijit netinându-se seama de corp. Tot astfel trebuie sa dam îngrijire trupului împreuna cu sufletul. Iata de ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: pentru ca ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit.
Daca întregul este bolnav, partea nu poate fi sanatoasa, caci ziceau ei, toate lucrurile bune si rele pentru un corp si – pentru om în întregul sau – vin de la suflet si de acolo curg ca de la cap la ochi, prietene, zicea el, sufeltul se vindeca cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac sa se nasca în suflet întelepciunea.”

Mnaseas (sec. II î.Hr. – fragment de Lexicon ) – “getii cinstesc pe Cronos, numindu-l Zamolxis”

Diodor din Sicilia (c. 80 – 21 î.Hr. – Biblioteca istorica ): “într-adevar, se povesteste ca, la arieni, Zathraustes a facut sa se creada ca o buna zeitate i-a încredintat legile. La asa numitii geti, care îsi închipuie ca sunt nemuritori, Zamolxis pretindea ca si lui îi daduse legile Hestia, zeitatea lor. Tot astfel la iudei, Moise spunea ca legiuirea o datoreaza zeului lor, invocat de iudei sub numele de Ioa.”

Strabon (c. 63 î.Hr. – 23 – Geogr.VII.): “se povesteste ca unul dintre getii cu numele Zamolxis a fost sclavul lui Pythagoras si cu acest prilej a învatat de la filosof unele stiinte ale cerului, altele apoi si le-a însusit de la egipteni, deoarece a pribegit si prin acele parti ale lumii. Dupa ce s-a întors în patrie, el a câstigat o mare trecere înaintea mai marilor si neamului sau, deslusindu-le acestora semnele ceresti. În cele din urma, l-a îînduplecat pe rege sa împartasasca domnia cu el, întrucât este în stare sa le vesteasca vrerile zeilor. La început, el a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar dupa un timp a fost socotit el însusi zeu. S-a retras atunci într-un fel de pestera inaccesibila altora si acolo si-a petrecut o buna bucata de vreme, întâlnindu-se rar cu cei de afara, decât doar cu regele si cu slujitorii sai. Regele, când a vazut ca oamenii sunt mult mai supusi fata de el decât inainte, ca fata de unul care le da porunci dupa îndemnul zeilor, i-a dat tot sprijinul. Acest obicei a dainuit pâna în vremea noastra; dupa datina, mereu se gasea un astfel de om care ajungea sfetnicul regelui, iar la geti acest om era numit chiar zeu. Pâna si muntele (cu pestera) a fost socotit sfânt si asa îl si numesc. Numele lui este Cogaionon, la fel ca al râului care curge pe lânga el. Apoi când peste geti a ajuns sa domneasca Burebista, împotriva caruia divinul Caesar s-a pregatit sa porneasca o expeditie, aceasta cinste o detinea Decaineos. Iar practica pythagoreica de a se abtine de la carne a ramas la ei ca o porunca data de Zamolxis” (…)
“Spre a tine în ascultare poporul, el si-a luat ajutor pe Deceneu, un magician (tradus gresit ca sarlatan) care ratacise multa vreme în Egipt, învatând acolo unele semne de prorocire, multumita carora sustinea ca talmaceste voia zeilor. Ba înca de un timp fusese socotit si zeu, asa cum am aratat când am vorbit despre Zamolxis. Ca o dovada pentru ascultarea ce i-o dadeau (getii) este si faptul ca ei s-au lasat înduplecati sa taie vita de vie si sa traiasca fara vin.” (…)
“Posidoniu afirma ca misii se feresc, din cucernicie, de a mânca vietati; si iata deci moptivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hranesc însa cu miere, lapte sau brânza, ducând un trai linistit – pentru care pricina au fost numiti /theosebi / si / capnobati /. Unii traci, spunea scesta îsi petrec viata fara sa aiba legaturi cu femeile, numindu-se / ctisti /; ei sunt onorati si socotiti sacri, traind, asadar, feriti de orice primejdie.”

Herodian ( 232 – 304 – Viata lui Pitagora): “Pythagoras, mai avea si un alt adolescent pe care-l dobândise în Tracia, numit Zamolxis, deoarece – la nastere – i se aruncase deasupra o piele de urs. Tracii numesc pielea “zalmos”. Îndragindu-l, Pythagoras l-a învatat sa cerceteze fenomenele ceresti si (sa se priceapa) la sacrificii si la alte ceremonii în cinstea zeilor. Unii spun ca el mai este numit si Thales, iar barbarii îl adora ca pe Heracles. Dionisophanes afirma ca el a fost sclavul lui Pythagoras, ca a cazut în mâinile hotilor si a fost tatuat când s-a facut rascoala împotriva lui Pythagoras, care a fugit si ca si-a legat fata din pricina tatuajului. Unii mai spun ca numele de Zamolxis înseamna “barbat strain”.
Zamolxe este pomenit în multe alte izvoare sub ambele forme ale numelui sau. Astfel Hellonicos din Mitilene, Arrian, Apuleius, Lucian, Clemens din Alexandria, Agathias, Origene, Iamblichus, Enea din Gaza, Hesychis din Alexandria, Leon Diaconul, Iordanes si Suidas reiau legenda lui Herodot, comentând-o doar si fara a mai îmbogati cu ceva informatiile legate de mitul zamolxian.

Ca o completare la cele citite mai sus, putem prezenta si portretul întocmit de Victor Kernbach în al sau “Dictionar de mitologie”, lui Zamolxe, folosindu-se atât de istoricii contemporani cât si de cei antici: “Astfel, Zamolxe a fost: daimon getic (Herodot), sclav a lui Pytagoras (Herodot, Strabon, Celsus, Origene), initiat în Egipt (Strabon, Iordanes), întelept prepitagoreic (Hetodot ), erou civilizator zeificat (Herodot, Strabon), mag si medic psihoterapeut sau rege ajuns zeu (Platon), legislator (Diodor din Sicilia, filosof savant (Iordanes), profet (Strabon), reformator religios, cultural, politic (Herodot, Iordanes), mare preot al divinitatii daco-getice supreme (Strabon), personaj mort si înviat (Celsus), divinitate feminina (Suidas), Hyperboreu (Clement), saman (E.R.Dodds), zeu dionisiac dupa modelul Sabazius (Grigore G.Tocilescu), zeu celest si atmosferic (Vasile Pârvan), zeu uranian (Mircea Eliade), zeu urano-solar evoluat dintr-un zeu htonic (Hadrian Daicoviciu), zeu htonic (I.I.Russu), divinitate initiatica (Traian Herseni), profet htonic, naturist si initiatic al unui zeu suprem (Radu Florescu), zeul carpatic al nemuririi (Alexandru Busuioceanu), zeul totemic întruchitpând ursul (Romulus Vulcanescu), un zeu care reapare periodic (Alexandru Popescu) Zeul Mos (Nicolae Densusianu, Romulus Vulcanescu ).”
Asemenea unui pictor, din aceasta paleta fantastic de bogata în culori – informatie – sa încercam sa realizam un portret al lui Zamolxe. Ma raliez intuitiv acestei forme a numelui (Zamolxis), ca si Lucian, Diogene, Laertius, V. Kernbach, Alexandru Busuioceanu, Iosif Constantin Dragan si nu Zalmoxis, derivat deformat, gresit preluat de catre Herodot al unui nume “barbar” pentru el unul din argumentele puternice în acest sens este informatia data de Herodian care întâlnind în cronici trei forme, intuieste si explica de la inceput sensul corect al numelui Zamolxis, Zalmoxis si Salmoxis fiind derivat din primul.
Cazurile sunt foarte dese în rândurile cronicarilor antici, astfel Diurpaneus devine Dorpaneus sau Duras, Burebista este scris Boruista iar Decainos este echivalent cu Decebnau.

