Un cuvant cu etimologia inca discutata in limba romana este ler, despre care s-au formulat variate ipoteze, angajand mai mult domeniul imaginatiei decat al documentarii lingvistice. Amintim ca Miron Costin, M. Gaster si Al. Cihac considerau ca ler provine din slavul lel (= zeul Cupidon). Dimitrie Cantemir, Petru Maior, Gh. Sincai, C. Saulescu, At. Marienescu, G. Missail, Gr. Toeilescu si A. D. Xenopol deduceau cuvantul respectiv din Aurelian, iar I. G. Sbiera considera ca ler reprezinta pe Lar al saturnaliilor romane ele la 23 decembrie. Ar. Densusianu deriva pe ler din latinul liber = Jupiter Liber (“Jupiter Daruitorul”), iar B. P. Hasdeu din Lar Dominus, si se intreba: “sa fie Aurelianus sau mai curand Valerianus ?, sa fie el slavicul Lei – Cupidon (Chiac), ori si alt ceva” ? Gr. Cretu il deriva din “lera-ne Doamne, de maru, care ar reproduce sfarsitul din Tatal Nostru latinesc : Libera nos (Domine) de malo”, iar Bl. N. Voronca presupunea ca ler reprezinta pe larii, patronii Romei. In 1901 bucovineanul preot-profesor Dimitrie Dan a reluat problema originii cuvantului ler im limba romana si a publicat consideratiile sale in “Noua revista romana” (vol. III, nr. 26, pp. 85-91), sustinand ca ler provine din invocatia cultica, de origine ebraica, Halleluiah (Domine) (“laudati pe Domnul”), trecut in limba ilatina : Alleluia si in slava Alilughiia, care avea sa fie primit in limba romana, prin filiera slava, Aliluia, dupa secolul al X-lea .
In 1920, acad. Al. Rosetti a reluat ipoteza formulata de Dimitrie Dan si a justificat-o lingvistic a fi cea mai indreptatita, aratand ca ler in limba romana deriva din forma latina alleluia, cu rotacizarea lui -l- intervocalic, fenomen fonetic petrecut in epoca daco-romana.
In limba romana cuvantul este pastrat sub doua forme pana astazi, in special in Moldova, cum a fost consemnat si de Dimitrie Cantemir : Ler, Aler Domnul. Rezulta ca forma ler nu este decat o prescurtare a formei aler. Cuvantul ler este folosit cu precadere in colindele romanesti si il intalnim in stanga Dunarii, pe toata aria daco-romana, dupa cum il intalnim si in onomastica in antroponimie : Leru, Lerescu, precum si ii toponimie: Leresti (com. in jud. Muscel), iar de aceasta comuna este legat si un joc de brau : lereasca.
Cuvantul alleluia, cum a aratat acad. Al. Rosetti, este intrebuintat in cantecele religioase slave in mod identic ca in colindele noastre romanesti, in care il intalnim pe ler si, fapt important, alleluia se intalneste, cu aceeasi intrebuintare, si in Franta, ca in Ile, Vilaine, Normandia, Gasconia si in Bretania , aceste constatari “fac legatura intre alleluia si ler”. Trebuie admis, mentiona acad. Al. Rosetti, ca pe teritorii diferite, autorii colindelor religioase au lucrat la fel, introducand pe alleluia in productiile lor. Faptul este explicativ, dat fiind continutul religios al colindelor si intrebuintarea acestui cuvant in psalmi si in cantecele de inmormantare (prohod). Cu timpul, cuvantul ler, ajungand neinteles in popor, a fost personificat si, de la Ler, Doamne, s-a ajuns la ler imparat.
Etimologia cuvantului ler formulata de Dimitrie Dan si acad. AL Rosetti este considerata cea mai justificata lingvistic si ea a fost insusita in DEX : “Cuvant care apare ca refren in colinde, carora le da un anumit colorit eufonic (Var. leroi, leroloi, larul, lerului). Probabil lat. (Ha)llelu (iah, Domine)”.
In ultimul timp au aparut doua articole in care se contesta documentarea etimologica adusa de Dimitrie Dan si acad. Al. Rosetti, considerand ca “este gresita”. Primul articol este semnat de C. Rupa, Shakespeare si folclorul romanesc, in “No Tracii” (an. XIX, nr. 183, ianuarie 1990, pp. 8-12), care propune o alta explicatie. Autorul trimite la lumea celtilor si a influentei lor asupra geto-dacilor si pune cuvantul romanesc ler in legatura cu Lair, in alte ortografii Llyr, zeul marii si al furtunii, protectorul navigatiei la celti. Stravechiul lair din saga celtica, “devenit prin adaugarea unei dentale protetice laird, ce semnifica “domn, stapan” si, nu la urma, “stapan suprem, zeu”. In concluzie, autorul spune ca refrenul colindelor noastre, lerui, ler, se traducea, foarte probabil, prin “(Dumne)zeule, Doamne”, “Doamne, Doamne” etc., fiind o invocatie careia superstratul latin i-a subliniat sensul cu anafora “Doamne”, rezultand “lerui, ler, Doamne”. “In acest context, explicatia lui Dimitrie Dan – preluata si de dictionare este gresita. Ler nu provine din canonicul (Ha) llelu (iah Domine), ci invers, locutia crestina s-a suprapus pe o invocatie balcanica precrestina: Hailerui, Doamne, Hoja lero dolerije” (p. 11).
