Prof. univ. dr. Paul MAGHERU
Universitatea din Oradea
Abstract
Rezumat Numelui provinciei româneşti Ardeal i se atribuie mai multe origini: maghiară (erdö – pădure), gepidică, după numele lui Ardaric, mare conducător de oşti gepide (triburi germanice din Scandinavia), care, după ce i-au cucerit pe huni, s-au stabilit o vreme în Panonia şi Dacia (sec. IV-V), precum şi una străveche, indo-europeană. Explicaţiile noastre pornesc de la ipoteza, bazată pe documente, că toponimul Ardeal este de origine mitologică, greco-romană. Se aduc în favoarea acestei ipoteze mituri antice greco-romane, epopei, istorii şi alte scrieri.
Etimologia
Etimologia sau studiul originii şi evoluţiei cuvintelor este una dintre cele mai fascinante discipline filologice. Oamenii de ştiinţă susţin că cea mai bună definiţie a unui lucru este etimologia lui. Definiţiile etimologice au avantajul că trimit la sensul originar, primordial, genuin al termenilor, fără încărcături semantice sau interpretări ulterioare, uneori părtinitoare.
Aproape pe oricine ai intreba care este originea cuvântului Ardeal, ar răspunde fără ezitare că provine de la maghiarul Erdely (erdö – pădure), dar maghiarul Erdely, la rândul său, de unde derivă? Nu cumva au un etimon comun? În cele ce urmează, ne propunem, sine ira et studio (fără ură şi părtinire), să demonstrăm, cu argumente istorice şi lingvistice, originea cuvântului ARDEAL. Spuneam că majoritatea, fără motivaţii sofisticate, acceptă originea sa maghiară. Alţii îl leagă de numele regelui gepid Ardaric, învingătorul hunilor (sec. V e.n.) ajuns până în Panonia şi Transilvania, unde a colonizat Ardealul şi Banatul, întârziind mult invazia slavilor. După trecerea slavilor pe la noi (sec. VI-VIII), apoi a ungurilor, care s-au stabilit în Panonia (sec. IX), organizarea administrativă şi nomenclatura geografică a rămas în mare parte aceeaşi. Dovadă, denumirile de localităţi, râuri, provincii de origine latină, poate chiar indo-europeană, precum Ampoi, Mureş, Someş, Alba, Deva, Sarmisegetuza (de la Sarmis, sora zeului Apolo), Vulcan, Ardeal, Transilvania (de la lat. trans – peste, dincolo de şi silva – pădure). Logic şi cronologic, maghiarii au tradus latinescul silva prin erdö – pădure, convenabil pentru asemănarea fonetică cu vechea denumire a Ardealului, ca parte a Transilvaniei. Şi astăzi, oraşul Vulcan, al doilea ca mărime de pe malul drept al Jiului, după Petroşani, se găseşte în Ardeal, de dincoace de pădurea Munţilor Apuseni. Teritoriul de dincolo de Carpaţi, intracarpatin, se numeşte Transilvania, veche provincie românească ca şi Ardealul.
Unii etimologişti, nu puţini la număr, de partea cărora ne situăm şi noi, derivă toponimicul Ardeal din mitologia, istoria, epopeile, literatura celor mai vechi culturi din Europa, greacă şi latină. Miturile Greciei şi Romei antice spun că Ardal era fiul zeului focului, Vulcan şi al Aglaiei. Această veche divinitate romană a fost identificată cu mult timp înainte cu Hephaistos, din mitologia greacă, zeul şchiop al focului şi meşteşugurilor, care îşi avea reşedinţa de predilecţie pe Muntele Aetna din Sicilia. Se spune că Ardal ar fi rupt din pădurea (erdö) sau codrii de aici, un ram din care va făuri primul fluier de lemn. Ardal a inventat apoi flautul. Mai târziu, grecii l-au confundat cu Pan, zeul naturii, al pădurii şi câmpiilor, care a perfecţionat fluierul născocit de Ardal prin lipirea mai multor fluiere, unul de altul, obţinând astfel un nou instrument muzical – naiul. Dintre instrumentele muzicale ale geto-dacilor, în munţii Apuseni şi Carpaţi, au rămas alături de fluier şi flaut, naiul, buciumul şi cimpoiul.
