Maria de Zaharia Bârsan

NOAPTEA DE SF. MARIA

O odaie mare cu tavanul înalt şi cu peretii acoperiti de pânze şi desenuri. Lângă fereastră un dulap vechiu plin cu cărţi. Lângă el o pianină deschisă şi prin toată casa scaune şi mescioare răsfirate, de par’că le-ar fi semănat vântul. Alăturea de o sobă cât toate zilele, o poliţă de lemn cu ceşti, pahare, linguriţe şi bucăţi de zahăr risipite.
Un colţ al odăii ascuns sub nişte draperii lungi, colorate, cari atârnau de sus până jos; aci erau paturile, camera lor de culcare.
În faţa ferestrei, o şevaletă şi pe ea o pânză neispravită. Pe un scălunel, la dreapta, paleta şi penelele. Mai încolo o turneta albă cu un bulgăre de plastilină şi un bust frumos de fată cu ochii îndulciţi de vis şi de poezie.
Şi prin toată liniştea asta, se plimba lenesă o pisică albă.

De odată draperiile se mişcară şi de sub ele apăru Guido mic şi neisprăvit; era îngrijitorul atelierului şi făcuse paturile. Aprinse o candelă dintr’un colţ, mai aruncă o privire peste toate, ridică din umeri, murmurând nu ştiu ce, stinse lumina electrică şi eşi fluerând.

De două luni se schimbaseră toate în atelierul fraţilor Codru; murise Maria şi se stinsese veselia din atelier. Par’c’ar fi dus cu ea tot entusiasmul şi toată viaţa de altădată.
Lui Guido nu-i plăcea de loc cum merg treburile şi bodogănia mereu singur. Nu-i placea… Toată ziua atelierul pustiu, nimeni nu intra, nimeni nu eşia. Fraţii Codru nu veniau decât seara la culcare.
Altădată era altfel; de cum pornia să se însereze, numai vedeai că vin pictori, sculptori, poeţi, gazetari, fiecare cu câte o veste bună, cu câte o vorbă veselă.

Şi se porniau discuţii şi veselie şi râs, par’c’ar fi fost o ceată de copii zburdalnici.
Samovarul clocotia într’un colţ şi Maria, sprintenă ca un fluture, pregătia ceaiul, luând şi ea parte la discuţii, pe cât o ierta gospodăria.
Le era dragă la toţi fetiţa asta orfană, pe care dorul de artă o adusese sub ceriul curat al Italiei. Toţi îi ziceau: “le bella rumena”.
Avea ochii ea două viorele şi când te privea simţiai că ţi se coboară în suflet un parfum fraged de primăvară; la ce-aşi mai spune ce suflet avea!?
Guido, schiop cum era şi puţin cam surd, era totdeauna gata de cântec şi de comedii. Asculta pe la uşe, se învârtia de câteva ori pe coridor răbda şi nu-l răbda inima până nu intra: s’ar fi putut veselie fără el?!
Artiştii îl primeau cu urale. El le mulţumia graţios şi s’aşeza, picior peste picior pe un scăunel, mai lângă uşă. Apoi încet, încet se apropia de ceata celor veseli. I se oferiau şigări şi ceai şi, pe nesimţite, se trezia
cântând şi el şi râzând cu ceilalţi.
Aşa era…
Acum?… Parcă, se lăsase un nor pe tot seninul de altădată. Un nor negru.
În seara asta, luna plină bătea în feresti şi-şi risipea razele printre mobilele resfirate. Şi era o linişte, o melancolie în atelier, care stăpânia totul.
Petru, cel mai mare dintre fraţi, pictor apreciat, intră în atelier încet, dus pe gânduri. Era înalt, brun, cu un cap care aducea mult cu capul lui David de Michel Angelo.
Un mănunchiu de flori de câmp, pe care-l adusese cu sine, îl puse pe o mescioară. Ocoli odată cu privirea cuprinsul camerii şi oftă fară voie. Se uită la ceasornic şi ridică, din sprâncene în semn de mirare; zece şi jumătate!
Îşi fixă apoi ochii pe draperia ce ascundea paturile şi strigă:
Lucian!
Neprimind nici un răspuns mai strigă odata:
Lucian! Ai venit?
Se duse şi se uită, nu venise; Îi păru bine. Îi păru şi rău.
“N’a venit!” îngână singur, “n’a venit!” Se mai uită odată la ceas şi se lăsă pe un fotel privind în jos obosit.
Pisica se apropie nesimţită şi începu să şi se frece de picior. El începu să-i vorbească:
– Ce e? Eşti plictisită şi tu?
Ţi s’o fi urât şi ţie, aşa-i? Infamă viată!
Pisica se uită la el par’c’ar fl vrut să’i răspundă şi i-ar fi răspuns desigur, dacă ar fi avut grai.
Căzu apoi iar pe gânduri. Când îşi ridică ochii, i se opriră pe bustul Mariei.
Rămase uitat, privind-o şi o umbră de durere i se risipi pe toată faţa. O privia drept în ochi şi se gândia:
– “Două luni… aproape două luni”… şi îi veni în minte toată nenorocirea: cum plecase veselă într’o dimineaţă la peigagiu, cum a apucat-o furtuna şi ploaia, cum s’a întors acasa şi a căzut la pat. În trei zile s’a, isprăvit… În trei zile… trei zile de o speranţă chiuitoare. Da, el spera… spera aşa da mult că are să trăiască încât chiar dacă n’ar fi existat speranţă pe lume, ar fi creat-o cu dorul sufletului lui. Dar… a murit. A murit zâmbind… ca o floare; vezi că se vestejeşte floarea, dar poezia nu şi-o pierde, şi-o schimbă, dar tot poezie rămâne. Aşa a murit Maria….
Au îngropat-o… şi pe cosciug i-au pus prietenii flori…, flori multe. Şi toţi au plâns… toţi, numai el nu… el şi cu Lucian… ei n’au plâns…
Când îi veni în minte Lucian faţa i se întunecă şi mai mult.
Ei n’au plâns… Ştia bine de ce n’a plâns dar Lucian?
De ce n’a plâns şi Lucian cu ceilalţi?… De ce?
Se tot întreba şi întrebându-se se turbura.
Nu mai vedea bustul Mariei, nu mai vedea nimic. Întrebarea asta îl întuneca şi nu putu merge cu gândul mai departe. Avu câteva clipe în care îl vazu pe frate-său ca pe un duşman.
– De ce n’a plâns şi Lucian?… De ce?
Şi nu putea să-l ierte pentru asta.

