În urmă cu două milenii, potrivit tradiţiei creştine, are loc un eveniment, deopotrivă mundan şi metafizic care împarte istoria omenirii în două: coborârea lui Dumnezeu în timp, în persoana lui Iisus Hristos, Fiul Său născut din eternitate.

O iniţiativă divină, un act chenotic singular şi necesar, dacă ne gândim la consecinţele ontologice devastatoare ale căderii, dar şi la posibilităţile transcendentale şi logice ale unei redempţiuni eficiente.

Spre deosebire de religiile politeiste, de mitologiile şi filosofiile antice care n-au oferit o soluţie soteriologică şi eshatologică în măsură să satisfacă setea de absolut a omului, să scoată fiinţa din abisul acestui exil cosmic, tarat de boală, suferinţă şi finitudine, Iisus din Nazaret, conform aceleiaşi tradiţii creştine , sau după unii, mitologii creştine, Dumnezeul om, calcă peste moarte, cu propria-i murire în ordine umană, ucigând pentru totdeauna, mama morţii.

Persoana treimică, prezentă alături de Tatăl la facerea lumii, învăţătorul care a schimbat Atena cu Ierusalimul şi Parnasul cu Taborul, figura cea mai imitată de mistici şi de sfinţi, personalitatea care a inspirat opere muzicale de geniu, de la Palestrina la Bach, se naşte neverosimil de simplu într-o iesle din Bethleem. Acesta este evenimentul major în jurul căruia gravitează tematic splendidele creaţii populare pe care le colindăm la sărbătoarea Crăciunului.

Denumirea de colindă este legată de verbul latinesc calare care înseamnă a chema, a anunţa. De la acest verb s-a format cuvântul calendae, care indică prima zi a fiecărei luni, moment în care romanii plăteau dobânzile la sumele datorate, înscrise în calendarium, adică în registrul de datorii. Calendele alături de Brumalia, Saturnalia, Vota, Compitalia şi Larentalia făceau parte din ciclul Sărbătorilor de iarnă la romani. În perioada Calendelor şi a Saturnaliilor, romanii îşi dădeau unii altora daruri, organizau ospeţe şi diverse jocuri, se vizitau, înjunghiau porci pe la răspântiile drumurilor, se travesteau, îşi făceau urări pentru noul an. Acest grupaj festiv s-a răspândit prin legionari, sclavi sau funcţionari pe tot întinsul imperiului roman. Ca dovadă a extinderii obiceiurilor romane în estul Europei şi implicit în Dobrogea, avem un martirologiu anonim care consemnează drama unui soldat creştin pe nume Daius din Cetatea Durostorum (Silistra de azi), decapitat pentru faptul că, deşi fusese ales prin sorţi ca rege al Saturnaliilor, refuză să accepte acest rol.

Substituirea Sărbătorilor de iarnă ale romanilor cu ciclul Sărbătorilor creştine de la sfârşitul vechiului an şi începutul celui nou a constituit un progres complex care a durat câteva secole. Cu toate acestea, filonul precreştin n-a dispărut în totalitate, ci s-a contopit cu stratul creştin.

Caracterul mitologic al colindei este vizibil mai ales în spaţiul transilvănean, în al cărui repertoriu se regăsesc tipuri precum: Vânători preschimbaţi în cerbi, Merele primite de la soare, Ciuta, puiul şi mana câmpului, Secerişul funest sau Naşterea din piatră.[1]

Multe din textele colindelor trimit la riturile de iniţiere la pubertate care se practicau în societăţile de tip vânătoresc unde tânărul se confrunta cu un animal metamorfozat a cărui identitate o descoperă tocmai în momentul în care se pregăteşte să-l ucidă:

Puşca-n mână o luat-o
Şi la codru o plecatu
Cerbuţ mândru o vrut să-mpuşte
Ho, ho, ho, nu mă-mpuşcare
Că io nu-s ce par a fire
Că io-s Ionu Sântionu
Nănaşul lui Dumnezău. [2]

Textele pe care le recită piţărăii în Transilvania şi în Banat (colindeţii în Oltenia) sunt asemănătoare cu urările romanilor din timpul Calendelor lui Ianuarie, o dovadă în plus că atât acest obicei, practicat de copii în seara de 23 decembrie, ca şi tradiţia colindatului propriu-zis sau al descolindatului [3] nu au o origine exclusiv creştină.

