Sfânta Evanghelie după Ioan începe așa: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.”. În zilele noastre, cuvântul cuvânt, scris cu sau fară inițială majusculă, reprezintă unitatea fundamentală a comunicării, a procesului de relaționare. Cuvântul este puntea de legatură între oameni, este mijlocul prin care se realizează comunicarea scrisă, orală, interpersonală. Omul îşi exprimă prin cuvânt gândurile şi dorinţele sale. Dar cuvântul rostit de om se stinge şi dispare însă dorinţa exprimată de el uneori se împlineşte. Cuvântul omului este o putere care îl ajută și totodată un dar din partea Creatorului. Dar ce înseamnă, astăzi, într-o societate secularizată, Cuvântul? Mai reprezintă el puntea de legătură dintre oameni? Lumea de azi dialoghează foarte puțin, mai mult discută despre una despre alta, analizează, trage concluzii şi poate câteodată poți să-i vezi pe toți de acord. Singur cuvântul Cuvânt, scris cu inițială majusculă, este cel care unește și zidește, El nu separă niciodată.

Majuscula se folosește în limba română pentru scrierea de nume geografice, a numelor aștrilor și al constelațiilor, la scrierea numelor propii, mitologice și religioase. Observăm așadar importanța care se acordă acestor cuvinte în limba română și nu numai. Este firesc să ne intereseze de unde vin cuvintele pe care le folosim, sau ce înțeles au numele noastre, cum şi-au păstrat sau schimbat sensul unele cuvinte prin trecerea dintr-o limbă în alta, ce istorii păstrează înscrise în forma lor actuală, ce înrudiri adesea ascunse există între ele. Istoria cuvintelor este, fără îndoială, domeniul cel mai interesant al lingvisticii pentru majoritatea semenilor noștri. În continuare ne vom centra atenția asupra toponimului Bârsău. Textul ce urmează este compus de Ioan Strete și prezentat în unul din numerele revistei Memoria Ethnologică.

Toponimie în Bârsău Mare, etimologia cuvântului Bârsău

Prima atestare scrisă a toponimului Bârsa, de la care derivă şi toponimul Bârsău, datează din anul 1222 şi este vorba de un act prin care regele Andrei II acordă cavalerilor teuteni “Quandam terram Burza nomine”, prin “terra Burza” înţelegându-se Țara Bârsei. Bârsa este şi numele apei care curge prin regiunea Braşovului, precum şi numele altor cursuri de apă, văi, localități din diferite părți ale țării. (Ioan Petruț, Onomastică românească, Buc., editura Științifică și Enciclopedică, 1908, p. 97)

Unul dintre cercetătorii care s-a ocupat de explicarea etimologiei cuvântului bârsa, de la care derivă și toponimul Bârsău, a fost Nicolae Drăganu (Din vechea noastră toponimiei, extras DACOROMANIA, I (1920), p.27). Înainte de el, mai mulţi cercetători susţineau originea slavă a cuvântului, iar alţii originea traco-dacică, dar că ar fi intrat în limba română prin limba maghiară. Nicolae Drăganu susţine teza lui W. Tomaschek, care afirmă că acest cuvânt este de origine în limba daco-tracă ar fi avut sensul de mesteacăn. (Amănunte la N. Drăganu, Din vechea noastră…, op. cit., p 28).

Prin acest sens se explică bârsa plugului – bucată de lemn care leagă între ele brăzdarul, cormana și plazul (plugul) -, care putea fi confecţionată din lemn de mesteacăn sau frasin.