Iar în al doilea rând mi se pare absurd într-un anumit context truda istoricilor de a interpreta sensul numelui, cautând sa-l traduca sub diferite forme care mai de care mai savante. În ciuda faptului ca Porphyrios face o speculatie legata de acoperirea lui Zamolxe cu o blana de urs la nastere, si asa zisul sens al cuvantului “zalmox” care în traca ar însemna piele. Mi se pare putin fortata afirmatia cu tenta de îmbogatire a legendei, a informatiei pe care o preia de la Dionysophanes, deci preluata la mâna a doua si nu direct de la Herodot.
Sensul cuvântului trebuie luat ad litera si nu supus unor interpretari savante, din care, apoi sp rezulte atibutii care mai de care socante. Nimeni nu s-a “gândit sa traduca” numele lui Burebista, Decebal sau Deceneu, deci nu înteleg efortul de a atribui un sens criptic numelui Zamolxe. Cu atât mai mult, mult mai simplu ar fi fost sa se înteleaga ca sinonimele pomenite în cronici ca Gebeleizis si Zeuta sunt reprezentari ale unuia si aceluiasi personaj: Zamolxe.
Zeuta – nume pomenit de Iordanes, poate fi desfacut în doua parti componente, asa cum bine observa si Mioara Calusita – Alecu, în Zeu – Tata. Însasi denumirea latina Jupiter deriva din transformarea succesiva de deus – pater – divus – pater – diupater, care înseamna acelasi lucru. Deci marele Zeu get Zamolxe purta denumirea si de Zeu tata.
Identic, numele de Gebeleizis pomenit de Herodot poate fi desfacut, dupa propria mea convingere, în trei parti: Gebel – lei – zis, sau mai bine spus GEBEL – LAU – ZEU (ZEUS dupa greci).
Pe ce îmi bazez aceasta explicatie. E simplu de explicat. P.Kretschmer numeste cuvântul GEBEL ca fiind rezultat dintr-o familie de cuvinte însemnând “Pamânt”. LAI – este cuvânt întâlnit pe un altar din Histria în anul 237 î.Hr. si semnifica denumirea geto-dacilor. Vechii localnici ai României erau numiti de greci geti, de romani, daci, dar ei se numeau pe ei “LAI”. Ultimul cuvânt din aceasta grupa este cuvantul ZEU al carui sens e foarte clar. Dar sa vedem care este sensul gruparii : Zeul bastinasilor (nascuti) din pamânt – vechea credinta a pelasgilor. Si acest zeu unic era Zamolxe.
Aceasta afirmatie mai poate fi întarita si cu un fapt mai putin obisnuit. La începutul sec. VI, împaratul Justinian transfera o serie de trupe alcatuite din soldati daci (însotiti de familiile lor) de la Dunare catre Sinai, sa apere manastirea Sf. Ecaterina. Treptat acveste trupe s-au adaptat modului de viata aspru al desertului devenind un trib de beduini cu o identitate diferita de cea a celorlalti beduini arabi, ei numindu-se GEBALIE- bastinasi din Dacia, nascuti din pamânt – sau gabhalai care este acelasi lucru (ultima particula “LAI” fiind întâlnita de noi si explicata). Acest trib a pastrat în spiritualitatea lor, locul de origine, numindu-l tara Llah. Si iata cum se poate face legatura între LAI – ul dac si numele românilor din evul mediu – LAHI si apoi VLAHI si VALAHI. Simpla deformare si evoluare în timp a unui nume.
Ca o completare la cele povestite mai sus, voi reda o descriere facuta de scriitorul Mihnea Gheorghiu, în urma unei calatorii desfasurata în nordul Africii: “Într-un oras dintr-o pitoreasca regiune nord – africana am cunoscut un profesor de filologie localnica. Trecut de prima tinerete, cu pielea de culoarea aramei, cu ochii albastri si cu parul rosu-castaniu inelat, reprezenta o populatie straveche, a carei limba si cultura se pare ca n-au fost înca definitiv identificate în cadrul istoric al lumii arabe înconjuratoare. Era berber. Vorbind despre avatarurile lingvistice popoarelor africane, cu câteva exemple de etimologii necunoscute, mi-a dat si o informatie extraordinara, cuvintele berbere “fota” si “brâu” inexistente în lexicul neamurilor vecine, vin – zicea el – de undeva nu se sti de unde. Am citit în privirile lui stupefactia, atunci când i-am spus ca acestea sunt în acelasi timp, cuvinte vechi românesti inexistente, de asemenea, în limba vecinilor nostri.”
Dar sa trecem peste aceasta paranteza – revelatoare – si sa revenim la fondul problemei.

Stim din cele prezentate mai înainte ca dacii au preluat de la ascendentii lor, pelasgii, credinta în “Zeii cei mari”. Cine erau acesti zei si cum se numeau ne-o spune chiar Nicolae Densusianu, istorisindu-le întreaga legenda. Sintetizând, ajungem la o prezentare directa a lor. Primii zei au fost Uranus si Gaeea sau Gaia, zei creatori, Uranus fiind zeul primordial, personificarea cerului, puterea absoluta, iar Gaeea divinitatea gliei materne, pamântul în esenta. Descendentul lor a fost Saturn, zeu al adâncimilor ascunse si protector al semanaturilor. Saturn era identificat si cu Cronos, devenit zeu al timpului, iar mai târziu cu Pelasgos, stamosul mitic al populatiei pelasge. Din unirea lui Saturn cu Rhea, titanida, s-au nascut Osiris, Zeul egiptean al mortii si al învierii periodice a naturii vegetale, Typhon, monstru fabulos si Zeus, zeul suprem al cerului.
Cu cine poate fi identificat Zamolxe?! Unii cercetatori sustin ca cu Uranus, iar altii atribuindu-i denumirea de Zeul Mos cu Saturn.

Dar sa încercam sa cercetam în amanunt tot ceea ce avem ca informatie despre el, simplu, metodic si fara interpretari fortate.

Mai toate informatiile pe care le avem încearca sa ne convinga, ca el, la început a fost un om care a dobândit apoi rangul de zeu. Nasterea lui ne este prezentata ca un episod mitic, transformând un accident la nastere sau un ritual într-o definire a numelui.ne referim desigur la Porphyrios si la teoria lui legata de blana de urs care a fost aruncata peste pruncul abia nascut.
Herodot insista în mod deosebit asupra faptului, ca Zamolxe a fost un om si a trait în vremea lui Pitagora, fiindu-i acestuia sclav ; dar dându-si seama de imposibilitatea acestui fapt îsi retrage afirmatia spunând ca sigur a trait cu mult înainte de filisoful grec. Acceptând ideia ca Zamolxe a fost initial un om, nu a putut fi unul obisnuit. Ci un om care cunoaste misterul vietii si al mortii. Om al carui filozofie de viata se apropie de filosofia acelor guru indieni ascetici care cauta absolutul prin meditatie si abtinerea de la viata materiala.
Nu degeaba Herodot îl numeste “daimon”, întelegând prin aceasta, spirit elevat dar si misterios, initiat în tainele Universului. Istoria lumii cunoaste astfel de spirite legiuitoare, creatoare de religii, mesageri ai Ziditorului, profeti. Cei mai celebri dintre ei, ca superioritate morala si spirituala sunt: Moise, conducatorul evreilor; Zaratustra, conducatorul poparelor ariane; Budha, înteleptul poporului indian; Iisus Cristos, Fiul si mesager al Lui Dumnezeu, generator al crestinismului; Mahomed, profet al Islamului. Toti acesti mesageri al Unicului Creator, generatori de religii, sunt o legatura între Divinitate si omul simplu, actionând asupra acestuia din urma, cu scopul de a realiza sensul existentei lui pe pamânt.
Zamolxe intra si el în aceasta categorie, fiind poate cel mai timpuriu ca existenta (mai sus au fost prezentati în ordinea aparitiei lor cronologice).

