Scăderea încrederii tot mai multor români în actuala clasă politică readuce în actualitate o întrebare care a fost deseori livrată în spaţiul public, dar niciodată nu a provocat dezbateri substanţiale: “De ce intelectualii nu se implică în politică?”
Intelectuali si politruci
Nimeni nu cred că poate oferi un răspuns lămuritor, întrucît întrebarea trimite şi la istoria noastră recentă în care din toate partidele, parlamentele şi guvernele postdecembriste nu au lipsit intelectualii, aşa cum nu lipsesc nici acum. Calitatea unor intelectuali angajaţi politic în anii ’90, precum Alexandru Paleologu, Mihai Şora, Nicolae Manolescu, Andrei Pleşu, Laurenţiu Ulici, Ion Caramitru, este evident că nu o mai regăsim în partidele şi structurile puterii politice de azi. Parlamentul actual, de cea mai proastă calitate din istoria ultimilor 24 de ani, este populat şi el de intelectuali, însă cei mai mulţi dintre ei nu se mai pot distinge ca atare de sub crusta groasă a politicianului.
Politica s-a “profesionalizat” în asemenea măsură la noi, încît meseria de politician canibalizează şi statutul de intelectual al celui ce a devenit actor politic. Intelectualul nu poate să coabiteze cu politicianul din simplul motiv că un intelectual autentic va spune întotdeauna adevărul pînă la capăt, în timp ce politicianul se va cenzura mereu pentru a se supune în felul acesta disciplinei de partid şi pentru a-şi servi interesele.
În timpul mandatului său de şef al guvernului, Mihai Răzvan Ungureanu a afirmat la un moment dat, în discursul rostit cu ocazia aniversării zilei Academiei Române: “Lăsaţi intelectualii să facă politică. Lăsaţi-i să critice. Critica lor va fi întotdeauna o critică blîndă, lipsită de patimă, lipsită de invective (…) Lăsaţi-i să vină spre administraţia centrală şi locală.” Poate fi apreciat apelul de acum aproape doi ani al fostului premier, însă doar de pe poziţia intelectualului ce-şi dorea o altfel de clasă politică, iar nu de pe poziţia unui politician aflat la început de drum.
Un adevărat “animal politic” ştie că intelectualii care ţin la statutul lor de slujitori ai adevărului pînă la capăt nu vor accepta niciodată să se înregimenteze într-un partid sau altul, fie la stînga, fie la dreapta politică. Desigur că orice intelectual are simpatii şi opţiuni politice şi că demersurile sale critice vor avea şi un grad de subiectivism. Esenţială rămîne însă onestitatea faţă de sine şi faţă de public. Important este ca intelectualul să nu ajungă un traseist pe tărîmul moral şi spiritual, un mercenar în solda ideilor de-a gata livrate de o grupare politică şi însuşite de publicul orb al acesteia.
Implicarea, sau mai exact lipsa implicării intelectualilor în viaţa publică este de fapt problema care ar trebui să ne preocupe, şi nu angajamentul politic al acestora. Într-o societate aflată în criză morală şi cu o clasă politică pe măsură, elitele intelectuale ar putea să fie prezente în spaţiul public nu doar ca unele voci singulare care se mai fac auzite (între acestea, “intelectualii lui Băsescu”, desigur), ci ca o largă arenă de dezbatere a problemelor cu care ne confruntăm.
La începutul anilor ’90 a fost o întîlnire fericită între intelectualii determinaţi de propria conştiinţă să iasă în cetate şi spiritul civic al celor despovăraţi, măcar în parte, de tarele comunismului. Fără această solidaritate vorbitoare, fără acest activism civic mobilizator Convenţia Democrată nu ar fi reuşit să înfrîngă puterea fesenistă în 1996.
Acum însă intelectualii sînt mai divizaţi ca oricînd, ca şi societatea românească. Posibilitatea întîlnirii lor pe arena unor dezbateri oneste este mai redusă chiar decît mult invocata unificare a dreptei politice.
autor: George Arun
sursa: Dw.de
Comentarii recente