Spre culme .. . mereu înspre culme !. .
— Refren dătător de viaţă —
Odată pe-o vreme de ceaţă
S’a rupt din adîncul de seară
Şi buzele luî îl cîntară;
Şi singur cu sufletu ‘n mînă
Se zmulse voinicul din tină,
— Rămînă ce-o vrea să rămînă
El ceriului singur se ‘nchină!

Spre culme… mereu înspre culme!..
Prin peatră el drumul şi-l tae
Cu sufletul lui de văpae,
Şi urcă şi cade şi cîntă
Şi-şi merge cărarea lui sfîntă .. .
Cu sînge-şi înseamnă el calea,
Cu sînge!.. şi murmur de şoapte
De-odată cutremură valea …
Da-i noapte pe vale… e noapte !..

Spre culme… mereu înspre culme!..
În juru-i e rai.., veselie
Şi cîntec de paseri se ‘mbie
Ispitele toate din lume
Răsar din pămînt ca din spume
Şi ‘n cale-i, din umbră, de-odată.
Crescînd de supt ramuri domoale,
Cu zîmbet pe buze s’arată
O zînă cu braţele goale.

Spre culme … mereu înspre culme!..
Şi zîna cutează şi-i spune:
«Voinice cu visuri nebune
Pe-acolo e umbră şi jale,
E peatră pe-acolo pe cale …
Aici în pădure-i viaţă,
Plăcerile ‘n drum se resfaţă
Şi-i farmec şi-i cîntec aice,
Ci lasă-ţi cărarea voinice!»

Spre culme … mereu înspre culme!..
El n’aude glasul-ispită,
Spre zarea de-abia răsărită
Cu sînge pe braţe, pe frunte
Zoreşte spre vîrful de munte …
Din cale-i el stînca doboară
Şi urcă nebun … nebuneşte …
Pustiul trezit se ‘nfioară
Şi zarea de sus se lărgeşte …

Spre culme … mereu înspre culme!..
Şi piatra din piatră tresare,
Coprinsul e prins de mirare.
Se uită la el şi se ‘nchină,
Căci sîngele lui e lumină
Şi strigă mulţimeî de-odată
Să vie… el sus o aşteaptă,
Să vie pe calea săpată,
Să vie… e calea cea dreaptă!

Spre culme… mereu înspre culme:..
Şi zarea-i priveşte cuminte,
Seninul îi ese ‘nainte,
îi pune pe frunte o floare
Si-l urcă alături de soare!..
În urmă… tăcere !.. Măreaţă
E numai o zi în viaţă,
O clipă.., ce ‘n veci o să fie
Lumină la cei ce-or să vie!..

Moşneag acum, voinicul se simte obosit.
Posomorîtă-i umbra pe fruntea lui brăzdată.
Pleoapele-i sînt grele, privirea ‘nduioşată
Şi ‘n marea de lumină el ochilor s’arată
Măreţ caşi un soare ce-adoarme ‘n asfinţit.

Se stinge… şi el simte că bazmul s’a sfîrşit..
Şi-atuncea cu’n glas ca de mamă
Mulţimea spre culme şi-o chiamă:
Să vie … el sus o aşteaptă,
Să vie … e calea cea dreaptă!
Cînd vine mulţimea grămadă
Şi-aleargă ‘n genunchi vrînd să-i cadă
El tremură trist din pleoapă:
«La groapă de-acuma … la groapă!..»

de Zaharia Bârsan

Print Friendly