Nenea Lazăr a oprit în dreptul magaziei și după ce a coborât din căruță a luat un braț de iarbă proaspăt cosită și a așezat-o în fața calului, lăsând descoperiți în coșul căruței doi saci la fel de murdari ca și salopeta lui.

• Ce-i în sacii ăia Lazăre?
• Ce să fie tovarășe inginer? O pastramă și o piele de oaie.
• Iar ați tăiat mă, o oaie?
• Păi ce să facem tovarășe inginer? O murit și-o trebuit s-o tăiem.
• Cum mă, ați tăiat-o după ce-o murit?
• Păi nu, c-o mai mișcat un pic.
• Și s-a scurs sângele?
• Păi, s-a scurs un pic.

Vorbind, ciobanul scoase dintr-un sac blana și din celălalt carnea oii, din care au fost scoase toate oasele, mai puțin oasele picioarelor de care atârna puțina  carne rămasă, semn că animalul a bolit mult până s-a hotărât nea Lazăr să-i scurteze chinurile.

Era greu pentru ciobani să ia o hotărâre. Dacă o oaie dădea semne de boală, ei cereau medicamente pe care nu le primeau și atunci încercau tratamentele vechi, ciobănești dar nu prea aveau efect la oile metisate cu rase de import. Dacă sacrificau o oaie la începutul bolii erau certați, dacă murea scandalul era și mai mare, așa că o lăsau până în ultima clipă și uneori după ea.

Medicamente nu erau, mâncarea era puțină și de slabă calitate, în fânețe se cultivau cereale pentru export, oile se tundeau înainte de a trece frigul, ciobanii plătiți prost, deci toate condițiile pentru a te apuca mila și sila când vedeai oile din fermele de stat ori de la CAP. Nu era voie să fie sacrificate când dădeau semne de boală și nici să fie declarate moarte, așa că a apărut sintagma ”tăiere de necesitate”

Din aceste oi se făcea pastramă.  Cele sacrificate mai din vreme aveau carne curată acoperită cu seu, la celelalte carnea era doar pe la pulpe, restul  era doar o piele străvezie care  se punea în butoaie și se acoperea cu sare din belșug. Sarea, pe lângă  conservare, avea și rolul de a mai extrage sângele din carnea celor sacrificate în ultimul moment.

Înainte de a începe jalea economică din anii 80, pastrama era un produs de calitate foarte căutat și destul de scump, calitatea întâia costa 80 de lei kg și a doua 45. Se vindea prin magazinele GOSTAT , desființate în 1982. Prețul a rămas același numai  calitatea a scăzut iar prin zona Sibiului nu mai avea trecere.

La noi venea Iordache, un tip descurcăreț din Argeș, care o cumpăra la grămadă , o ducea într-un depozit unde o mai îmbunătățea, o mai afuma și multă pastramă recepționată la calitatea a doua, o vindea la calitatea întâia.

Ne bucuram când eram anunțați cu zece zile înainte că vine Iordache, de obicei  în luna martie. Atunci pastrama se scotea din butoaie, se spăla cu apă de la fântână și se atârna pe sub copertinele saivanelor, să se svinte. Iordache stabilea din privire cât la sută era de calitatea  întâia și cât de a doua, după ce le arunca jos pe cele stricate . Nu comenta nimeni și drept bonus primea un caș proaspăt și un miel tăiat, să aibă de Paști.

Primăvara lui 88 ne-a găsit cu peste 1000 de kg de pastramă în butoaie. A fost un an crunt pentru ciobani și pentru oi,  cu iarnă grea, cu boli netratate din lipsă de medicamente și cu mâncare puțină. Situația era similară și la fermele din jur.

Anunțul că peste patru zile vine Iordache a sunat ca o alarmă de gradul 0, toată suflarea la muncă, toată pastrama trebuia scoasă, spălată și atârnată la uscat. Necaz mare, apa din fântână nu ajunge pentru a spăla într-o zi atâta amar de carne.