Se poate justifica noua ipoteza, in numele careia se contesta punctul de vedere oficial admis in lingvistica romaneasca despre originea etimologica a cuvantului ler ? Mai intai, intr-o limba, coincidentele lexicale nu justifica si etimologii inrudite. DA (Dictionarul Academiei Romane), mentionat (p. 163), retine un ungurism-germanism, ler, in Transilvania, cu sensul de “frigatoare, cuptorul de la masina de gatit” care nu are nici o legatura cu cuvantul romanesc ler, decat o simpla coincidenta, dupa cum o coincidenta este si intre romanescul ler si personajul lui Shakespeare, Regele Lear, adus in discutie de C. Rupa, ca si cu personajul mitic celtic Lair-Llyr. Nu poate fi infirmata cu aceasta ipoteza fictiva documentarea lingvistica adusa de Dimitrie Dan si acad. Al. Rosetti.
Al doilea articol a aparut in “Revista de lingvistica si stiinta literara”, nr. 4 (130), iulie-august, 1990, revista Institutului de limba si literatura al Academiei de Stiinte a R.S.S. Moldova, Chisinau. Autorul, Dr. Leonid Kuruci,” se ocupa in Taina cuvintelor si de cuvantul Lerui, ler (pp. 74-76), care afirma ca “Ler este o reminiscenta din boliarin – formula de adresare permanenta stapanului casei, preamarit ca boier”. “Asadar, nu acceptam interpretarea folcloristilor romani, dupa care Ler ar fi o reminiscenta a lui Aleluia” (D. Dan si acad. Al. Rosetti) (p. 76). Autorul crede ca ler este forma prescurtata a lui “boleren”, cuvant imprumutat din slava bulgara (sec. IX-XIII), si afirma : “Iata cum ne inchipuim noi aceasta transformare treptata prin sincopare : boler in belerim-velerim, uneori si volerom, voilerim veler Ier”.
“Consideram ca aceasta sincopare in cazul lui ler s-a produs de mult, inca inaintea folosirii cuvantului boier de munteni si moldoveni ca termen social, venit odata cu organizarea statului si aparitia terminologiei legate de ierarhia clasiala (= de clase sociale, n.n.)” (p. 75).
Termenul boier in limba romana este din bulgara – boljarinu, pl. boljare-, mag. bojar, care nu a pastrat pe -l-. Ca sa fi putut avea loc “sincoparea” in limba romana din boljarinu, cu pastrarea lui -l- inainte de folosirea insasi a cuvantului in fonetismul limbii romane, este o supozitie in afara normelor lingvistice ale unei limbi.
Fata de noile ipoteze expuse, se impune, inca o data, precizarea etimologiei cuvantului ler in limba romana.
Ebraicul Halleluiah, folosit ca un refren de lauda in psalmi si in cantarile liturgice, a fost transcris mai intai din ebraica in limba greaca : alliluia in Septuaginta, sec. III a.Hr. Termenul respectiv este folosit si in Noul Testament : alliluia (Apoc. 19, 1-6). In traducerile latine – incepand cu Itala din sec. II, inlocuita cu traducerea lui Ieronim din sec. IV, Vulgata, devenita normativa in Biserica latina – termenul a fost transcris alleluia, care a ajuns si pe teritoriul fostei Dacii romane prin raspandirea crestinismului in limba latina. In perioada daco-romana (sec. II-VI, VII) are loc transformarea lui alleluia in aleruia, prescurtat alerui, aler, prin ro-tacizarea lui -l- intervocalic, ca in solem = soare, felem = fiere, molam = moara, iar prin afereza lui a initial neaccentuat ajunge leruia, in forma prescurtata : lerui, ler. Pentru afereza lui a initial neaccentuat, “fenomen caracteristic pentru romana, in opozitie cu celelalte limbi romanice”, mentionam ca justificare si alte cuvinte de origine latina in limba romana din perioada daco-romana, ca : raie din aranea, toamna din autumnus, boboteaza din apa-boteaza, prier din aprilis, etc.
De retinut si un alt aspect al cuvantului ler in limba romana. El se pastreaza pe toata aria daco-romana din stanga Dunarii, pe cand in aromana, in dreapta Dunarii, nu-l intalnim, dovada ca nu are nici o legatura de origine bulgara, sustinuta de Dr. Leonid Kuruci. Este o proba certa ca populatia romanica din stanga Dunarii, care foloseste cuvantul ler din epoca formatiei sale ca popor roman si crestin, confirma adevarul afirmat de Vasile Parvan : “Romanismul si crestinismul nostru sunt nascute si crescute in chip firesc : incet si trainic in Dacia lui Traian, si nu sunt de abia mai tarziu “imigrate” din alte tinuturi”. Cuvantul ler ne dovedeste vechimea colindelor noastre religioase din epoca daco-romana (sec. II-VI, VII), incepand din secolul al IV-lea.
Pr. ION IONESCU
Sursa: https://www.crestinortodox.ro/religie/originea-cuvantului-ler-limba-romana-69338.html
Comentarii recente