Orientarea economiei transilvănene, organic integrată în economia zonei carpato-dunărene-pontice, spre sud-est, a fost o realitate şi s-a manifestat neîntrerupt, din cele mai vechi timpuri. Astfel se explică, printre altele, dezvoltarea excepţională încă de la apariţie, a oraşelor Braşov, Sibiu, Bistriţa etc., situate la porţile de cea mai largă circulaţie spre celelalte două ţări româneşti şi în acelaşi timp, pe căile de acces direct spre Dunăre şi Marea Neagră.

Comerţul transilvănean, strâns legat de ţările române, implicit se afla în interdependenţă cu cel din Imperiul Otoman, imperiu sub stăpînirea căruia se afla din a doua jumătate a secolului al XV-lea şi Dobrogea. Deşi inclusă în partea europeană a acestui imperiu, Dobrogea ¹ n-a putut fi izolată de economia ţărilor române, datorită existenţei dintotdeauna a românilor aici şi contactului permanent al acestora cu românii din celelalte provincii, contact datorat în cea mai mare parte comerţului şi transhumanţei.

Dacă despre comerţul transilvănenilor şi în special al braşovenilor la sud şi est de Carpaţi, ştirile documentare abundă începînd cu secolul al XIV-lea, cele referitoare la transhumanţă sunt rare pentru perioada cuprinsă între secolele XIV şi XVII, lucru ce a determinat pe unii cercetători ai economiei transilvane să considere acest aspect al vieţii economice minor, în comparaţie cu celelalte. În schimb, pentru secolele XVIII şi XIX ştirile documentare privitoare la transhumanţă sunt foarte numeroase, specificând amploarea deosebită a acestei îndeletniciri, căreia chiar Curtea Aulică de la Viena îi acordă o tot mai mare importanţă, încercînd prin politica sa autarhică din această periodă s-o limiteze numai între graniţele Transilvaniei. În acest scop, austriecii, începînd cu Maria Tereza, ridică cordonul sanitar la graniţa dinspre ţările române, justificat oficial de numeroasele molime ce bîntuiau Imperiul Otoman². Măsura aceasta a împiedicat importul şi exportul de mărfuri, trecerea negustorilor dintr-o parte în alta, în condiţiile în care economia unei ţari era în strânsă dependenţă de a celorlalte două, după cum sunt nevoiţi să constate și cei ce au încercat împiedicarea schimburilor economice. Cancelaria Aulică transilvăneană de la Viena, constată la 1779, “..legătura strânsă care există între marele principat al Transilvaniei și ţările vecine …”³.

Păstoritul, îndeletnicire foarte veche la români, s-a practicat de transilvăneni, mai ales de cei din zonele submontane, dintotdeauna, în aceleași locuri pe care le aflăm pomenite în documentele secolului XVIII-XIX. Ori românii brașoveni, vestiţi și în creșterea animalelor, având de la Mircea cel Mare drept de comerţ liber în Ţara Românească, desigur că au dobîndit și dreptul de păstorit în regiunea amintită. În epoca lui Mircea “mare Voievod· și Domn … stăpînind și domnind toată ţara Ungrovlahiei și părţile de peste munţi, încă spre părţile tătărești și Almașului și Făgărașului herţeg și Banatului de Severin, domn de amândouă părţile de peste toată Dunărea și până la Marea cea Mare și cetăţii Dîrstorului stăpînitor”⁴, desigur că și transhumanţa s-a extins în Dobrogea, a cărei așezare geografică era cea mai prielnică desfășurării oieritului, atunci când în restul zonei carpato-dunărene condiţiile climatice deveneau nefavorabile.

Chiar şi după instaurarea dominaţiei otomane în Dobrogea, acest fenomen continuă incontestabil, mocanii, cei mai vestiţi păstori din zona Brașovului, cutreierând “până în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea tot întinsul Bărăganului, Basarabia și Dobrogea, avântându-se câte odată şi mai departe, prin Turcia până spre Macedonia și Tesalia”⁵.