Un tractorist a găsit soluția; balta de lângă fermă era plină cu apa de zăpadă  ce se scurgea de pe deal. O pompă de tractor, un furtun, un sorb ancorat deasupra nămolului de pe fundul bălții și, – la muncă toată lumea! Unii scoteau pastrama din butoaie, alții o înșirau pe iarbă, un fost pompier manevra furtunul, iar ceilalți o transportau și o atârnau pe sub copertinele saivanelor.

Zi însorită de primăvară, șiroaie de apă spălau dealurile aprovizionând balta, oamenii se mișcau repede îndemnați de șeful de fermă, din pastrama atârnată se scurgea apa și pițigoii dădeau roată furând câte o firimitură de carne mai albă la culoare. Știau ce să aleagă.

Și când totul se desfășura ca la carte, un ARO intră în fermă și din el coboară Popescu, Inginerul Șef al Trustului, medic veterinar de profesie, politruc de meserie, un oltean lung și costeliv cu apucături de vechil negru în cerul gurii, stăpân și slugă, în funcție de interlocutor. Angajații din ferme  se temeau  și se fereau din calea lui poreclindu-l Popescu Chele Lungă.

Șeful de fermă i-a ieșit în întâmpinare;

• Ce faceți mă aici?
• Spălăm pastrama că peste trei zile vine după ea.
• Și cu ce-o spălați mă, cu apă din baltă?
• Păi,… apa din fântână nu ne ajunge.
• Doamne iartă-mă! Și păgânul, făcându-și cruce s-a urcat repede în

ARO.

• Mă, eu n-am fost pe aici, n-am văzut nimic!

Și dus a fost.

Până să apună soarele, toată pastrama atârna pe sub copertine ca obielele unui regiment de infanteriști.

Au urmat trei zile însorite, pastrama nu mai arăta așa rău, mielul sacrificat pentru Iordache îl aștepta în magazie, alături de un cășulean proaspăt, să aibă omul de Paști. S-a  făcut rost și de un kg de rachiu de prună și toată lumea a fost mobilizată ca să se încarce repede, să nu-l facem să aștepte.

Dar n-a fost să fie. Până să ajungă la noi Iordache și-a făcut plinul și ne-a anunțat că nu mai vine. Poate după Paști.

Necaz mare! Până la Paști mai erau aproape trei săptămâni, prea  mult să stea pastrama atârnată,  se usca prea tare și  începuseră să-i de roată nu numai pițigoii ci și ciorile și țărcile. Înapoi în butoaie și în sare nu se mai putea pune.

După două zile de frământări, soluția a apărut pe linie de partid. Pentru Comitetul Județean Sibiu trebuiau aduse trufandale de la serele din Ploiești, adică roșii, castraveți și gulioare. Transportul fiind special se făcea cu o autofrigorifică și aceasta trebuia să ducă ceva la Ploiești, că așa era legea; nici un mijloc de transport nu circula gol.

Așa că, fără veste ne-am trezit cu autofrigorifica în fermă, pe la ora  patru după amiază, odată cu telefonul de la directorul IAS-ului.

• Încărcați pastrama și o duceți la Halele din Ploiești. Contabilul să facă

actele de transport și de livrare și să plece!

            Contabilul eram eu și n-au fost loc de comentarii, cu atât mai puțin de proteste. Am ieșit afară și am făcut cunoștință cu șoferul Costel, un tip solid, de culoare cam arămie dar, după vorbă, umblat prin lume și descurcăreț. M-a întrebat unde-i pastrama și când a văzut-o atârnată pe sub copertine ca rufele nespălate, a început să bombăne, că el nu-și murdărește mașina.

            I-am spus că-s de acord cu el, numai că trebuie să dea telefon la șefii lui și să-i informeze, ceea ce l-a făcut să zică ceva de mamă la adresa lor și să deschidă mașina ca să încărcăm bunătate de marfă.

Era târziu și nu mai aveam timp de cântărit așa că am trecut în acte 945 de kg, o cifră menită să inducă ideea că totul este în regulă. Am completat două formulare de livrare, unul pentru un eventual control și unul pe care să se treacă cantitatea exactă livrată și recepționată. Tot pentru un eventual control am legat la uși niște sigilii de plumb procurate de la vagoanele de marfă ale CFR.