Şi n’a plâns nici a doua zi, nici a treia n’a plâns de loc. El cel puţin nu l-a vazut… Şi i-ar fi plăcut să-l vază… să-l vază plângând pe frate-sau… i-ar fi plăcut.
Cu mâinele adunate între genunchi stetea nemişcat… întunecat, privind drept înainte cu ochii osteniţi. Încet, încet faţa i se lumină şi zări iarăşi bustul ca şi când s’ar desface din ceaţă.
Un gând îi trecu prin minte şi-l făcu să se mândrească, şi să se bucure:
– Era ziua ei astăzi şi el nu ştia… Lucian nu ştia nimic. El a ştiut. Dar n’a vrut să-i spuie… n’a vrut. Lucian nu ştie nimic… şi n’are să-i spuie. Şi are sa vie acasa şi n’are să’i aducă nimic Mariei… nu ştie că e ziua ei. El i-a adus flori… Lucian n’are să-i aducă nimic, nimic.
Gândul acesta îi încălzia sufletul… sufletul lui amărât.
Şi tot gândindu-se şi privind la bust, i se păru de odată că bustul, cu toată turneta, alunecă spre el… Se cutremură tot şi văzu îndata c’a fost o părere. El era de vină dacă nu s’ar fi cutremurat poate că s’ar fi apropiat de el!.. Aşa gândia… dar în curând se convinse că tot gândul ăsta e o copilărie… şi-l lăsă să se distrame.
Îşi trecu mâna peste frunte. Pe faţă i se resfiră o blândeţe senină. Cum se uita acum la bust părea un copil, un copil bun. Gura i se întredeschise şi privirea îi era de o înduioşare tristă.
Sopti fără voie:
– E ziua ta!
Sunetul vorbelor se risipi şi se stinse. Mai şopti odată:
– E ziua ta Mario!
Cu ochii neclintiţi, par’că aştepta un răspuns…
În momentul acesta pisica sări pe scăunelul de la pianină şi somnoroasă căuta să se aşeze la odihnă.
Luna sta să treacă colţul de sus al ferestrei, razele frânte pe florile de pe mescioară.
Petru se ridica, luă florile şi blând, par’că s’ar fi apropiat de un altar, le aşeză lângă bustul Mariei. Chinuit de un gând, rămase câteva clipe în picioare. Alese apoi doi trandafiri albi, câteva fire de “nu mă uita” şi câteva flori de câmp, şi reveni gânditor la locul unde stătuse mai înainte.
Iaraşi i se furişă în suflet o bucurie de copil:
– Lucian nu ştia… n’are să-i aducă, nimic. El i-a adus flori şi are să-i facă o cunună… o cunună de flori Mariei…. şi are să, i-o pună pe cap… Da. E ziua ei azi… şi Lucian când va vedea cununa…