De aici se poate “admite ca prototip o formă traco-dacică a vechiului indic bhurjas care ar fi putut să aibă o formă cu -s- apropiată de derivatul latinesc fraxinus (alb. bar ) și nu cu -z- ca în derivatele slave (breze, bereza). (N. Drăganu, Din vechea noastră…, op. cit., p 28). N. Drăganu arată că Bârsa, Ţara Bârsei, ca și celelalte toponime care poartă același nume, printre care și Bârsău, trebuie desparţite din punct de vedere fonetic de numele râului Bârzava sau Bârzova (magh. Berezava), ca și de alte topice din Muntenia și Moldova, chiar dacă s-ar putea presupune pentru acestea din urmă un prototip dacic cu -s-, deoarece vechiul Berezovia se găsește scris și Beersovia sau Barsovia; acest prototip, cu vremea, a trebuit să fie apropiat de etimologia populară la sl. brezu (iute). În forma lor de azi, acestea din urmă sunt considerate de orginie slavă. (N. Drăganu, Din vechea noastră…, op. cit., p 29). Ceea ce au derutat pe unii dintre cercetătorii străini a fost și faptul că ei n-au avut în vedere faptul că străinii (ne gândim la maghiari și sași, în documentele cărora apar aceste toponime) nu puteau rosti vocala î, în limba română foarte veche și încercau să dea rostirea proprie limbii lor. Așa se face că acest cuvânt apare scris în mai multe forme fonetice: Bârsa, magh. Bursza, Barcza etc. (Cf. Rumân, Rumuny, vârcolac, varcolacs).

În documentele maghiare satul apare ca Borzo (1405), Baarzo (1570), Borzo (1578), Berszeu (1750), Burszo (1850), Nagy Borszo (1854), Bursou (1870), Borszo (1896) (Kadar Jozsef, Monografia comitatului Szolnok-Doboca, Dej, 1900, p. 271). Deoarece despre Bârsău nu cunoastem documente mai vechi decât anul 1405, vom apela la felul cum apar alte toponime asemănătoare în documentele de cancelarie maghiare. Bârsa, fiind vorba de Ţara Bârsei, prezintă, în șir istoric, următoarele forme fonetice: Burcza (scris Burza), Bursa sec. XI, Burcza (Burcia) sec. XII, Borszo (scris Borza), Borcza, Barsza, sec. XIII – XIV, Barcza sec. XV. (N. Drăganu, Din vechea noastră…, op. cit., p. 29). Alte toponime: Bârsăuța – 1639 Borszo, 1650 – Barzo, 1662 – Kis Barszousz, 1733 – Borszo, 1750 – Barszauczele, 1850 – Birszoa, 1854 – Kis-Berszo; Bârsăul de Jos, jud. Satu Mare – 1470 Alsoberkzo, 1475 – Berekszo, 1733 – Berszeul de Dsosz, 1750 – Also Borszo, 1850 – Berekszo, Birso din Zsosz; Bârsana, jud. Maramureș, 1390 – Barcansalva, 1590 – Barzansalva, 1750 – Buczansalva; Bârsău, jud. Hunedoara, 1440 – Bereczo, Beregzo, 1750 – Berekzo, 1850 – Birszo. Se poate observa că fiecare scrib, de la o epocă la alta, chiar la distanţă de câţiva ani, de la e zonă la alta, au scris în forme diferite acest cuvânt.

Din formele fonetice ale cuvântului Bârsa care apar în documentele maghiare, putem trage următoarele concluzii: satul Bârsau este o așezare foarte veche și la stabilirea ungurilor în această zonă a Ardealului satul se numea Bârsa și nu Bârsău. Şi astăzi pe dealurile din apropierea satului se găsesc foarte mulţi mesteceni, iar în vremurile vechi erau păduri întregi de mesteacăn. De fapt, satul Bârsău, în anul 1405, era înconjurat de păduri. Sensul copacului bârsă a trecut și asupra așezării, numind satul. Copacul își pierde sensul, fiind sinonim cu lat. mestechinus (mesteacăn). Melich susţine că toponimul Bârsa a pătruns în limba română prin limba maghiară, plecând de la teza greșită că la venirea ungurilor în Transilvania nu exista nici un fel de populaţie românească. El arată că din vechiul unguresc Burcza au împrumutat sașii Burzen, iar din Borsza au făcut românii Bârsa (cf. Horodo, hârdău). El însă nu poate să dovedească de la cine au luat ungurii cuvântul, susţinând până la urmă că acest cuvânt este de origine slavă (Apud N. Drăganu, Din veceha noastră…, op. cit., p. 30).