Asemenea lui Moise care-si noteaza mesajul lui Yahweh pe tablite din piatra, notându-si legile poporului sau, asemeni lui Budha care-si transmite învataturile în urma unei revelatii, asemenea lui Zaratustra care ascetic a învatat sa iubeasca întelepciunea si dreptatea, împartasind-o apoi oamenilor, asemeni lui Iisus Cristos ca prezenta a lui Dumnezeu pe pamânt, Zamolxe dupa cum afirma Diodor din Sicilia: “pretindea ca si lui îi daduse legile Hestia, zeitatea lor.”
Cine este aceasta Hestia? Euripide a identificat-o cu Gaeea afirmând despre ea: “Tu, Maica Glie, muritorii întelepti te numesc Hestia”. Dar sensul cuvântului Hestia este unul mult mai complex si relevant: “Cea care da impuls tuturor lucrurilor”.
Zamolxe este un mesager al Divinitatii, un învatator al poporului sau. Care sunt aceste legi trasmise? În primul rând principiul absolut al universului, principiul echilibrator al vietii prin ordinea indispensabila a naturii si societatii. Lectia lui de anatomie si patologie, povestita de Platon, este o dovada în acest sens. El nu trateaza doar particularul ci întregul luat în ansamblu, dar studiind în amanuntit fiecare parte componenta a lui. Iata si o legatura între cunostintele de medicina ale lui Zamolxe si principiile traditionale chineze.
Legile lui Zamolxe sunt simple, legate de natura, învatându-i pe daci sa nu manânce vietati ci sa adopte un regim alcatuit din diferite cereale, miere, lapte si brânza. Care sunt în ziua de azi sfaturile medicilor traditionalisti legate de modul de tratare a diferitelor boli, nu altele decât adoptarea unui regim de viata naturist.
Strabon ne prezinta si pe acei aficianti – preoti ai cultului lui Zamolxe, adevarati pustnici, traind în singuratate, cucernicie si renuntare la cele lumesti. Acesti oameni sunt prezenti sub numele de “ktistai”.
Un important sens trebuie dat si afirmatiei lui Herodot, legata de credinta în Nemurire a geto-gacilor. Textul scris se interpreteaza în general în doua variante :”iata cum se cred nemuritori getii” si “iata cum se fac nemuritori getii”
Care este sensul corect al afirmatiei? Învatatura lui Zamolxe ne spune ca oamenii nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc, unde vor trai de-a pururi. Pe ce se bazeaza aceasta afirmatie?
Zamolxe a fost un “initiat” în tainele mortii, si pentru a întelege aceasta, vom rasfoi cartea lui Paul Brunton – Egiptul secret , pentru a va prezenta mai pe larg sensul acestei initieri: “este fapt stabilit ca, în templele cele mai vechi, multi preoti egipteni de rang superior si toti titularii marelui sacerdotiu erau versati în cunoasterea misterelor hipnotice si magnetice putând face ca subiectii experientelor acestora sa cada într-o stare cataleptica atât de profunda încât moartea sa rezulte din acest fapt (…)
În acest mod, puteau sa imprime o putere de întelegere a sufletului omenesc si, obligându-l sufletul însusi sa iasa temporar din corp, sa-l faca sa perceapa existenta unei alte lumi, asa numita lume a spiritului (…).”

Brunton ne prezinta initierea unui tânar sub numele de Lucius, în misterele lui Osiris: “poate ca, cititorule entuziast arzi de nerabdare sa afli ce s-a spus si ce s-a facut în acel moment. Ti-as spune daca as avea dreptul în mod legal si daca ar fi legitim sa auzi. Dar limba si urechea ar suferi aceasta otravire daca ti-as satisface via curiozitate. Totusi, deoarece,fara îndoiala, o dorinta pioasa te chinuie nu-ti voi aplica o angoasa mai lunga. Asculta deci si crede, pentru ca ceea ce spun este adevarat. Am patruns pâna în preajma frontierelor mortii, punând piciorul pe pragul Proserpinei; am fost transportat prin toate elementele. Apoi am revenit pe pamânt. Am vazut soarele stralucitor, magnific în mijlocul noptii, m-am apropiat de zeii de sus si de cei de jos ; i-am adorat fata-n fata. Fii atent: ti-am spus lucruri pe care, desi le-ai auzit, nu trebuia sa la stii.”
Care a fost si marturia nobilului Platon: “în consecinta aceste initieri divine, am contemplat viziuni simple si binecuvântate, ce se prezentau într-o lumina pura, iar noi însine redati imaculati, am fost eliberati de acest învelis pe care îl numim cor, de care suntem actualmente legati ca o stridie de cochilia sa.”
Declar de asemenea, ca scopul ultim al misterelor consta în readucerea omului la principiile pe care rasa noastra le-a pierdut la început. Initiatii în vechile mistere depuneau juramânt solemn ca nu vor destainui niciodata nimanui ce se petrecuse cu ei în aceste experiente sacre. Se pare ca Zamolxe a fost dezlegat de acest juramânt sau poate initierea lui nu a cuprins o constrângere.
Starea celui supus initierii era într-un vesnic zbucium. Nu degeaba Stabon scrie atât de cutremurator despre punctul culminant al initierii în moarte: “spiritul este îndurerat si agitat în moarte, tot asa cum este si în initierea în marile mistere; prima etapa consta doar în erori si incertitudini, eforturi, mers ratacitor si tenebre. Apoi ajuns la liziera mortii si initierii totul se tranforma în orori cutremuratoare, spaime. Dar odata terminata aceasta scena, iata ca se raspândeste o lume divina si mraculoasa (…); perfect initiat, esti liber încoronat, triunfator, parcurgi domeniile preafericitilor” (text preluat din paul Brunton – Egiptul Secret).

Citirea acestor extracte ne trimite la cazurile contemporanede moarte aparenta, studiate si prezentate de doctorul Raymond Moody în cartea sa “Viata dupa viata”
Sa luam la întâmplare din cartea lui o asemenea relatare:” M-am trezit si am iesit pe coridor sa beau niste apa ;în acel moment, am aflat mai târziu, am facut o perforatie de apendice. Puterile m-au parasit si am cazut pe podea. Am început sa plutesc în deriva, ma simteam ca si cum as fi fost când în corp, când în afara lui, si auzeam o muzica foarte frumoasa. Pluteam în lungul coridorului, pâna i-am trecut pragul, ale carui usi erau închise. Acolo, am avut impresia ca sunt niste nori, sau mai degraba o ceata roz s-a strâns în jurul meu; am trecut prin batantele usi ca si când nici n-ar fi existat si de acolo spre acea lumina de cristal pur, o lumina alba care stralucea ;o lumina foarte frumoasa, foarte stralucitoare, iradianta. Dar nu producea nici o durere ochilor. Nu putea fi comparata cu nimic din ce exista pe pamânt. Nu pot sa spun ca am distins o persoana în aceasta lumina, dar era foarte clar ca poseda o identitate. Imaginati-va o lumina facuta din întelegere totala si iubire absoluta. Un gând a venit spre mine – Ma iubesti? – Nu era chiar o întrebare, dar cred ca ceea ce vroia sa-mi spuna lumina era – Daca ma iubesti, întoarce-te termina ceea ce ai lasat început. Si în acelasi timp ma simteam învaluit de compasiune si strivit parca de iubire (…)”
Toti cei reîntorsi dintr-o astfel de experienta prezinta aceeasi dorinta de a traii si de a servi unui tel curat, mentionând ca evenimentul le-a schimbat însusi sensul vietii. Este indubitabil ca Zamolxe a avut experienta unei morti aparente. Initiat de cineva anume sau ,victima a unui accident, experienta lui legata de moarte influenteaza modul de a gândii al poporului dac. Acei daci care nu se tem de moarte, stiind ca spiritul lor se va duce sa-l întâlneasca pe Zamolxe. Este bine cunoscut obiceiul dacilor de a jeli la nasterea unui copil si de a se înveseli la moartea unuia dintre ei. Numai acest obicei poate genera o întraga filosofie legata de sensul existentei omului pe pamânt.
Credinta nemuririi sufletului este mai rara la popoarele antice, moartea fiind vazuta ca o trecere “in corpore” în Hades, locul judecatii ulterioare.
Dar sa vedem care este sensul retragerii lui Zamolxe într-o pestera, considerata sacra. Cum a putut Zamolxe sa-i convinga pe daci de veridicitatea experientelor si cunostintelor lui legate de viata si mai ales de moarte? Cum a putu sa-i convinga pe daci de existenta nemuririi sufletului? Cum a dezvaluit dacilor modalitatea de a “s face nemuritori”?
Pentru a-i convinge de cele spuse, nu avea decât o singura cale, aceea de a le demonstra veridicitatea afirmatiilor lui, printr-un fapt concret. Zamolxe se retrage într-o pestera, sub pamânt traind ca un pustnic în asceza si meditatie. Termina toate pregatirile necesare, el si-a provocat, prin mijloace cunoscute doar de el o moarte cataleptica.
Dezorientati în fata necunoscutului, dar preveniti în prealabil, totusi dacii dupa cum spune Herodot: “l-au jelit ca pe un mort”.
Revenirea lui la viata dupa trei ani “facu vrednice de crezare învataturile lui”. În fata unor experiente de asemenea proportii dacii îsi revin cu greu, îmbratisându-i în totalitate învataturile si legile.
Multi sceptici vor comenta afirmatiile mele, dar îi voi invita sa se informeze despre sutele de yoghini indieni sau fachiri arabi care s-au supus unor cercetari stiintifice stricte, îngropati fiind zile întregi în pamânt, într-o stare cataleptica asemanatoare mortii.
Se cunosc cazuri dupa cum bine le prezinta acelasi Paul Brunton în cartile sale, în care initiatul a stat îngropat ani de zile, revenindu-si apoi normal la viata, exact la data si la ora stabilita de el înainte de îngropare. Explicatia data lui Brunton de un fachir arab dupa o asemenea experienta, vazuta pe viu de autor, socheaza putin dar lamureste chiar si pe discipolii lui Toma: “trebuie sa începem prin a recunoaste în noi însine marile posibilitati pe care le posedam cu totii. Pâna aici, ramânem tintuiti în limitarile nici decum necesare care ne împiedica sa ne folosim minunatele facultati psihice si materiale. Oamenii aflati în prezenta fenomenelor pe care le produce vad în ele când un fel de vrajitorie, când ceva în totalitate supranatural. Dubla greseala. Nu par sa observe ca aceste lucruri perfect stiintifice, respecta legile naturii însesi. Este adevarat ca observ legi psihice putin întelese, dar acestea sunt legi. În privinta celor ce-si închipuie ca afla în mine un fel de saltimbanc, scamator sau vrajitor, nu pot decât sa le deplâng îngustimea de gândire, incapacitatea de a lua în considerare pentru om vreo posibilitarea superioara exis-experientei limitate, pe care ei însisi au primit-o în mod egal.”