Obiceiuri asemănătoare cu datina colindatului erau prezente şi în Grecia antică, înainte de era creştină. Amintim aici sărbătoarea Kroniilor, serbările lui Hermes din Creta, cortegiile zeului Dionysos, sărbătoarea lui Hermes Charidotes din Samos, etc.

De asemenea, obiceiul colindatului este atestat încă din sec. VI a. Chr., la Megara, unde tinerii intonau un Cântec al rândunicii:

Adu-ne din casa ta bogată fructe şi plăcinte
Şi adu şi o cupă de vin şi un coş cu brânzeturi
Rândunica nu refuză nici pâinea încălzită
Plecăm, ori căpătăm ceva?
Dacă ne dai plecăm, dar dacă nu, nu te lăsăm în pace
O să-ţi luăm cu totul uşa şi chiar nevasta de după uşă
Deschide uşa, deschide rândunicii
Căci nu suntem moşi bătrâni, ci băieţandri.

În acest cântec sunt prezente nu numai „cererile” colindătorilor moderni, ci şi rândunica, pasăre care apare frecvent la ucrainieni şi români în motivul păsării augur:

A venit o rândunică
La geam s-a aşezat
Să ciripească a-nceput…

Până a se ajunge la colindatul de tip ucranian – bulgar – român, datina colindatului antic roman a trecut printr-o serie de metamorfoze, epurări, contaminări, acumulări succesive şi elaborări. Avem aici în vedere tradiţiile orientale asiatice, polajenik-ul [4] rusesc sau magia fantezistă (descântece de sănătate, fericire, dragoste, bogăţie, căsătorie, prăsitul vitelor, rodire a pământului, etc.) a diverselor popoare din sud-estul Europei.

În concluzie, influenţa obiceiurilor care aveau loc în timpul Sărbătorilor de iarnă la romani asupra ciclului de Sărbători creştine de la sfârşitul şi începutul anului este susţinută de următoarele argumente:

· prezenţa unor elemente din cultul morţilor la sărbătoarea Crăciunului (Moşii de Crăciun, colindele pentru morţi);
· ceremonia tăierii porcului;
· opulenţa gastronomică;
· grija şi bunăvoinţa arătate faţă de cei săraci, servitori, etc.;
· caracterul de omen a tot ceea ce se face în ziua de Crăciun;
· prognosticele meteorologice, agronomice, economice, etc. ce se fac în ziua de Crăciun pentru viitorul an;
· vrăjile din perioada sărbătorilor de iarnă;
· obiceiul vizitelor reciproce, oferirea de daruri şi urările de fericire şi prosperitate;
· arderea butucului în noaptea de Crăciun, datină prezentă în cultul soarelui;
· rostogolirea unor roţi de foc de pe dealuri;
· existenţa colacilor ceremoniali care imită forma soarelui;
· colindul cu caracter agrar, pluguşorul, buhaiul (reminiscenţe ale unor practici specifice cultului agrar dedicat zeului Saturn);[5]
· aruncarea, în sus, în biserică a grăunţelor de porumb.[6]

Dincolo de raţiunile proniatoare sau de conjuncturile istorice favorabile, invocate de istoricii creştini pentru justificarea acestui transfer, trebuie să recunoaştem şi abilitatea Bisericii de a găsi strategii psihologice pentru realizarea lui. De pildă, sărbătoarea Naşterii Domnului a fost mutată în secolul IV de pe data de 6 ianuarie, pe data de 25 decembrie pentru a contracara sărbătoarea cultului lui Mithra, [7] Dies Natalis Solis invictis (ziua de naştere a Soarelui neînvins).[8] Biserica invocă aici faptul că naşterea lui Iisus s-a petrecut în timpul recensământului lui Cezar August care a avut loc la data de 25 decembrie anul 754 ab urbe condita.

