Potrivit recensământului efectuat în Ucraina în 2001, în regiunea Transcarpatia au fost înregistraţi în jur de 42.000 de români, dintre care 32.000 locuiesc compact în 13 localităţi într-o zonă care a făcut parte din Maramureşul istoric, lângă frontiera româno-ucraineană, limitrofă cu judeţele Maramureş şi Satu Mare din România. O altă comunitate de circa 10.000 de români, numiţi volohi, trăieşte răspândită în 11 localităţi într-o zonă din nord-vestul Regiunii Transcarpatia, spre frontierele cu Slovacia şi Polonia. Aici, În această zonă a Carpaților Pădurosi, regiunea Zakarpattia, există un grup de români care trăiesc relativ izolaţi de celelalte comunităţi româneşti. Cele peste 4500 de suflete răsfirate în localități precum Myrcha sau Poroskovo, din raioanele Velyky Berezin și Perecin, la 35 km N și, respectiv, 45 km N-E de Ujgorod au fost relativ recent descoperite și adesea portretizate ca și o ciudățenie în presa românească.

Astfel, În ultimii ani, au apărut numeroase articole în presa românească despre românii din Poroskovo, Ucraina. Acestora, ucrainienii le zic fie “ţigani albi”, “voloki” sau “loscarini”, care știu că vorbesc “rumânește”. Din nefericire, pentru păstrarea identităţii și demnităţii de români, parcă fiecare articol prin titlul pe care-l poartă încearcă numai să șocheze, să atragă atenţia asupra lipsurilor și sărăciei acestei comunităţi de “rumâni” din Ucraina. Este trist dar adevărat faptul că presa românească, în goana după senzaţional, nu face decât să reclame sau cel mult să facă aluzie asupra anumitor nedreptăţi sociale ce se petrec aici, în apropiere de graniţa noastră, nepunând problema aşa cum este firesc și uman faţă de niște conaţionali, care au înfruntat timpul și istoria pentru a ramâne ceea ce sunt astăzi, români veritabili, vorbitori ai limbii românești într-o mare de populaţie slavizată. De-a lungul anilor, nimeni nu a reușit să le piardă credinţa, limba și obiceiurile românilor de aici, chiar dacă unele obiceiuri poate s-au mai alienat pe parcursul timpului, datorită enclavizării forţate la care sunt supuși românii de aici.

Sărăcia este pentru noi toţi o problemă, indiferent de vârstă, rasă, clase sociale, localizări geografice sau religioase. Fie că ești bogat, din clasa de mijloc sau sărac, toţi suntem atinși de sărăcie. Cu toate acestea bogăţia și sărăcia depind de opinia și optica fiecăruia. De pildă, Sfântul Ioan Gura de Aur spune că – “sărăcia este un conducător sigur care duce pe om pe cărarea spre cer” – și asta pentru că sărăcia nu-i rapește nimănui nobleţea. “Sărăcia poate înnobila omul pe când bogăţia de multe ori îl spurcă!”. Dostoievski spunea că: “Sărăcia nu este un viciu, este un adevăr.” Cei mai nevoiași români în fapt sunt mai bogaţi sufletește decât cei mai avuţi români și asta pentru că un om este bogat sau sărac în funcţie de ceea ce este, nu de ceea ce are sau posedă. Astfel, volohii din Transcarpatia au rămas români în ciuda tuturor vicisitudinilor prin care au trecut și trec în continuare. Chiar și fără o biserică proprie, o clădire fizică, materială, sau fără preot și școală, volohii sunt credincioși și trăiesc în ascultarea legii lui Dumnezeu. Ei se căsătoresc o singură dată în viaţă. Între românii din Poroskovo nu există divorţuri și recăsătoriri pentru că tradiţia interzice această practică. Chiar dacă o femeie are în grijă 10-11 copii, ea trebuie să se descurce de una singură dacă bărbatul îi moare. Același lucru este valabil și pentru soţ. Femeile nu știu exact ce înseamnă cuvântul “anticoncepţionale”, dar sunt convinse că folosirea lor este un păcat. “Cât dă Dumnezeu, atâta trebuie să rodească”, aceasta este concepţia de viaţă a acestor români.