Se pare ca în trecut, omul stapânea alte dimensiuni psihice, care-i confereau cunoasterea unor probleme mai complexe legate de sensul existentei vietii si a mortii. Toate aceste cunostinte accesibile, doar unei enumite paturi a societatii umane în dezvoltare, pastrate în cercuri restrânse de “initiati” sub prestare de juramânt, s-au pierdut pe parcurs. Chiar transmiterea lor sub forma documentara naste scepticismul unora dintre noi. Multe dintre ele redescoperite si investigate în ziua de azi poarta etichetarea de paranormal. Este si normal ca în fata unui om cu însusiri deosebite, Herodot sa foloseasca termenul de “daimon”.
Facând un sumum, putem afirma cu siguranta ca Zamolxe este roul civilizator, legiuitorul si învatatorul poporului sau, mesager al Creatorului, premergator lui Moise, Budha, Iisus Cristos în masa viitorilor crestini. Învataturile celor doi sunt foarte apropiate uneori suprapunându-se. Pacat ca datorita lipsei de informatie stim prea putine despre Zamolxe pentru a vedea pâna unde ar putea ajunge aceasta asemanare.
Nasterea lui Zamolxe este prezentata mitic, precum cea a lui Iisus Cristos, învataturile celor doi se adreseaza oamenilor de rând si nu doar unei oligarhii, precum erau unele religii ale acelor vremuri, moartea lor simbolica este întrucâtva asemanatoare, precum este si venirea lor printre ucenicii lor. Relgia generata de cultul zamolxian poarta amprenta unui precrestinism, fapt confirmat si de asemanarea practicantilor cultului Zamolxe cu esenienii.
De fapt, daca stam sa ne gândim bine, mesajul lui Dumnezeu este unul singur, indiferent cine îl transmite.
Om sau divinitate, rolul lui Zamolxe în istorie si spiritualitatea omenirii trebuie reconsiderat si acceptat la dimensiunile lui reale.

Fie-mi permis ca ajuns la sfârsitul acestui capitol sa ma folosesc din nou de Paul Brunton, care într-un dialog ca Sfinxul, martor al timpului nesfarsit, primeste de la aceste urmatorul mesaj:

“tu apartii la ceea ce nu moare, tu nu esti atasat imperiului unic al timpului. Tu esti vesnic; tu nu esti doar carne peritoare. În om, sufletul nu poate fi ucis; el nu poate muri. Acoperit la adapostul inimii tale el asteapta asa cum eu astept învelit în nisip, în universul tau. Cunoaste-te pe tine, o muritorule! Caci în tine, la fel ca în toti oamenii, vine cineva, se aseaza si atesta ca exista un Dumnezeu!”

[/toggle]
[toggle title=”Cunostintele stiintifice ale dacilor”]

“(…) Observând dispozitia lor (a dacilor – n.a.) de a-l asculta în toate si ca ei sunt din fire inteligenti, i-a înstruit în aproape toate ramurile filosofiei, caci el (DECENEU – n.a.) era în aceasta un maestru priceput. El i-a învatat morala, dezbracându-i de moravurile lor cele barbare; i-a instruit în stiintele fizicii, facându-i sa traiasca potrivit legilor naturii…, i-a învatat logica, facându-i cu mintea superioara celorlalte popoare; aratându-le practica, i-a îndemnat sa petreaca în fapte bune, demonstrându-le teoria celor douasprezece semne ale zodiacului; le-a aratat mersul planetelor si toate secretele astronomice si cum creste si scade orbita lunii si cum globul de foc al soarelui întrece globul pamântesc si le-a expus sub ce nume si sub ce semne, cele trei sute patruzeci si sase de stele trec în drumul lor cel repede de la rasarit si pâna la apus, spre a se apropia sau a se departa de polul ceresc. Vezi ce mare placere ca niste oameni prea viteji sa se îndeletniceasca cu doctrinele filosofice, când mai aveau putin ragaz de razboaie. (Iordanes – Getica).

Multi autori nu au luat în seama aceste afirmatii ale lui Iordanes, considerându-le niste exagerari. Studiile mai recente confirma realitatea celor afirmate în text de catre Iordanes, si chiar mai mult, începând cu N. Densusianu, H. Daicoviciu, M. Opperman, Paul Mac Kendrick se fac simtite rezultatele studiilor legate de cunostintele stiintifice ale dacilor. Facând un sumum din toate aceste studii, Ioan Rodean, îsi asuma o sarcina grea, învestigarea tuturor dovezilor privind cunostintele dacilor, reusind sa întocmeasca un studiu foarte amanuntit si interesant, publicat sub titlul “Enigmele pietrelor de la Sarmizetetusa”

Iata de ce, cu permisiunea autorului, ne vom folosi de o serie de concluzii din cartea lui, precum si de alte studii mai noi.

Referitor la textul lui Iordanes, vom adauga pentru o mai buna întelegere a informatiei, ca, Deceneu a fost marele preot al dacilor si Sfetnic de Taina a regelui Burebista. Personaj enigmatic, el apare în Istoria dacilor dupa o “ratacire” în Egipt, unde învatase sa talmaceasca “vointa zeilor” fiind apoi considerat si el “zeu, asa cum am aratat când am vorbit despre Zamolxis.” (Strabo) CINE a fost el în realitate, dar pare-se ca nu vom stii, cert este faptul ca, continua munca de INITIERE în tainele stiintelor începute de Zamolxe.

Bagajul de cunostinte ale Dacilor a fost foarte vast în multe domenii ale stiintelor exacte si paranormale. Dar sa le luam pe rând.

Zamolxe tinea cursuri de medicina moderna si trata bolile în ansamblul lor, tinând cont ca acestea se rasfrângeau atât asupra corpului fizic cât si asupra psihicului, de multe ori tratamentul psihoterapeutic (prin descântece, cum plastic le numeste) dând rezultate sigure. Dacii cunosteau efectul plantelor medicinale si al izvoarelor termale. Totodata foloseau instrumente chirurgicale si executau diferite operatii chirurgicale, deosebit de complexe, chiar si asupra creierului. La cetatea de scaun a dacilor, Sarmizegetusa s-a descoperit un mic “dispensar medical” care avea în inventarul lui instrumente chirurgicale, vase mici pentru prepararea diverselor medicamente, substante din care se preparau diferite leacuri si potiuni. Toatze acestea indica preocuparile legate de igiena si sanatate a dacilor. Sa nu uitam nici îndemnul, pe care li-l face Zamolxe în legatura cu necesitatea adoptarii unei alimentatii naturale si reducerea abuzului de carne si vin (sfat întâlnit si la Deceneu).

Mai interesant este modul în care Zamolxe, îsi pregateste poporul sa accepte ideea mortii ca pe un fapt simplu biologic, natural al trupului si continuitatea existentei spiritului într-o alta lume, dar nu una idilica (de genul rai), ci una revelata de el prin initierile la care a fost supus. Nu putem decât sa facem o asemanare între educatia facuta de Zamolxe, legata de modul în care trebuie sa ne pregatim si sa acceptam ideea mortii, cu cea cuprinsa în “Cartea mortilor Tibetane”.