Şi ea nu copil care fură ceva şi se teme să nu fie prins, se porni grăbit să lege florile una de alta.
– Să nu vie… Să nu vie Lucian!… Nu ştia de ce, dar simţia o plăcere nebună, să găsească Lucian, când va veni, cununa pe capul Mariei.
Când fu aproape gata, departe pe coridor se auziră paşi. Era Lucian. Îl cunoştia. Legă ultima floare, puse cununa pe capul bustului şi grăbit, se aruncă şi se afundă în fotelul, care era întors cu spatele spre uşe.
Lucian intră… intră încet, crezând că Petru doarme. Dupa ce închise uşa cu grije, făcu lumină şi aruncă o privire prin odaie. Pe Petru nu’l văzu.
– Doarme de sigur – îşi zise Lucian – şi în vârful degetelor se apropie de masă. Când îl zări ghemuit în fotel era gata să dea un ţipăt. Nu l-a cutremurat vederea lui Petru, ci felul cum şedea acolo.
– Ce e asta? întrebă mirat pe frate-său.
Petru nu răspunse şi Lucian întrebă iaraşi:
– Ai vrut sa mă sperii?…
Petru ar fi vrut să zică “da”, dar nu putu. Lucian se apropie atunci de el, îl luă de gât şi-l sărută:
Ce copil eşti tu câte odată!
Şi… nu mai ziseră nimic.

Lucian era mai tânăr decât Petru; nu-i dai mai mult de 18 ani. Un copil. Blond şi slab. Fără să, fie frumos, avea ceva sincer în toată înfăţişarea.
Faţă de fratele lui avea, pe lângă iubire şi un respect nemărginit. Vorbia puţin şi cu multă blândeţe. Când lucra însă ochii lui albaştrii scăpărau de energie; par’că-şi adunau în ei toată puterea.
El ştia bine taina fratelui său. Şi nu se înşela; ar fi fost în stare să jure că nu se înşală. Avea o dovadă, despre care era sigur:
– Nici o lacrimă nu i-a stors moartea Mariei – îşi zicea de multe ori, şi ştiu eu de ce… Ş’apoi când el, Lucian, făcuse bustul Mariei din memorie – de ce nepăsarea aceea cu care a rostit Petru cuvintele: hm! E ceva…
Stia el bine de ce… Simţia atunci că tot sângele i se ridică la cap. Dar nu zise nimic.
Într’un târziu rupse tăcerea şi şirul gândurilor:
– Am fost la Fiesole. Nu ştiu ce am avut azi; îmi venia să mă duc… să mă duc departe. Spre seară am venit pe banca, din dosul mănăsitirii şi m’am uitat la apusul de soare. Era o tristeţe şi o linişte nemărginit de frumoasă. Se vedeau lacurile şi cotiturile Arnului ca nişte pete de argint… şi în depărtare munţii împurpuraţi. Şi-am stat aşa până m’a apucat noaptea. Ce frumos e când s’aprind luminile în oraş. Florenţa îşi ia tot mai mult aparenţa unui oraş din bazme.
Şi după o pauză, îl întrebă pe Petru:
– Tu unde-ai fost?
El nu-i răspunse. Îi veni însă în minte cum şi-a petrecut ziua; la Candeli, devale, pe o lespede de pe malul Arnului. Acolo a stat toată, ziua visând. Dar… nu-i răspunse.
Lucian nu mai îndrăzni să întrebe nimic. Se coborâ cu gândul în inima lui Petru şi… nu mai întrebă nimic. şi fixă, ochii pe o pânză, de pe părete. Era cea dintâi încercare mai grea a Mariei: marginea unui oraş mare din care o fată, îmbracată în alb, desculţă şi cu părul desfăcut, pornia spre câmpul împodobit de primăvară. Din partea opusă răsăria soarele, revărsându-şi razele peste tot tabloul. Îţi făcea impresia că fata era primită de aceste raze ca de nişte braţe binevoitoare. “Poezia”! aşa se numia pânza.
– Stinge lumina, Luciene, e mai bine numai cu candela; zise Petru de la o vreme.
Lucian îl ascultă, cum îl asculta în totdeauna. Se duse şi stinse lumina. Când se întoarse îi cazură ochii pe bustul Mariei.
Văzu cununa şi celelalte flori risipite pe turnetă. Ca un ghimpe simţi că-i înţeapă inima.
Petru îl observă şi îi spuse cu grai blajin în care era şi puţină mândrie:

