O să viu…

Tremur moale de perdele
M’a cutremurat de-odată…
În lumina dimineţei
Mi-ai venit la geamuri, tată…

Zaharia Bârsan

Blând ca’n vremurile bune,
Cu făptura ta cuminte
Când aveam şi eu un suflet
Să mă ierte… sa m’alinte…

Ce-ai rămas aşa?… Ci vino!
Iar îmi stai pornit pe ducă?…
Parcă nu m-ai mai cunoaşte…
Am îmbătrânit tătucă,
Uită-te mi-e fruntea arsă
Gândurile rău mă sapă;
Sunt o salcie uitată
La o margine de apă…

Mai lăsat în lume singur…
Câte drumuri… câtă jale…
Na mai fost sa mă’nsenine
Raza sfaturilor tale…
N-am mai întâlnit un zâmbet
Decând m’ai lăsat aşa
N’a mai fost pe lume suflet
Bun şi cald ca Dumneata!…

Cum te-ai dus… eram departe…
Şi era ‘ntr’o dimineaţă,
M-ai chemat încet pe nume
Şi cu ochii numai ceaţă
M-ai cătat prin toată casa…
– M’ai văzut într’o oglină…
Şi-ai întins zadarnic braţe…
N-au avut ce să cuprindă!…

Joacă lacrima pe geană
Şi mustrarea rău mă seacă…
N-ai avut măcar norocul
Să mă vezi… aşa… o leaca…
Şi m-ai aşteptat într-una
Tremurând de dor… de frică
Pe sub streşinile casei,
Lângă-un cuib de rândunică…

N’am venit… mi-a fost durere
Curetea să ti-o văd pustie,
Plugurile răsturnate
Şi uitate… pe vecie!
Şi ceaslovul de sub grindă
Şi pe mama supărată
Să-ti văd câinele prin curte
Toată ziua cum te cată!…

N’am venit… crezui că-i bine
Să te las să dormi în pace…
Câtă linişte-i acolo
Printre crucile sărace…
Candelele ard sfioase
Par’c’ai fi’ntr’un cer cu stele
Şi de ce să-ti stric odihna
Cu amarurile mele?…

Tată drag!… şi-acum mă iartă…
Şi mai vino câte-odată…
Du-te şi te odihneşte
Nu-mi purta de grija tată…
No să treacă multă vreme
Şi-o să viu şi eu la tine…
Dar… mai am ceva de lucru…
Şi… mi-e bine tată… bine!…

Zaharia Bârsan

Print Friendly