În urma acestei educatii, dacii nu se mai temeau de moarte, constientizând ca se duceau într-o alta dimensiune, paralela cu cea a lumii noastre. Obiceiul lor de a plânge la nasterea unui copil si de a se bucura la moarte, este unic în spiritualitatea universala.

Dacii aveau vaste cunostinte astronomice si calendaristice. Ei împarteau anul în 360 de zile (36 de saptamâni a câte 10 zile). Zilele erau subordonate planetelor (Marte, Mercur?, Jupiter, Venus, Saturn), fiind 5 zile “masculine” si 5 zile “feminine” într-o saptamâna. Sistemul zecimal a fost folosit de ei si în viata economica ca unitate de masura, in special în activitatile legate de oierit si pastorit.

Datorita faptului ca ocupatia principala a dacilor era agricultura, ei foloseau un calendar agricol bine structurat pe anotimpuri, perioade de cultivare, înfluente ale fazelor lunii si periodicitate în variatia culturii. Solstitiile si echinoctiile erau considerate mari sarbatori ale anului.

Cunostintele matematice au fost remarcabile, orientate în special spre latura practica. La realizarea marilor sanctuare, dacii s-au folosit de notiuni de geometrie plana si în spatiu si de trigonometrie. Studiile facute de cercetatori, ne confirma cunoasterea Teoremei lui Pitagora si folosirea în mod uzual, înca din timpuri când aceasta nu purta numele marelui filosof si matematician grec.

Buni cunoscatori ai bioritmului uman si al universului înconjurator, dacii defineau aceasta periodicitate ca un rezultat al interactiunii anergiilor pasive si active (asemenea inn-ului si yang-ului chinez). Orice fenomen sau eveniment era o succesiune de componente pozitive si negative, care se întrepatrundeau creând caracterul de tot unitar.

Organizarea timpului era scrupulos împartita în ani cu doua componente (primavara–vara; toamna-iarna), fiecare componenta împartindu-se în doua anotimpuri si fiecare anotimp având 16 cicluri. Totalitatea ciclurilor dintr-un an calendaristic fiind în numar de 64. Aceste cicluri contin o alternanta de elemente pozitive si negative, dominanta schimbându-se de la ciclu la ciclu.

Este interesant de amintit aici ca, Sanctuarul mic de la Sarmizegetusa, este format prin dispunerea a 8 coloane de stâlpi pe 8 rânduri, ceea ce ne da prin înmultire, acelasi numar 64, identic cu numarul de câmpuri de pe tabla de sah (împartite în spatii albe si negre reprezentari ale energiilor pozitive si negative).

Iata cum cunostintele dacilor sunt identice cu cele ale poporului indian si mai ales cu ale chinezilor.

Ne lipsesc documentele pentru a realiza complexitatea cunostintelor pe care le aveau stramosii nostri. Apropiati de natura, ei au cautat sa o cunoasca si sa o înteleaga. Multe din realizarile si cunostintele lor depasesc nivelul nostru de întelegere. Ramân nedescifrate, pentru noi, grafia lor veche, caracterul cultului lui Zamolxe, legatura dintre astri si orientarile sanctuarelor lor.

Poate timpul care va veni ne va dezvalui ceva din tainele stramosilor nostri.

[/toggle]
[toggle title=”Dacia Romana si Dacia Libera”]

MOTO: “Nu se poate concepe o evacuareGenerala (a Daciei). Trebuie sa firamas la sate un numar din vechii locuitori care traiau în relatii bune cu gotii si nu aveau nici un interssa abandoneze provincia. De altfel, o evacuare generala ar fi fostprobabil imposibila fara un razboideoarece gotii n-ar fi acceptat plecare populatiei civile.” – Leon Homo “Istorii”

MOTO: “Si de altfel, de ce sa plece? (…)” – Mircea Eliade “Mesterul Manole”

“Nu mai credem în romanizarile minunate, prin legionari de saizeci de ani casatoriti cu femei barbare – care, cu tenacitatea conservativa a femeilor, mai curând ele i-ar fi putut deznationaliza – cu alergarea, pe alocuri, în Transvaalul – Daciei si îmbulzirea atâtor cautatori de aur si nestatornici vânatori de noroc usor, care, nicaieri si în nici o vreme, n-au obicei sa se aseze si sa înmtemeieze. Nu credem în minunile facute abia în decurs de un veac si jumatate cu asemenea oameni si în asemenea situatii (…)” (Nicolae Iorga).

Este ciudat faptul, ca sute de carti de istorie contin asemenea informatii si concluzii, legate de adevarurile neamului si totusi ne încapatânam sa nu credem. Si mai ales suntem de condamnat, pentru ca ne învatam copiii sa traiasca în neadevar si minciuna!

Dacii nu au fost înfrânti de romani, dupa moartea lui Decebal, cei supusi Imperiului au dus mai departe lupta lor de rezistenta împotriva ocupantului. Si sa ne amintim ca acestia erau doar o septime din Marea Dacie. Inima Daciei pulsa în acele momente în nordul Transilvaniei la dacii liberi din Moldova, patria mândrilor costoboci si carpi.

Imediat dupa terminarea ostilitatilor din 106, romanii se organizeaza pentru a asigura autoritatea asupra bastinasilor. Mutarea a trei legiuni de armata, a numerosi auxiliari si a unor detasamente de cavalerie, implica construirea de castre si forturi de aparare, legate între ele de drumuri sigure si rapid aparate de valuri de pamânt (limesuri). Necesitatea resurselor materiale si financiare necesare constructiilor, îi obliga la intensificarea activitatilor legate de minerit, agricultura si mestesugarie. Constructia unor noi asezari aparate de garnizoare militare implica o forta de munca enorma. Multi cronicari afirma ca, dupa razboiul din 106, multi daci au murit, în general barbati, sau au fost vânduti pe piatele de sclavi. Si atunci ne punem întrebarea care a fost forta de munca folosita în toate aceste activitati? Femeile? Nu, nici într-un caz, ci toti acei barbati care au supravietuit razboiului si care luati prizonieri au fost obligati, multi ani la rând, sa duca o munca de sclavi pentru a asigura linistea ocupantului.

Pentru ce, aceste pregatiri de aparare ale romanilor, pentru ce atâtea trupe plasate în spatiul dacic, într-o tara asa zisa pacificata si romanizata?

Pentru ca situatia lor nu era tocmai sigura, obligându-i sa traiasca vesnic pe picior de razboi. De cine se temeau romanii într-o tara pustiita? De spirite? Da, de spiritul viu al dacilor supusi, care nu puteau sa rabde ocupatia romana. Si mai ales de forta dacica, de dincolo de hotarele provinciei care se pregatea sa-si izgoneasca dusmanul.

Nemultumirile populatiei locale încep sa se faca cunoscute înca de pe vremea lui Traian, generând puncte de revolta, greu înabusite de administratia romana. Si toate acestea duc la anul 117, când pe fondul unei rascoale puternice ale bastinasilor, dacii liberi aliati cu sarmatii si cu roxolanii, ataca în forta provincia. Dacia devine teatrul unui adevarat razboi de eliberare. Însusi guvernatorul provinciei C.Iulius Quadratus este ucis în decursul unei lupte. Armata daca, spontan creata, trece prin sabie toate castrele si garnizoarele romane, ajungând pâna la Dunare. Cu aceasta ocazie, pentru a taia calea romanilor dinspre sud, dacii dau foc suprastructurii de lemn a podului lui Apollodor.

Venit la fata locului, împaratul Hadrian conduce el însusi armata romana, reusind la sfârsitul anului 118, dupa lupte crâncene, sa respinga armata dacilor liberi si a aliatilor lor peste granita si sa pacifice populatia rasculata. Fortat de amploarea evenimentelor, Hadrian ia masuri de organizare a provinciei si a armatei imperiale dizlocata în zona, în scopul prevenirii unor noi tulburari locale si respingerii atacurilor dacilor liberi.

În timpul împaratului Antonius Pius se produc din nou tuburari grave în Dacia. Rascoalele declansate de bastinasi în anul 139, cuprind o mare parte a provinciei. Stingerea focarelor de revolta nu rezolva prea mult situatia, pentru ca in 143 dacii liberi forteaza granita provinciei. Trupele romane sunt obligate sa intre în alerta, reusind cu greu sa faca fata situatiei. Ca masura de prevedere, împaratul da dispozitie de a se întari castrele din nordul Dunarii si deplaseaza în zona trei legiuni de elita.