Înarmat cu documente false, cu mașina sigilată de formă, am plecat să vând pastrama în Ploiești. Orice control mai serios mă putea duce la pușcărie.  Costel m-a întrebat unde o s-o ducem și când i-am spus că habar n-am, că pe undeva pe la Hale, s-a uitat la mine ca la un căzut în cap.

• Cum domnule, nu știi la ce magazin o vinzi?!
• Nu, dar om găsi vreunul dispus să cumpere, la ploieșteni le place  

pastrama.

• Ai de capul meu, las’că știu o aprozăreasă  dacă mai lucrează o

rezolvăm, poate o primește ea, o cheamă Florica, femeie de treabă.

• Bine Costele, văd că ești un tip deștept și descurcăreț!

I-au plăcut vorbele mele, mi-a aruncat o privire veselă și m-a convins

că o să ne descurcăm. Asta era, trebuia să merg pe mâna lui.

Când am ieșit din Comarnic, era trecut de nouă și Costel a oprit la un hotel unde ne-am odihnit până la șase dimineața iar pe la șapte jumătate eram aproape de Ploiești. Așa cum am prevăzut, la intrare în oraș ne-au întâmpinat doi controlori IRTA, una din speciile cele mai versate în ciubucuri .

• Actele la control!  de unde veniți și ce transportați?
• De la Sibiu și ducem pastramă în Ploiești.
•  Pastramă? Putem s-o vedem și noi?
• Nu prea, ușile sunt sigilate și până la magazin nu avem voie să

deschidem. Doar dacă vă asumați răspunderea!

• Și cum facem, că aveți cauciucurile cam uzate și pentru asta vă putem

amenda!

• Păi, după ce descărcăm punem ceva deoparte și când ne întoarcem vă

lăsăm și dumneavoastră.

• Bine, vă așteptăm!

La Hale, Costel a găsit-o pe doamna Florica la un aprozar din piață și

aceasta s-a arătat foarte încântată să cumpere marfa de Sibiu. A convocat rapid patru balabuste pentru descărcat și acestea au început bucuroase activitatea. Eu cu doamna Florica sortam marfa și o cântăream  iar Costel bulbuca ochii la pirandele care rupeau din pastramă și mâncau cu poftă.

• Ce te uiți bre? Sunt gravidă și-s de poftă, ce, ți-e pagubă de o bucată,

că nu ți-o mănânc toată!

În fața magazinului au început să se adune clienții și să se așeze la coadă.

Costel văzând ce căutare are marfa, m-a tras deoparte și m-a rugat   să-i aleg câteva bucăți pentru cei de la sere și pentru controlori. Le-a dus în cabină și a făcut mai multe pachete pe care le-a așezat în cutia de scule de sub mașină.

În timp ce cântăream a venit și medicul veterinar al pieții care trebuia să verifice marfa și să aprobe vânzarea. După cum a strâmbat din nas privind la pastramă am înțeles că se pricepe. A înțeles și doamna Florica și s-a dat pe lângă el șoptindu-i ceva drept care acesta ne-a cerut actele, pe care verificându-le   a constatat că nu aveam actul de sănătate ce trebuia eliberat de Direcția Veterinară Sibiu și fără acesta nu aproba comercializarea. Clienții au început să bombăne, Costel să înjure, că el nu mai duce pastrama înapoi, eu eram derutat total neștiind ce pot să fac. Soluția a venit de la doamna Florica, femeie de treabă cum a spus Costel.

• Depozităm pastrama în beci până veniți cu toate actele.

Costel a răsuflat ușurat, eu am fost de acord și pirandele au început să

transporte pastrama într-un beci, gustând în continuare din bunătatea de marfă.  Apoi Costel a întrebat cum ajungem la sere și după indicațiile primite am pornit spre localitatea Buda, urmând să ajungem la serele Ploieștiului.

 Din nou ghinion, Costel a luat-o pe o șosea paralelă cu cea indicată și ne-am trezit după vreo trei km că am greșit drumul. Și cum un necaz nu vine niciodată singur au apărut și cei doi ciubucari de la IRTA.

• Actele la control, unde mergeți?
• Păi am descărcat pastrama și vrem să mergem la sere dar am greșit

drumul.