Scriitorul maghiar Francisc Komarony, într-una din lucrările sale, menţionează că “păstorii români ţin vara oile lor pe păşunile grase și răcoroase din munţii Ciucului și ai Gurghiului, iar toamna se strâng ca rândunicile ca să treacă cu turmele lor de oi pe târlele din Ţara Românească şi apoi în bălţile Dunării, unde găsesc și iarna iarbă dulce și verdeaţă proaspătă” ⁶.

Aceleași menţiuni, despre trecerea turmelor transilvănenilor în bălţile Dunării, “unde găsesc și iarna iarbă verde printre tufișuri”, le întâlnim si în memoriile cancelarului Ardealului, contele Nicolae Bethlen, referitoare la evenimentele anului 1662 ⁷.

De altfel “Balta” cu hrana ei de salcie şi iarbă, juca un rol important în economia oierilor bârsani, așa că mulţi dintre ei își treceau oile la iernat pe bălţile dunărene, cu toate că, după datinile vechi ale ţării, acolo erau siliţi să plătească din nou oieritui ⁸.

Pentru secolul al XVIII-lea, concludente în sensul transhumanţei practicate în bălţile Dunării sunt şi cele două documente datate 1731 şi 1733, primul de la Mihail Racoviţă şi celălalt de la Grigore Ghica, aflate în arhiva Primei şcoli româneşti din Scheii Braşovului ⁹. Mihail Racoviţă ca şi înaintaşii săi, Constantin Brîncoveanu şi Ioan Mavrocordat, dă voie şcheienilor să-şi ţină oile în Ţara Românească la păşune, stabilind taxele ce au să le plătească pentru păşunat şi pentru derivatele de lapte ce le produc. Documentul prevede că ” … pentru adetul moşiei unde vor băga oile în baltă să aibă a se tocmi cu stăpânul moşiei după obicei, şi când or birui vremea grea să aibă a-şi băga oile în baltă pe ori a cui moşie s-ar întîmpla şi să nu aibă nici o opreală de către nimenea … “.

Grigore Ghica, în hrisovul din 1733, reînoieşte privilegiile date scheienilor ce-și țin oile în Țara Românească. Se amintește din nou, coborîrea oierilor români braşoveni, în timpul iernii la baltă, prevăzând acelaşi sistem de învoială ca şi Mihail Racoviţă şi înaintaşii.

Curtea de la Viena

Că păstorii ardeleni nu recunoşteau graniţele impuse, că treceau dintr-o regiune în alta, fie pe drumuri bătătorite când se putea, fie pe cărări ascunse, este un lucru binecunoscut. Dacă n-ar fi fost astfel, n-ar fi avut de ce agentul austriac Fleischhackl, atunci când Curtea de la Viena stăruia cu îndîrjire să desfiinţeze păstoritul ardelenilor prin ţările române, la 1816, să propună ca singura măsură pentru determinarea oierilor să se întoarcă în fiecare vară acasă, decât să le interzică trecerea peste Dunăre, adică peteritoriul propriu-zis al Turciei ¹⁰. În acelaşi raport, agentul austriac la Bucureşti, încearcă să argumenteze guvernului de la Viena faptul că “acest fel de economie nu este păgubitor nici pentru visteria guvernului, căci oierii îşi plătesc dajdiile şi acasă în Ardeal”.

Trecerea Basarabiei sub administraţie rusească în anul 1812 a determinat o şi mai mare fluctuaţie a oierilor în Dobrogea. Această migrare, căci putem vorbi de un atare fenomen, trecând în revistă satele întemeiate de mocani în Dobrogea, a încercat să fie oprită de guvernul Ardealului. Cu toate măsurile însă, aşa cum reiese din raportul viceconsulului austriac la Galaţi, de la începutul anului 1818, oierii transilvăneni îşi trecură pe la Brăila şi Hîrşova peste 100.000 de oi şi 1500 de cai în 60 de turme, stabilindu-se în comunele Babadag, Ederles, Constanţa şi Hîrşova. Pentru trecere, oierii din Ţara Bîrsei plăteau câte 4 parale de oaie la Brăila, iar ajunşi la Măcin, altele 2. Tot atâta trebuiau să plătea scă turcilor şi în localitatea unde se opreau ¹¹.