Dar situatia anilor 156–157 devine incendiara. Dacii liberi ataca din nou provincia încercând sa elibereze vechiul Regat a lui Decebal. Romanii se opun si cu mari pierderi umane si materiale reusesc sa echilibreze situatia si apoi sa o încline în favoarea lor.

Zece ani mai târziu, anul 167 devine un an de referinta în luptele de eliberare a dacilor. Pe fondul unor noi conflicte interne între bastinasi si trupele de ocupatie, costobocii ataca Dacia Romana, transformând din nou o rascoala într-un razboi total. Provincia este rupta în doua, creând haosul si panica în rândul trupelor romane. Invazia dacilor ajunge pâna în Macedonia si Grecia, inima dominatiei romane. Si în acelasi timp, aliatii lor declanseaza deschiderea a altor doua fronturi, iazigii ataca provinciile de pe cursul mijlociu al Dunarii, iar bastarnii devasteaza coastele Pontului Euxin.

Pentru a face fata situatiei, împaratul Marc Aureliu dispune deplasarea în Dacia, a unor mari legiuni romane, retrase din alte zone mai putin fierbinti ale Imperiului. Abia în anul urmator 168, se reuseste împingerea dacilor si sarmatilor în nord, dincolo de hotarele provinciei.

Dar nu pentru mult timp, pentru ca imediat în toamna anului 169, razboiul începe din nou. Dacia Romana este invadata de costobocii aliati cu sarmati si bastarni. Preluând conducerea trupelor romane, M.Claudius Fronto, guvernatorul provinciei, este înfrânt într-o batalie de proportii, el însusi cazând pe câmpul de lupta. Urmasul lui A. Iulius Piso Berenicionus, mai norocos, reuseste, în cursul anului 170, sa-i înfrânga pe daci.

Dar spatiul geografic al întregii Dacii a luat foc! Atât dacii cât si romanii sunt nevoiti sa faca fata unor noi dusmani. Pentru un moment luptele între ei înceteaza, ca într-un armistitiu tacit.

Dacii se confrunta cu un dusman necunoscut, crud si razboinic: gotii, populatie germanica din sudul Scandinaviei, care în migratia lor spre sudul Europei ating zonele locuite de daci. Confruntarea între cele doua popoare este cumplita si sângeroasa. Dacii liberi devin un tampon de siguranta pentru romani în fata navalirii popoarelor migratoare, situatie care se va repeta de atâtea ori în istoria poporului român.

Nici situatia romanilor si a dacilor din Provincie nu era roza, peste ei se abate asemeni unui uragan valul de triburi marcomanice. Primul razboi cu marcomanii al romanilor va dura 5 ani (170–175) iar al doilea 2 ani (178–180), cu un sfârsit echilibrat de ambele parti.

Razboiul dus de daci împotriva gotilor va fi de mai lunga durata, pâna în jurul anilor 213 când se reuseste încheierea unui armistitiu între cele doua parti, astfel încât carpii îsi permit sa organizeze o expeditie în Dacia. Împaratul roman Caracalla organizeaza o campanie de pedepsire a lor. În fata trupelor imperiale superior înarmate, dacii se retrag.

În timpul domniei scurte a împaratului Marcus Opellius Severus Macrinus, în anii 217–218 dacii liberi ocupa o mare parte din Provincie. În urma negocierilor purtata de mesagerii lui Macrinus si conducatorii dacilor liberi, acestia din urma se retrag pe teritoriile lor, eliberând si o mare parte din semenii lor, luati ostateci de romani pe timpul lui Caracalla.

Linistea dacilor liberi este tulburata din nou de valurile gotice. Dacii sunt nevoiti sa duca un nou razboi, nemilos si crud, pentru a face fata razboinicillor goti. Constienti ca puterea dacilor îi tine în loc, scandinavii cauta sa realizeze un nou armistitiu cu acestia. Nu stim motivele si mai ales conditiile în care s-a realizart acest tratat, dar cert este faptul ca, în anul 236-237, carpii si aliatii lor traditionali sarmatii ataca Dacia Romana. Înfrânti în lupte, dacii revin în anul 238 de data aceasta aliati cu gotii. Sub aceasta fantastica presiune, oficialitatile romane încearca sa negocieze o pace separata doar cu gotii. Dar replica dacilor este prompta afirmând ca ei “sunt cu mult mai puternici decât gotii” (dupa Iosif Constantin Dragan) si duc mai departe lupta obligându-i si pe goti sa o faca. Înfrânti de trupele guvernatorului Moesiei, dacii sunt nevoiti sa se retraga în locurile de bastina.

Dar fantastica cavalcada a poporului dac nu se opreste aici, pentru ca în anii 242, 245–247, campaniile lor ajung pâna în Moesia ?i Tracia. Lupta de eliberare a dacilor abia începe, facându-se simtita din ce în ce mai puternic, mai ritmic si cu periodicitate.

Anul 248 aduce împotriva romanilor o coalitie foarte puternica alcatuita din carpi, goti si taifali, care trece prin foc si sabie întreaga Dobroge, distrugând orasul Histria si punând pe fuga trupele romane. Condusi de regele got Kniva, trec în Moesia obligând armata romana sa se retraga pas cu pas spre sud. Prima mare confruntare între cele doua forte are loc în fata cetatii Nicopolis, ramasa nedecisa, în anul 250. Totusi gotii si dacii se retrag din fata armatei romane si asediaza orasul Philippopolis (Plovdiv) cucerindu-l si distrugându-l. Împotriva acestei aliante, împaratul Decius, de origine traco-ilira, ridica o numeroasa armata romana alcatuita din trupe de elita. Astfel, în anul 251, pe terenul mlastinos din fata localitatii Abrittus din Moesia, are loc o uriasa confruntare dintre cele doua forte. Balanta luptei se înclina în favoarea gotilor si a dacilor, însusi împaratul Decius si fiul sau sunt ucisi si calcati de cai în picioare, trupurile lor nemaifiind gasite. Ramasitele armatei romane se retrag spre Grecia alegându-si un nou împarat în persoana lui C.Vibius Treborianus Gallus.

Neîntelegerea dintre goti si daci, în urma acestei victorii, îi fac sa piarda roadele izbândei lor. Gotii interesati de un câstig imediat accepta subventiile oferite de noul împarat si se retrag, obligându-i la fel si pe daci. În acest fel dacii au pierdut momentul în care puteau sa-si asigure suveranitatea asupra întregii Dacii. Când reusesc sa-i convinga din nou pe goti de reluarea luptelor este prea târziu, nemaiputând sa coalizeze în jurul lor o grupare mai mare, astfel încât în anul 253 campania lor în Moesia este oprita si înfrânta de guvernatorul acestei provincii.

Si totusi încapatânarea dacilor de a se autodetermina nu poate fi oprita. Anul 257 aduce în fruntea lor o personalitate fulminanta. Dar sa dam citire textului scris de I.C.Dragan în cartea lui:

” (…) în Peninsula Haemusului se ridica împotriva puterii imperiale un om care se ilustrase prin calitatile sale militare în luptele pentru apararea Imperiului. Acesta era un traco-dac, pe nume Regalianus (sau Regilianus). El însusi afirma ca destinde din familia marelui Decebal. (…) Ca a fost sau nu a fost stranepotul lui Decebal, este greu de dovedit. Important este faptul ca acest uzurpator era dac de origine si ca, în sec. al III-lea, nu fusese uitata amintirea regelui erou si ea putea fi invocata ca un veritabil program de lupta, fie pentru a proclama libertatea daco-romanilor de pe malurile Dunarii de Jos, fie pentru a sluji ambitia unui dac ce aspira sa ajunga la demnitatea suprema în imperiu. Guvernator al Moesiei Inferior (257–259), Regalianus s-a sprijinit în actiunea lui pe trupele formate din daco-tracii din Moesia si poate si unele contingente penonice. Proclamat împarat de armatele si populatia din Moesia Inferior (…), nu a reusit sa-i reziste lui Gallienus (împaratul roman oficial) si dupa ce a fost înfrânt de acesta, soldatii l-au asasinat pentru a obtine iertarea de la împarat.”

Lupta dacilor continua. Aliati din nou cu gotii, lovesc din ce în ce mai tare în imperiu, care trece printr-o criza acuta. Anii 263, 264, 265 si 267 sunt anii de campanii succesive la sud de Dunare ale aliatilor care trec prin foc si sabie trupele romane, dar fiecare cu alte interese: dacii pentru a obliga administratia romana sa se retraga, iar gotii pentru a prada si jefui.