• Ce vorbești bre, cum ați greșit, ce nu știți unde să mergeți, n-ați văzut

indicatoarele?

• Zău dom șef că nu le-am văzut dar, uite, suntem oameni de cuvânt.

Și Costel scoase din cutia de scule două pachete cu pastramă.

• Bine mă, luați-o pe drumul acesta și ieșiți drept la sere.
• Dar e indicator de interzis.
• Du-te bre liniștit, aici noi dirijăm.

Și pe drumul indicat de ciubucari am ajuns la sere unde mai erau patru

mașini ce așteptau să fie încărcate. Acum a văzut Costel valoarea pastramei. Un pachet dus la director ne-a plasat în fața celorlalte mașini, unul dus la șeful depozitului a mobilizat imediat încărcătorii și unul predat șefului acestora a suplimentat încărcătura cu câteva lăzi de castraveți, gulioare și roșii necântărite.  Costel radia;

• Hai șefule, să ajungem la timp că dimineață prind un transport cu

cașcaval de la Sibiana pentru Cluj și mai am două pachete de pastramă.

            Costel și-a rezolvat fericit problema dar ale mele nu s-au terminat.

            Două zile mi-au trebuit să obțin certificatul de la Direcția Veterinară. Când am ajuns din nou la Ploiești, doamna Florica m-a dus în beci și mi-a arătat efectul umezelii asupra pastramei. Aproape toată s-a închis la culoare, câteva căpătând o nuanță albastru-verzuie.  A chemat din nou pirandele, au scos pastrama afară și medicul veterinar a făcut sortarea. Aproape 400 de kg au fost oprite de la vânzare , abia 150 a fost trecută la calitatea I-a și restul la calitatea a II-a. A făcut act de confiscare pentru cea respinsă și a oprit vânzarea până când aduc actul de predare la PROTAN, unde urma să fie transformată în furaj pentru păsări.

            M-am blocat total; cu ce să transport eu atâta pastramă stricată? Doamna Florica mi-a sugerat să caut un taxi de marfă. Am ieșit în fața pieții și am început să caut, doar, doar o-i vedea unul. Tot rotind capul ca un girofar, am văzut că se apropie de mine un tuciuriu cu gabarit destul de mare care m-a abordat direct;

• Cu ce să te ajut dom’șef?
• Caut un taxi care transportă marfă.
• Păi am eu o mașină, ce ai de transportat?
• Ce mașină ai?
• Uite IMS-ul acela, ce vrei să duci?
• Nu merge, am de dus peste 400 de kg de pastramă la PROTAN, nu

încape în mașina ta.

• Ce vorbești șefule? Hai că ți-o duc toată.

Și tuciuriul a tras mașina lângă grămada de pastramă începând s-o așeze,

după ce a dat jos din mașină niște anvelope și pături. Nu știu cum a făcut dar a reușit s-o încarce pe toată și a mai rămas loc și pentru noi. Apoi, după ce am plecat spre PROTAN, s-a prezentat;

• Mă cheamă Costică!
• Costică? Nu Costel?
• Nu, Costel e băiatul meu, are zece ani.
• Câți copii ai?
• Șase copii șefule dar doi sunt căsătoriți, am deja patru nepoți.
• Să-ți trăiască!
• Mulțumesc, auzi șefule, te rog frumos, dă-mi și mie niște pastramă!
• Nu pot Costică, trebuie s-o predau toată la PROTAN , altfel dau de

necaz.

• Lasă șefule că mă descurc eu, te rog frumos, rezolv eu cu actele!
• Măi Costică să nu mă bagi în belea!
• Vai de mine șefule, nu-ți fă probleme, eu mă știu cu ăia de acolo!

Și fără să mai aștepte răspunsul,  a virat la dreapta și m-am trezit plimbat pe niște străduțe neasfaltate, cu multe căsuțe din chirpici, cu câini și copii pe la porți. După câteva viraje a oprit în fața unei case ce făcea notă discordantă cu vecinele, fiind mai mare, mai arătoasă, cu flori la ferestre și  pomi în curtea destul de mare. I-am mulțumit pentru invitația de a intra la o cafea spunându-i că mă grăbesc. A intrat în curte și a ieșit cu doi băieți mărișori. A durat puțin până au dispărut din nou în curte cu patru saci de pastramă.