Un lucru este evident, colinda ca formă de urare cu caracter epico-liric, aşa cum o cântăm noi astăzi, e o creaţie eminamente creştină, chiar, dacă o găsim in nuce, în tradiţia antică romană.[9] Cu alte cuvinte, obiceiul colindatului e roman, însă forma şi conţinutul, pretextul, scopul, sunt în esenţă, elemente care certifică originalitatea colindei creştine.Prin urmare, stratul mitologic nu impietează cu nimic profunzimea teologică sau valoarea literară a colindei creştine. Substituind personajele din mitologia populară cu fiinţe superioare ontologic omului sau cu fiinţe umane ajunse la gradul de sfinţenie, în jurul cărora se brodează un imaginar miraculos, exprimat în varii tematici, stiluri şi ritmuri, creştinismul a rafinat colinda, a consacrat-o ca gen, făcând din ea o capodoperă a literaturii folclorice româneşti.

Documentele scrise care fac referire la obiceiul colindatului pe teritoriul României [10] sunt relativ târzii. O primă mărturie despre această practică „păgână” o datorăm pastorului Andreas Mathesius din Cergăul Mic, judeţul Alba [11], care în anul 1697 vorbeşte într-un memorial despre obiceiul propriilor credincioşi de a colinda în noaptea de Crăciun. Alte menţiuni despre colindă le întâlnim la Dimitrie Cantemir în lucrarea Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor.[12]

Din punct de vedere teologic, colindele româneşti sunt extrem de importante deoarece ele exprimă în limbaj popular marile adevăruri de credinţă: ktiseologia, antropogonia, păcatul originar, chenoza hristică, soteriologia, mariologia sau eshatologia.

De asemenea, din punct de vedere literar, colinda conţine o lirică bogată, o viziune cosmologică profundă, o metafizică, o antropologie, calităţi care o apropie cu siguranţă de poezia majoră. Poezia colindelor româneşti face apel la un set de simboluri extrem de relevante pentru teologia creştină: cerbul şi căprioara, care semnifică perioada catehumenatului, şi, prin sacrificare, ideea de renaştere la credinţa creştină; vulturul simbolizează Evanghelia; păunul este simbol al vieţii veşnice; mărul ca analogon al pomului edemic, al paradisului pierdut, dar şi simbol al iertării şi al mântuirii; soarele care este asimilat cu Hristos; grâul care putrezeşte în brazdă şi răsare, ca simbol al morţii şi învierii, dar şi ca materie euharistică etc.

Ne amintim cu toţii de farmecul sfânt al sărbătorilor de Crăciun, trăite la ţară, de emoţiile şi bucuria cu care aşteptam să mergem la colindat, de nămeţii prin care ne făceam loc spre ferestrele vecinilor, de traista în care adunam colaci, mere şi nuci, de gerul iernii şi de câinii care ne lătrau, de scânteierea puzderiilor de stele şi de glasul binevoitor al gazdei care ne invita în casă.

În ultimele decenii lucrurile par să se fi schimbat, de parcă „lumea s-a sucit” cum se spune într-un cântec popular maramureşean. Postmodernitatea ne izolează într-un univers artificial. Nu ne mai acordăm activităţile cu ritmurile cosmice, nu mai arăm, nu mai semănăm, nu mai culegem. Luminile electrice orbitoare ne împiedică să mai vedem stelele, iar hainele moderne, terne şi impersonale nu ne mai spun nimic. Colinda a devenit o stereotipie, o livrăm la comandă şi adesea ne scapă esenţialul, sensul ei mistagogic şi mistic. Pretutindeni se aud colinde, în magazine, la radio, la televizor sau în sălile de spectacol. Colindă cântăreţii de operă, rapsozi populari, folkişti sau manelişti. Oraşele mari sunt pline de pseudocolindători: în autobuze, în tramvai, în metrou, în tren, toată lumea colindă cu crengi de brad în mână, cu acordeonul, cu mielul, cu capra, cu ursul. Adesea colinda devine un bun pretext pentru cerşit. Practic, nu mai ştim să colindăm. Colinda e interpretată fals, atât la propriu cât şi la figurat. De fapt, este şi ascultată fals în sensul că ne raportăm la ea ca simpli consumatori de divertisment, dacă nu cumva o ascultăm în silă.