Dintotdeauna, cei mai vestiţi oieri din Transilvania au fost românii din Scheii Braşovului, mocanii din cele 7 sate săcelene şi cei din zona Branului. Este explicabilă această afirmaţie, date fiind condiţiile geo-climatice ale regiunii respective, condiţii care nu le permiteau existenţa decît prin practicarea creşterii animalelor, meşteşugurilor şi comerţului.

Oierii şcheieni treceau în Ţara Românească prin pasul Buzăului, coborînd prin Buzău spre Brăila şi de aici pe la Măcin spre Babadag, de unde drumul se bifurcă. O parte dintre ei trec în Deltă, o alta spre Constanţa şi Mangalia.

Mocanii săceleni, practicau transhumanţa prin pasul Bratocea, coborînd spre Ploieşti, de unde fie că rămîneau în zona Urziceni-Siobozia, fie că treceau pe la Hîrşova înspre nordul Dobrogei.

Brănenii, atunci când nu foloseau cărările ascunse, se îndreptau spre locurile de păşunat pentru iarnă, prin pasul Bran-Rucăr; apoi pe la Tîrgovişte, Bucureşti, treceau spre Călăraşi, de unde luau fie drumul Medgidiei, fie cel al Mangaliei ¹².

Parte dintre oierii ajunşi în Dobrogea s-au stabilit definitiv în acele locuri. Fenomenul este de mai mare amploare după 1878, dar aşa cum constată Ion Ionescu de la Brad, mai tîrziu Ştefan Meteş şi Nicolae Iorga, se întâlnesc încă în jurul anului 1830 numeroşi români din zona Braşovului stabiliţi fie la Hîrşova fie la Măcin ¹³. Ştefan Meteş menţionează pe Nicolae Tîrca din Săcele, fost consul al Austriei, stabilit la Hîrşova în anul 1850, pe Ilie Torca din acelaşi sat, stabilit din 1830 în localitatea amintită. Nicolae Iorga menţionează că în 1854 se “refugiază de urgia ungurească” vreo 15-20 familii de oieri în satul Varos din comuna Hîrsova, unde-și zidesc și o bisericuţă ¹⁴.

Ion Ionescu de la Brad, în corespondenţa sa cu Ioan Ghica la Constantinopol, pomeneşte de asemenea numele câtorva români din Ţara Bârsei stabiliţi în jurul anului 1850 la Constanţa, Silistra, Tulcea şi Măcin¹⁵.

Ştefan Meteş identifică o serie de localităţi dobrogene, întemeiate de mocani, de exemplu Casimcea, unde aproape toţi locuitorii erau originari din Satulung, Purcăreni, Cernatu, Prejmer, Rîşnov, Tîrlungeni, Vama şi Întorsura Buzăului (sate din imediata apropiere a Braşovului). În judeţul Constanţa depistează români ardeleni în peste 80 de sate ¹⁶.

Aceşti oieri veniţi din Transilvania aduc cu ei o întregă lume românească care, odată cu întemeierea satelor, a contribuit la dezvoltarea social-economică a Dobrogei. Aceasta pentru că beneficiile realizate de neobosiţii oieri erau foarte mari, venituri obţinute în primul rând din comercializarea derivatelor de lapte, a lânii şi a pieilor. Erau totodată şi comercianţi, iar această paralelă îndeletnicire, atât de mult preţuită în regiunile dunăreano-pontice, ducea nu numai la creşterea bunăstării lor, ci a populaţiei din regiune în general. Mai serveau şi ca pîrghie de legătură între vestiţii comercianţi braşoveni şi cei care veneau cu mărfuri din orient pentru a le comercializa pe piaţa românească şi central-europeană.

În afară de rolul pur economic pe care l-au jucat oierii bârseni în Dobrogea, ei au contribuit şi la dezvoltarea şi întărirea conştiinţei naţionale. Veniţi dintr-un alt vechi teritoriu românesc aflat secole de-a rîndul sub dominaţie străină, unde au fost consideraţi naţiune tolerată şi unde lupta de emancipare a îmbrăcat formele cele mai variate, unde dorinţa de unire era atât de clar exprimată pe cele mai diverse căi, ajunşi între Dunăre şi Mare, nu vor pregeta să militeze pentru aceeaşi cauză, cauză a românilor de pretutindeni.