Imperiul roman este lovit si de valurile migratoare ale popoarelor de origine germanica: peucii, greutungii, tervingii, gepizii, harulii si celtii. Situatia balcanica devine tot mai problematica, împaratii romani realizeaza ca stau pe un butoi cu pulbere, si încearca sa salveze ce se mai poate salva.

Primul care devine transant este Aurelian care, constient de pericolul dac si de complexitatea problemei balcanice, ia hotarârea retragerii armatei si administratiei de pe teritoriul Daciei ?i întarirea cu aceste forte a Moesiei. Acest eveniment se petrece în anul 271 si marcheaza anul încetarii dominatiei romane asupra Daciei.

Dacia este reocupata de catre stapânii ei legitimi dacii, administratia tarii facându-se dupa spiritul legilor vechi.

Anumiti autori indica faptul ca Dacia a devenit o tara a gotilor, dar aceasta afirmatie se poate contesta prin doua argumente:

1) dovezile arheologice indica prezenta mai masiva a gotilor pe teritoriu abia dupa anul 300, ei traind normal în zonele nordice ale Marii Negre.
2) În multe documente scrise de catre istoricii vremii, gotii erau confundati cu dacii. Chiar Iordanes în a sa Istorie a gotilor, vorbind despre despre stamosii getilor îi gotizeaza.

Istoricul italian Carlo Troya afirma ca getii au fost numiti goti cu mult înaintea venirii lor la Dunare, amintind o serie de texte evidente în acest sens precum “Istoria împotriva Pagânilor” în care Osirius afirma: “(…) getii aceia care acum sunt numiti goti” sau afirmatia lui Temistius care îl numeste pe Athanaric, conducator al gotilor, suveran al getillor “Dinasta dei Getii”.

Migratorii sunt popoare în faza de semintie – cete mici si mobile. Ele nu pot dizloca masa autohtona si nici nu au vreun interes de a o face, ci uneori o si apara cautând sa o exploateze încontinu.

În situatia comunitatii dintre daci si goti, datorita superioritatii numerice si spirituale a primilor, gotii sunt o mare parte asimilati preluând din obiceiurile bastinasilor. Aceasta comunitate a fost necesara ambelor popoare pentru a putea face fata în decursul istoriei altor navalitori si mai cruzi. De aici rezulta marea confuzie facuta de catre istorici între geti si goti, multe dintre faptele dacilor fiind puse pe seama gotilor. Aici este rebusul istoriei care trebuie rezolvat pentru a afla mersul istoriei noastre în acele momente.

Iata cum confirma singura istoria, imposibilitatea romanizarii poporului român (a poporului dac). Într-o perioada atat de scurta, 165 de ani si atât de incendiara ca cea din 106–271 ne fac sa putem afirma cu siguranta ca nu a existat nici o posibilitate de a se schimba identitatea neamului nostru.

Portul românilor din zilele de azi este identic cu cel dacic, obiceiurile poporului român sunt transmise de catre stramosii daci, limba poporului român este generata de limba poporului dac. Romanii nu sunt decât un episod în istoria românilor, ei fiind frati de-ai nostri si nu parintii nostri. Romanii au adaugat limbii un pic de rafinament, ca o consangvinizare care a fortificat limba neamului. Nici convietuirea cu gotii, nici cea cu slavii, nici stapânirea maghiara de o mie de ani nu vor reusi sa schimbe caracterul latin al limbii.

Si totusi parasirea Daciei de catre romani nu înseamna o pace totala cu dacii, pentru ca în anul 273 carpii, nemultumiti de amestecul romanilor pe teritoriul dacic, riposteaza puternic, impunând în anii 282-283 trasarea hotarului care delimita Imperiul Roman de Dacia Libera. Si în acest moment îsi face aparitia un personaj celebru, care va face ca o întreaga Europa sa se închine în fata spiritului dac.

[/toggle]
[toggle title=”Tezaurul de la Pietroasa”]

“Bogata în zacaminte de metal (aur si argint) sau arama necesara pentru fabricarea în aliaj cu cositorul, a bronzului, tara noastra a constituit, înca din epoci foarte îndepartate, un centeru de prelucrare a unor piese din aur, argint sau bronz, ce merita întreaga noastra atentie atât din punct de vedere tehnic, cât si artistic (…)” (acad. EMIL CONDURACHI).

Arta a însotit înca, de la inceputuri, civilizatia bastinasa din România. Atat pelasgii cât si daco-getii au fost mari iubitori de frumos, timpurile de pace, în serile de dupa munca câmpului, ocupându-le cu mestesugitul unor adevarate opere de arta din piatra, lut ars, metale pretioase sau nepretioase.

De ce spun piatra si lut ars? Pentru ca modelatul si sculptura au fost una din primele ocupatii artistice ale omului, începând cu cel primitiv. Nu doresc sa pomenesc aici de sutele de statuete, amulete si obiecte de cult descoperite, sunt sute de carti de istorie care o fac. Dar vreau sa va prezint una din capodoperele Geniului Uman descoperite pe teritoriul României, exceptionala prin ineditul ei.

Este vorba de “Gânditorul si perechea sa”. Aceste statuete, datate cu aproximativ 6000 de ani în urma, descoperite la Constanta, realizate din lut ars, sunt un model de stilizare originala, putin întâlnita în istora artei universale. Abia peste sute de ani, marele nostru sculptor Constantin Brancusi, paraseste sculptura traditionala si revolutioneaza întreaga arta prin esentializarea formelor si concentrarea maxima a expresiei. Privind operele lui Brâncusi si studiind figurinele de lut ars apartinand culturii Hamangiene, descoperim în ele o ascendenta în timp. Istoricul american Paul Mac Kendrick, fascinat de caracterul insolit al pozitiei celor doua figurine, considera ca aceste statuete ar rerezenta spiritul caustic al românilor “o nevasta rea de gura, care îsi cicaleste sotul rabdator ca un întelept”.

Parerea noasta este însa alta. Pozitia si fizionomia celor doua figurine reprezinta momentul luarii unor decizii foarte importante legate de viata de zi cu zi. Femeia necajita, poate însarcinata, asteapta hotarârea barbatului ei, pentru a iesii din impas.

Dar pentru ca anexa se numeste “Tezaurul …”, vom trece la o scurta prezentare a celor mai fabuloase obiecte de arta, executate din aur si argint, descoperite pe teritoriul tarii, realizate de bastinasi.

În satul Persinari, jud. Dâmbovita s-a descoperit, între anii 1954-1962, un tezaur compus dintr-o spada de sur (greutatea initiala 3 kg ), însotita de 12 pumnale scurte din acelasi material (având o greutate cuprinsa între 230 si 500 de grame). Vechimea acestui tezaur este estimata la 3500 de ani. Tezaure asemanatoare au fost descoperite la Tufalau si Macin (topoare si pumnale de aur).

Tezaurul descoperit la Moigrad, jude?ul Salaj, în anul 1912 este format din patru piese de aur masiv, iar vechimea lui este evaluata la 5500 de ani. Forma primului obiect este asemanatoare cu un violoncel, placat în greutate de 800 de grame, celelalte trei piese semanând, oarecum, cu niste pasari în zbor vazute de sus.

În anul 1960, în satul Sacosu Mare, jud. Timis, un taran descopera un tezaur format din lingouri de aur, bijuterii si sârme lingouri. Greutatea totala a acestuia era de 1296,30 grame. Remarcabil faptul ca ele sunt realizate dintr-un aur de înalta puritate – 22 de carate.

Descoperit în anul 1980, tezaurul de la Hinova, jud Mehedinti, fascineaza prin multitudinea si varietatea obiectelor de aur descoperite. Greutatea totala a tezaurului este aproximativ 5 kg, iar vechimea lui de aproximativ 3000-3200 de ani.

Tezaurul de la Baiceni, jud. Iasi, are o greutate de aproape 2,5 kg aur pur si este alcatuit dintr-un coif de lupta, diferite aplici si bratari, nasturi sferoidali. Acest tezaur este cinsiderat un model de maiestrie a geto-dacilor.