• Costică ai luat cam multă, cum o să te descurci la cântar?
• Nu-ți fă probleme șefule, ți-am  zis că mă cunosc, sunt băieți de

comitet!

Când am ajuns la PROTAN, i-am dat actele lui Costică, l-am trimis să

predea pastrama și să aducă actul de primire cu cantitatea trecută de veterinar.

            N-am așteptat prea mult până când ARO a revenit la poartă și după ce portarul a verificat actele, i-a dat drumul salutându-l politicos pe Costică.

Spre  bucuria mea actele confirmau că toată marfa a fost predată, contra sumei de un leu kg.

• Bravo Costică, te-ai descurcat!
• Păi nu ți-am spus șefule, eu cunosc multă lume.

Cu actele în buzunar mă gândeam acum la banii cu care mă va taxa     

pentru transport. Am presupus că-mi va cere 100 de lei și-mi făceam socoteala să-i ofer 50 și apoi să rămânem la 75. Dar când îi vedeam gabaritul mă îndoiam că i-aș putea refuza cererea.

• Acum să ne socotim și noi.
• Șefule, e bine 150 de lei?
• Cât?!!!
• Hai șefule, sunt și eu om necăjit, am familie mare, trebuie să-i ajut și

pe ceilalți, uite, ia 200 de lei, te rog frumos!

            Am amuțit, Costică în loc să-mi ceară bani pentru transport, plătea pastrama dusă acasă. N-am mai zis nimic, am luat banii și m-am grăbit  la doamna Florica să-i  dau liber la vânzare. Grabă zadarnică, doamna vânduse jumătate din marfă și lumea vocifera să nu dea mai mult de două kg ca să ajungă la toți. În magazin cantitatea de pastrama de calitatea I-a  a crescut în ciuda faptului că mai mult asta se cumpăra. Mi-a dat actele de recepție semnate și s-a grăbit să vândă mai departe, în timp ce coada se tot lungea.

            Peste o jumătate de oră eram în tren cu actele de predare în buzunar, scăpasem de belea. Cele aproape 400 de oi sacrificate de necesitate le-am valorificat. Am răsuflat ușurat și i-am mulțumit lui Dumnezeu că m-a ferit de pușcărie.  Cu inima ușoară, gândind la toate prin care mi-a fost dat să trec mi-am dat seama că, de fapt, am făcut o grămadă de lume fericită.

I-am fericit pe câteva sute de ploieșteni care și-au cumpărat carne de Paști, pe controlorii IRTA, pe șefii de la sere,  pe angajații de la PROTAN  dar mai ales pe doamna Florica. Gânduri de recunoștință pentru Costel și Costică datorită cărora am rezolvat problema pastramei și m-am ales cu 200 de lei și cu trufandale de Paști. Băieți faini și descurcăreți amândoi.

Buna dispoziție mi-a fost stricată de o senzație transmisă de stomacul pe care l-am ignorat toată ziua și care era dispus să primească și pastramă de oaie. Când am ajuns în Făgăraș era trecut de șapte  și în Restaurantul  Gării, un ospătar plictisit mi-a oferit singura mâncare pregătită de bucătarul localului, ciorbă de perișoare.

Nu-mi prea convenea, auzisem multe povești despre preparatele din carne măcinată amestecată cu resturi rămase în farfuriile clienților dar eram prea flămând ca să fac mofturi așa că am acceptat.

Ați mâncat vreodată ciorbă de perișoare din carne de pește? Eu nu! Așteptându-mă la ciorba tradițională, când am gustat-o n-am putut înghiți și m-am săturat de foame cu o chifla uscată. Am mai cerut una dar ospătarul mi-a spus că pâinea se dă numai  cu ciorbă. Am ajuns acasă după miezul nopții și am mâncat pe săturate fasole frecată, stropită cu ceapă prăjită în ulei. Era Postul Paștilor.

Povestit de Ilarion Bârsan

Print Friendly