Mocanii-descălecători

În acest sens, este demn de relevat, articolul “Mocanii-descălecători de ţară în pragurile Mării”, apărut în Gazeta Transilvaniei nr. 31 din octombrie 1928. Articolul reia de fapt un pasaj din conferinţa elaborată de Ministerul Instrucţiei în ziua aniversării semicentenarului Dobrogei. “Nu putem să prăznuim acestă zi a Dobrogei, fără să pomenim pe aceia care au fost din vechi vremuri urzitorii României Mari de azi, descălecători de ţară în pragurile mării-Mocanii. Când păşunile Ardealului nu au mai putut cuprinde atâtea turme, oierii români au coborît munţii şi s-au revărsat spre Dunăre şi Nistru, peste Dunăre în împărăţia ierburilor până la Marea Neagră… Aceşti înaintemergători ai unirii tuturor românilor – mocanii – … au fost răspânditorii cîntecelor şi poveştilor de pretutindeni şi ai cărţilor, ajutând astfel unificarea graiului şi sufletului românesc. Mocanii au tras drumuri noi prin singurătăţile cu iarbă ale Dobrogei, au deschis vaduri, au săpat fântâni, au ridicat târle, au întemeiat sate … au îngroşat numărul românilor dobrogeni, ajutând cu munca şi sporul de populaţie la întărirea românismului în ţinuturile dintre Dunăre şi Mare. De aceea, pe la 1850, Dobrogea a apărut unor călători “o mare stână de ciobani ardeleni” … Iar dacă astăzi avem o întinsă proprietate românească, dacă avem o Constanță, apoi Ardealului să-i mulţumim că ne-a trimis în Dobrogea prisosul de populaţie, tot români dârzi şi stăruitori în cucerirea bogăţiilor şi a civilizaţiei”.

de Dorina Negulici

Sursa: https://biblioteca-digitala.ro

Note:

1. Ghiaţă Anca, Condiţiile instaurării dominatiei otomane în Dobrogea, în Studii Istorice Sud-Est Europene, vol.l, Bucureşti, 1974, p. l 22; Rădulescu Adrian, Bitoleanu Ion, Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare, Dobrogea, Bucureşti, 1979, p. l85.
2. Moga Ioan, Politica economică austriacă şi comerţ ul Transilvaniei, în “Scrieri Istorice” 1926- 1946, Cluj, 1973, p. 176.
3. Daicovici C., Pascu St., Cheresteşiu V., Moraru T., Din Istoria Transilvaniei, 1 960, p. l 79.
4. Rădulescu Adrian, Bitoleanu Ion, op. cit., p. 181 – 182 şi Documente privind Istoria României, B, Ţara Românească, veac. XIII,XIV,XV, 1 , p.64.
5. Moroianu G., Creşterea şi exportul nostru de animale odinioară şi astăzi, în “L’industrie roumaine”, nr. 75/906, p. ll25-l126.
6. Veress Andrei, Păstoritul ardelenilor în Moldova și Țara Românească pînă la 1821, Bucureşti, 1927, p. 19.
7. Ibidem, p. l8.
8. Ibidem.
9. Arhiva Primei scoli românesti din Scheii Brasovului, doc. nr. 74 și 78; “Gazeta Transilvaniei”, nr. 36, din 1 3 mai 1937 şi nr. 41 din 30 mai 1937.
   1O. Veress Andrei, QP.Qt., p. 12.
   11 . Ibidem, p.77.
10. Daicovici, C., Pascu St., Cheresteşiu V., Morariu T., op. cit., Harta drumurilor de transhumanţă şi a regiunilor pastorale din R.P.R. în sec. XVIII-XX.
11. Meteş Ştefan, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1977, p.253-258. Deşi afirmaţiile autorului privind problema în discuţie sunt uneori eronate, conform studiilor efectuate ulterior, trebuie avut în vedere faptul că fenomenul este real.
12. Iorga Nicolae, “Revista istorică”, 1923, p.20.
13. Meteş Ştefan,op. cit., p.254.
14. Ibidem, p.255.
15. Ibidem.

Print Friendly