Descoperirea mormântului unui conducator getic, înhumat în urma cu 2300 de ani la Agighiol, jud.Tulcea, ne prezinta prin bogatia obiectelor gasite luxul si fastul princiar al geto-dacilor. Inventarul obiectelor pretioase cuprinde: un coif din placa de argint aurit, doua cnemide (aparatoare tip jambiere) realizate din foaie de argint artistic lucrate, patru vase scunde stilizate si decorate cu motive florale, cupe de argint si o multime de obiecte marunte – cercei, aplici, bentite, coliere, etc. înteresant este ca pe unul din vase este prezenta o inscriptie: “Kotis din Beos”. Sa fie oare acel rege enigmatic Cotiso?

Încheiem aici enumerarea, doar a câtorva tezaure lucrate de catre mesterii geto-daci, din cele câteva sute descoperite pe teritoriul tarii.

Scopul meu este de a prezenta istoria si existenta spectaculoasa a unui celebru tezaur românesc numit ‘’Tezaurul de la Pietroasa”, sau cum îl nume?te plastic poporul nostru ‘’ Closca cu puii de aur”.

În anul 1837, doi tarani, Ion Lemnaru si Stan Avram, din satul Pietroasa, jud. Buzau, descopera celebrul tezaur. Initial pastrându-l pentru ei, îl vând ulterior unui negustor Anastase Tarba-Verusi, pentru o suma foarte modesta. Acest negustor barbar prin comportament, nerealizand valoare lor istorica, le distruge, taindu-le cu toporul, aruncând pietrele pretioase cazute din piese în urma acestui tratament inuman. În urma diferendului aparut între acest negustor si George Frunza-Verde, vecin al pamânturilor boieresti pe care fusese descoperit tezaurul, stirea despre existenta lui ajunge le domnitorul Tarii Românesti Alexandru Ghica.

În urma interventiei a lui Mihalache Ghica, banul Craiovei si Petrache Poienaru, un fel de ministru al învatamântului, tezaurul este depus în muzeul Tarii Românesti din Bucuresti.

Tezaurul initial a fost alcatuit din 12 piese, având o greutate totala de 19 kg de aur pur. Din ce piese este alcatuit tezaurul?

În primul rând, o tava plata rotunda, cântarind 7,13 kg, apoi o fibula de mari dimensiuni, conceputa sub forma unei pasari de prada, în greutate de 817 grame si alte trei fibule mici. Alt obiect reprezentativ este un vas de aur, având în centru o statueta, înfatisând o divinitate feminina. În jurul acestei statuete sunt reprezentate doua cercuri concentrice care cuprind 16 personaje, zei si zeite, si scene de vânatoare. Alte obiecte sunt: un ulcior zvelt, fuziform, doua cupe bogat ornamentate si trei colane lucrate extrem de fin.

De ce poarta acest tezaur numele de”Closca cu puii de aur”? Pentru ca imaginatia poporului a identificat fibula cea mare cu “closca”, cele trei fibule mai mici cu “puii” iar tava plata cu “cuibul clostii”.

Descrierea si interpretarea decoratiunilor de pe piese si atribuirea acestui tezaur gotilor, a facut-o Alexandru Odobescu, care prin diferite supozitii, dovedite false, numeste si posibilul detinator al acestuia, Gainas, rege got, favorit al împaratului Arcadius (395–408).

Greseala lui A. Odobescu a fost foarte mare pentru ca ea s-a întiparit în mintea generatiilor urmatoare, perpetuând mai departe acea credinta ca tot ce e bun si frumos trebuie atribuit strainilor si nu bastinasilor.

Tezaurul de la Pietroasa este de origine DAC si nu got, si spre argumentarea acestui fapt concura trei argumente:

1. realizarea acestui tezaur s-a facut în atelierele mestesugaresti dacice atât de raspândite pe teritoriul tarii, dovedite arheologic. Astfel, la Sarmizegetusa exista un atelier de orfevrieri atât de bine specializat încât realizarile lor artistice, constând în bijuterii si statuete, se raspândisera pe întreg teritoriul tarii, fiind cautate si pretuite si în exterior. Totodata, realizarile artistice anterioare, pline de gust si refinament, confirma executarea acestui tezaur de mestesugarii daco-geti. Cercetariile stiintifice confirma ca aurul folosit la executarea obiectelor apartinatoare tezaurului, este extras din minele Daciei.
2. reprezentarile de pe vasul de aur, ne confirma ca nu sunt zeitati de factura germanica, ci apartinatoare lumii geto-dace timpurii, personajul central al tavii fiind Geea iar personajele înconjuratoare “Zeii cei Mari”, pelasgii.
3. al treilea argument este legat de încercarile de traducere a inscriptiei de pe unul din colane. Sensibilizati de atribuirea facuta de Al. Odobescu gotilor, diferiti cercetatori germani sau germanisti au cautat sa traduca inscriptia folosindu-se de scrierea runica. Iata câteva din rezultatele concluziilor lor:
– UTAN NOTI HAILA = ferit de necazuri, noroc
– GUTANI AD HAILAG = preasfintit obiect apartinator lui Odin
– GUTA NIOWI HAILAG = dedicat noului templu al gotilor
– GUTANIO WI HAILAG = dar consacrat din partea femeilor.

Iata cum un singur text provoaca o seama de traduceri care mai de care mai diferite si mai pretentioase, lipsite de realitate. Dupa studii îndelungate, cercetatorii germani ajung sa-si de-a seama ca au facut o greseala catastrofala în traducerile lor, cuvântul HAILAG neexistând în limba gotica. Tot esafodajul construit de ei pica, textul nu este gotic si nici literele runice (cu toate ca se aseamana).

Nicolae Densusianu traduce acest text, scris în vechea scriere pelasga, folosindu-se de enigmatica scriere a plutasilor de pe Bistrita, semne ramase prin timp, identice cu cele ale proto-dacilor, ca o marturie peste veacuri a identitatii Poporului Român.

Textul tradus pare sa aiba doua variante:
– VULCHATIOS O FICET – sau – VELCHANU A FACUT

ceea ce suna foarte aproape de limba româna !

Ca o paranteza, aici, vom pomeni din nou de scrierea veche daca, amintind si ca atunci când s-a elaborat alfabetul gotic – runele – si când Chiril si Metodiu, în anul 862, au întocmit scrierea chirilica, aceasta scriere straveche a slujit ca model noilor alfabete. Nu trebuie omis nici faptul ca românii au preluat foarte repede alfabetul chirilic, folosindu-l în mod uzual, mai ales si datorita asemanarii cu vechiul lor alfabet.

Daca toate aceste argumente nu par suficiente, vom reda si concluziile trase de o serie de cercetatori ilustri ai pieselor tezaurului, care vor repara afirmatia gresita a lui Odobescu:
JOSEPH ANNETH  – “Caracterele acestei inscriptii sunt întru-toate asemanatoare cu cele pelasge”.
A. LABARTE  – “În nici un caz nu se poate presupune ca aceste obiete pretioase ar fi fost fabricate de industriasi goti. Gotii erau cultivatori de pamânt si soldati si peste tot jefuitori desfrânati. Aceste calitati bune si rele ale lor nu se unesc nici într-un caz cu artele si nu e posibil sa fi existat vreodata în colibele lor din mijlocul padurilor, ateliere care sa poata fabrica obiecte asa de elegante de aur si de un pret asa de mare”.
CEZAR BOLLIAC    – “Zica cine orice va tice, zvârcoleasca-se oricât vor pitea arheologii nostri, vasele de la Pietroasa sunt vase dace, ci stil dacic, pentru un cult în Dacia”.
NICOLAE DENSUSIANU  – “Tezaurul de la Pietroasa nu este nici gotic, nici bizantin, nici dupa forma, nici dupa genul de ornamentare al obiectelor, nici dupa mitologice ce le reprezinta (…).

Fara îndoiala ca noi avem aici resturile unui tezaur religios, compus din diferite obiecte pretioase, ce au fost consacrate în timpuri îndepartate unui templu ilustru, al Mamei Mari, ai lui Apollo – Hyperboreul în tarile de la Dunarea de Jos”.
FLORIN OLTEANU    – ” Nu voi intra în amanunte, dar voi face precizarea ca piesele din tezaurul de la Pietroasa aveau o functionalitate astronomica si astrologica, ceea ce demonstreaza ca civilizatia geto-daca detinea un bagaj de cunostinte despre organizarea Cosmosului”.
Nimeni nu afirma ca acest tezaur la un moment dat, nu ar fi apartinut gotilor, dar el mai mult ca sigur a fost jefuit de la daco-geti.

[/toggle]
[/toggles]