Istoricul şi geograful latin Pausanias (sec. II e.n.), în Descrierea Eladei (II, 31,3), aminteşte că Ardal, fiul lui Vulcan, părăsindu-şi vatra, pleacă peste Marea Marmara şi Istros, cum era numită Dunărea de greci, cu ardalidele după el (zeiţe însoţitoare), cărora le-a zidit un templu pe locul unde avea să se înalţe mai târziu Ilionul (Troia). Se ştie că în războiul cu Troia au participat alături de greci şi triburi ilirice, dalmaţiene, sarmate, tracice, daco-getice, pe care Herodot în Istorii îi vedea ca pe “cei mai drepţi dintre traci”. Homer însuşi în Iliada, prima mare epopee a omenirii, nu ezită să laude firea cumpătată a traco-geţilor, calităţile lor morale şi fizice, vitejeşti. Pe scutul de aur şi argint făurit de slăvitul şchiop Vulcan pentru Ahile, poetul surprinde şi descrie vestitele Hore, şase la număr, fiice ale lui Zeus, care au dat numele dansului tradiţional al românilor din toate timpurile şi locurile (Homer, Iliada, Cântul XVIII, versurile 578 – 593), încât am putea afirma împreună cu Eminescu că “Tot ce voi afla în Ardeal ştiu cu legături sanscrite” (Mss. 258. B.A.R.). Eminescu se referea inclusiv la originea sanscrită, cea mai veche limbă indo-europeană, a multor toponime româneşti, chiar dacă prin filiaţie latină. În Eneida, epopeea originii poporului roman, Vergilius, după modelul lui Homer, prezintă scutul lui Eneas în procesul de fabricaţie, efectuat de zeul focului Vulcan, părintele lui Ardal (Cartea a VIII-a, 35 şi urm.).
În legătură cu trecutul stămoşilor noştri, a originii romane a limbii şi poporului român, inclusiv a numelui de Ardeal, s-au pronunţat nu numai istorici români (de la reprezentanţii Şcolii Ardelene la Xenopol, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Mircea Eliade), dar şi istoriografi maghiari sau de alte naţii. Etnograful maghiar, Paul Hunfalvy avea să scrie: “Strămoşii românilor de azi nu au încetat niciodată de la Traian, să locuiască în fosta Dacie, adică în Transilvania, Moldova şi Valahia” (Neuere Erscheinungen der rumänischen Geschichtsschreibung, Wien, 1886), iar mai cunoscutul şi de mare notorietate Horváth Mihaly, scria şi el că “Transilvania era populată de români când ungurii şi-au făcut apariţia în Panonia” (Michael Horvath, Geschichte der Ungarn, Vol. I, 1851, p. 9,).
De altfel, încă din secolul XII, notarul anonim al regelui Bela al IIIlea,într-un manuscris, Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor), fixează stabilirea ungurilor în Câmpia Panonică, pe cursul mijlociu al Dunării, în 899. Copia unui manuscris slavon, tot din secolul al XII-lea, Povestea vremurilor de demult, cunoscută şi sub numele de Cronica lui Nestor, pe care personal am consultat-o la Muzeul Ermitage din Sankt Petersburg, relatează, printre altele că, ungurii, când au venit aici, au dat pe teritoriul de azi al Transilvaniei peste o populaţie de valahi şi slavi, organizată după modelul voievodatelor şi cnezatelor slave, cum a fost şi acela a lui Menumorut, de la Biharia, de lângă Oradea.
În concluzie, lăsând la o parte orice protocronisme, de partea oricui, maghiare sau româneşti, nu încape nicio îndoială, şi documentele istorice dovedesc acest lucru, că după retragerea slavilor, care contrar obiceiului, nau reuşit să schimbe numele Ardealului şi Transilvaniei, vechi provincii daco-romane, după cum, prin argumente istorice şi lingvistice, se poate demonstra că, maghiarilor de mai târziu, le-a convenit această denumire, fiindcă sugerea fonetic, zona împădurită a Ardealului (erdö).
BIBLIOGRAFIE
Constantinescu, N.A., Dicţionar onomastic român, Ed. Academiei RPR, 1963, Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, 2 vol., Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981-1986 Eminescu, Mihai, Manuscris 258, B.A.R. Homer, Iliada, Cântul XVIII, versurile 578 -593 Horváth, Michael, Geschichte der Ungarn, vol I., 1851, p. 9 Hunfalvy, Paul, Neuere Erscheinungen der rumänischen Geschichtsschreibung, Wien, 1886 Iordan, Iorgu, Toponimia românească, Editura Academiei RPR, 1963 Iorga, Nicolae, Istoria românilor, I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, Opitz, Martin, Zlatna sau despre cumpăna dorului, răsădită în româneşte de Mihai Gavril, Editura Uranus, 1993 Pausanias, Descrierea Eladei,, II, 31,3 Pârvan,Vasile, Getica, Editura Meridiane, Buc. , 1982 Pârvan, Vasile, Dacia, Editura Ştiinţifică, 1967, Vergiliu, Eneida, Editura pentru Literatură şi Artă, 1956, Cartea VIII, versetul 435 şi următoarele Xenopol, Alexandru D., Istoria românilor din Dacia Traiana, 6 vol. 1888 – 1893.
Comentarii recente