– “E ziua ei… Azi e ziua Mariei….şi… i-am adus flori”. Si-l privi pe Lucian şi-i părea bine văzându-i uimirea.
Mai adăogă odată:
– E ziua ei!
Lucian sta în picioare înduioşat de o părere de rău. Părea un copil gata să plângă. Îngână şi el fară să ştie:
– Ziua ei!…
Iarăşi o tăcere lungă. Lucian, tot în picioare, se uita tot mai trist, când la florile de pe turnetă, când la cununa de pe capul bustului. Şi simţea cum i se strânge inima de durere. El n’a ştiut… Ce ticălos! Să nu ştie el că azi e ziua Mariei.
Nu ştiuse… şi în gând îi cerea ertare Mariei că n’a ştiut…
Într’un târziu îngână sfios:
– Dac-aşi fi ştiut… i-aş fi adus şi eu!
Petru nu răspunse nimic dar simţi o bucurie cum îi încălzeşte sufletul şi-şi tot şoptea sie-şi: eu i-am adus… eu am ştiut… eu i-am adus!..
Lucian se apropie de el blând se aseză pe un colţ de canapea lângă fotelul lui Petru.
Cu un glas înmuiat de bunătate zise:
– “Bine că i-ai adus tu… cel puţin… îţi mulţumesc”… şi-l sărută pe fratele său pe tâmplă.

Petru simţi cum i se urcă sângele în faţă; îi era ruşine. Lucian adăogă:
– Dac’aş fi ştiut i-aş fi adus şi eu!..
Pe stradă incetase orice sgomot. Era aproape miezul nopţii. Luna se ridicase deasupra casei… sau poate o întunecaseră norii, că nu se mai vedea nici o urmă din razele ei. Mugnonul îşi mai juca undele prin faţa casei; atât se mai auzia.
Cei doi fraţi stăteau cufundaţi, fiecare în lumea lui de gânduri… în aceiaşi lume…; amândoi se gândiau la Maria. O ştiau asta.
Petru se gândia cu un an înainte. Gândurile lui erau aşa de limpezi, vedea aşa de aevea totul că se trezi vorbind:
– Ne-am dus la Caudeli… de vale. Ne-am aşezat pe lespedea de pe malul Arnului…
– Lucian îl ascultă din ce în ce mai mirat.
Era o zi frumoasă, curată…
– Când? întrebă de odată Lucian.
– Acum un an! îi răspunse acesta mirat de o asfel de întrebare.
Şi-apoi seara ţi-aduci aminte Luciene, seara am petrecut-o aici în atelier, toţi trei… ţi-aduci aminte? Cum a plâns Maria! I se făcuse dor de ţară. N’avea pe nimeni ocolo şi tot plângea.
“Mi-e dor de cerul nostru” – zicea-ţi-aduci aminte? “Cerul nostru e mai frumos ca cel de aici”. Şi de ţigăncile cari umblă primăvara cu viorele şi ghiocei îi era dor… şi plângea… ţi-aduci aminte?…”
– Şi pe urmă – îi lua vorba Lucian înduioşat până, la lacrimi – s’a aşezat acolo la pian şi a cântat Doina Oltului… şi plângea şi cânta…”
– “Luciene, îl întrerupse brusc Petru ştii c’adineauri când eram singur mi s’a părut că bustul Mariei vine spre mine… venia spre mine… Aluneca cu turnetă cu tot…
Lucian drept răspuns, îşi trecu uşor mâna pe după gâtul lui Petru şi… în mijlocul acelei tăceri de moarte, o clapă de la pianină sună, lung.
Ei se cutremurară şi se strânseră unul într’altul. Le era frică să întoarcă capul; îngheţaseră…
Şi a doua clapă sună prelung.
Ei se ţineau strâns îmbrăţişaţi. Răsuflarea li se oprise.
Şi de odata sunară mai multe clape. Înebuniţi se stigară unul pe altul:
– Lucian!
– Petre? şi se întoarseră brusc spre pianină. Pisica se trezise de pe scăunelul ei şi călcase pe clape.
Amândoi fraţii cum stăteau îmbrăţişaţi isbucniră în plâns. Erau lacrimi cari aşteptau de mult să curgă…
Se mărturisiră.

Print Friendly