De ce Bârsău și nu Bârsa?

De ce Bârsău și nu Bârsa? Ungurii au venit în centrul Europei la sfârșitul sec. al IX-lea, iar cuceririle din Ardeal s-au întamplat mult mai târziu, peste câteva secole. În organizarea politico-administrativă au adaptat întreg cuvântul românesc la fonetismul limbii lor, întâmpinând dificultăţi mai ales în redarea lui -â-, de aceea existând o diversitate de redare în documente. Sufixarea cu suf. ău este pe terenul limbii române (vz. și alte toponime: Chișinău, Inău, Zalău, Farcău, dar și antroponime – Părăscău, Bizău, Bungău etc. și substantive comune – ilău, fierăstrău etc. etc.

De la toponimul Bârsău s-a obţinut și Bârsăuţa (Vezi Iorgu Iordan Toponimie Românească, Ed. Academiei Buc., 1963, p. 15), sat întemeiat în jurul anului 1602 tot de către locuitorii satulii Bârsău. După anul 1603, fiind două sate numite asemănptor, organele administrative maghiare au adăugat satului Bârsău adjectivul Mare, iar Bârsăuţei adjectivul Mic, astfel că ele vor apărea sub numele de Bârsăul Mare și Bârsăul Mic, tocmai pentru a le putea deosebi, format pe cuvântul de origine traco-dacică bârsa.

O părere mai nouă privitoare la etimologia toponimului Bârsa, este cea a lui Ioan Patruţ, care consideră că toponimul are la bază un antroponim: “Bârsa este numele apei care curge prin regiune. Una dintre ele, apa sau regiunea, au fost astfel botezate după un oarecare Bârsa, nume purtat și de alte cursuri de apă, văi, localităţi din diferite părţi ale ţarii” (I. Patruţ, op. cit., p. 97). Domnia sa nu acceptă etimologiile propuse de N. Drăganu și nici cea propusă de “Dicţionarul Onomastic Românesc” {p.204): “un radical trac: Bars-Bers, din care derivă numirile dace Barsames, Barsamis, Barsamon, Barsimia și Bersovia, Berzobiu”; I. Pătruţ afirmă că “există o relaţie strânsă între hipocoristicele formate cu sufixele -s/-ș și că aceasta este caracteristică limbiler slave, mai precis fazei slave comune, întrucât alternanţele -s/-ș au apărut în perioada slava comună”. Se arată că deși în limba română au pătruns serii de hipocoristice slave de tipul Gosa – Goș (s), Dușa, Dușu, Duha, Duhu, cele două sufixe au acţionat independent. Astfel Bocsești, sat, ar atesta existenţa unui antroponim Bocșa, din aceeași tema Boc, Bocu, Boca, toate nume de familie, prenume sau nume de sate. La fel și Borsești de la Borsea, nume de bărbat, de unde Borsan, nume de familie, înrudit cu Bora, Bors. În aceeași categerie intră și Bursa și Bursan (Burszan) care apar astfel datorită grafiei și fonetismului limbii maghiare, în loc de Bârsan. Antropenimul Bârsa ar fi format de la tema Bâr, existentă în nume ca Bârcă, Bârcu, Bârcea, Bărga etc, concluzionând că Bârsa ca și Bârsu poate fi un derivat românesc, corespunzător bg. Bărso, presupus de dr. Bărsov, nume de familie, cf. Băro (I. Pătruț, op. cit., p. 98). Firesc, această opinie este mai nouă, bine argumentată, dar considerăm că și ipoteza lui N. Drăganu poate fi la fel de plauzibilă.

de Ioan Strete
Memoria Ethnologică
Sursa: http://www.memoria-ethnologica.ro/