Transcrise pe cale orală, culese şi publicate ulterior de preoţi, învăţători, compozitori sau etnologi precum Anton Pann, At. Marinescu, Teodor Burada, G. Dem. Teodorescu, Gr. G. Tocilescu, Bârsăneanu, N. Păsculescu, Al. Viciu, Ghe. Cucu, Béla Bartók sau Ovidiu Bîrlea s. a., colindele româneşti au sfidat timpul, înfăţişându-se astăzi ca un tezaur poetic viu, în măsură să contribuie la identitatea spirituală a acestui popor.

Poate că nimic nu defineşte mai mult condiţia noastră umană decât starea de colind. Suntem cu toţii colindători. Colindăm prin timp, prin inimi şi prin moarte, pentru ca în cele din urmă să putem colinda transfiguraţi la curţile de lumină ale Acelei Gazde „decât care” nu există alta, nici mai darnică, nici mai mare.

[1] Monica Brătulescu Colinda românească. The romanian colinda (Winter- solstice songs), Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 68.

[2] A se vedea colindul Mândru-şi cântă un cerb în codru.

[3] Gest ritualic opus colindatului, prin care colindătorii, în cazul în care sunt refuzaţi, apelează la gesturi violente precum smulsul porţii, mânjitul uşilor cu păcură, spunând anumite formule incantatorii cu caracter malefic. Termenul a fost introdus în terminologia ştiinţifică de specialitate de etnologul Petru Caraman.

[4] Polajenik este primul oaspete care intră în casă în ziua de Crăciun ( polajiti = a veni, a sosi )

[5] După vechiul calendar roman, Saturnalia se sărbătorea la sfârşitul lui februarie sau la începutul lui martie, fiind deci, la origine o sărbătoare de primăvară.

[6] La poloni se obişnuia ca în ziua a doua de Crăciun să se arunce cu ovăz în biserică. Acestui obicei agrar i s-a dat ulterior sens creştin fiind interpretat ca o reiterare simbolică a lapidării sfântului Ştefan ( Petru Caraman, Colindatul la români, slavi şi la alte popoare, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 350).

[7] Mithra este un zeu iranian născut tot la data de 25 decembrie al cărui cult a fast adus în jurul anului 100 p. Chr. De către soldaţii latini în Imperiul Roman.

[8] Roma sărbătoreşte pentru prima data, oficial, Crăciunul, în ziua de 25 decembrie în anul 354, iar Constantinopolul în 375 p. Chr. Pe de altă parte, unii istorici sunt de părere că fenomenul s-a întâmplat tocmai pe dos, aducând ca dovadă faptul că sărbătoarea lui Mithra a fost instituită oficial de către împăratul Aurelian abia în jurul anului 272 al erei creştine, deci la două secole şi jumătate după întemeierea primelor comunităţi creştine.

[9] Din nefericire, nu s-au păstrat manuscrise cu textele colindelor antice. Ceea ce putem deduce din scrierile autorilor romani este faptul că oamenii umblau din casă-n casă, îşi adresau formule de urare şi îşi făceau reciproc daruri. Cea mai veche formulă de urare/colindă cunoscută a fost publicată de Du Cange care în Glossarium ad scriptores mediae et infimae latinitatis, reproduce un manuscris din secolul al XIII-lea din oraşul Roma: Gaudium et laetitia/Sit in hoc domo! Tot filii, tot porcelli, tot agni!…(Bucurie şi veselie/ Să fie-n această casă/Atâţia fii, atâţia purcei, atâţia miei…).

[10] În afară de români, datina colindatului mai este atestată la bulgari, ucranieini, poloni, ruşi, bieloruşi, cehi, sârbi şi croaţi.

[11] Vezi George Breazul, Patrium Carmen, contribuţii la studiul muzicii româneşti, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1941, pp. 32-34.

[12] Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor, apud G. Breazul op. cit. p. 34.

articol de Vasile Chira,
Lector la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu

Print Friendly