O altă caracteristică a volohilor este smerenia. Din mai toate interviurile văzute și discuţiile purtate cu românii de aici, aceștia recunoașteau faptul că darurile și însușirile bune le-au primit de la Dumnezeu și de aceea nu se mândreau cu ele, ci mai degrabă îl slăveau pe El ca să-i protejeze și să-i întărească. De exemplu, un localnic explică într-un curat grai românesc, blând și cu frică de Dumnezeu: – “La mine viața, slava Domnului, că cu Dumnezeu mă bucur. Că Dumnezău vinitu și m-o aflatu-mă și m-o pusu-mă pă loc. M-o pus întru a lu El mâni. Viața aici îi tare gre. Da suntem fericiți. Nu cim români, volohi. Ar fi bine să fim români, să avem a noastră limbă, să avem a noastră scriitură. Să avem tot a nostru de români.” – Dar nimic parcă nu uneşte viaţa volohilor atât de strâns şi de puternic ca dragostea dintre bărbat şi femeie întru Hristos. Dragostea este rădăcina şi izvorul binelui pe care-l regism aici din plin. Străzile volohilor sunt pline de viață și de copii frumoși și zburdalnici. Dragostea schimbă însăşi natura lucrurilor, în mâna dragostei, toate devin bune. Astfel, prin numărul mare de copii, femeile îşi aduc jertfa lor în faţa lui Dumnezeu prin însăşi împlinirea voinţei Acestuia. Ele ştiu că n-au voie să strice zidirea lui Dumnezeu, semănătura şi ţarina Lui.

Credinţa creștină practicată de români, pe parcursul milenilor, a pătruns adânc până în structura fină a caracterului acestora, astfel încât vedem cum românii izolaţi și marginalizaţi au reuşit să supravietuiască multor încercări. Au supravieţuit strămutărilor forţate, deportărilor, enclavizării și chiar exterminării programate. Chiar dacă volohii se mai plâng câteodată de greutăţiile și problemele pe care le au, faptul că îndură cu stoicism realităţiile de zi cu zi ale vieţii, îi transformă pe aceştia nu doar în simpli învingători ai propagandei bolșevice sau a tăvălugului panslavismului etern, cât mai degrabă în niște veritabili supravieţuitori ai sistemelor de asimilare și purificare etnică, perfecţionate în timp şi coordonate de mai toate puterile expansioniste care au controlat pe rând această regiune.

Volohii încă vorbesc româneşte, chiar dacă au trăit în ultimii aproximativ 500 de ani sub maghiari, polonezi, slovaci, ruşi sau ucrainieni. Probabil ca rumânii volohi locuiesc pe aceste pământuri de pe vremea lui Burebista, când zona Transcarpatia se afla undeva în zona central nordică a Daciei Mari, atunci când imperiul Roman îşi continua expansiunea iar tracul Spartacus băga spaima în elita Romană a acelor vremuri.

Spre deosebire de volohi, astazi valahii sau Goralii din Carpaţii polonezi sunt în întregime slavizaţi însă mai păstrează cuvinte păstorești sau nume de munți, ape și sate. În cărțile de telefon poți găsi nume gen Valach sau Basarab. Multe biserici vechi, deși catolice azi, încă mai păstrează decorul mural tipic ortodox, iar casele și mobilierul acestora sunt tipic românești. Volohii, spre deosebire de Gorali, şi-au păstrat limba într-o formă arhaică iar numele acestora sunt integral româneşti.

Un vers cules din zona respectivă sună cam aşa: “Toată lumea are neamu / Numa io pe nime n-amu, / Toată lumea are ţară / Numa Noi ca cânii-afară”. – De fapt, pentru a înţelege mai bine unde ne aflăm, să mai redăm o “situatie” tragicomică: este vorba despre mărturia unui bătrân de acolo, român de neam şi cuget: “M-am născut în Imperiul Austro-Ungar, am făcut şcoala în Cehoslovacia, am lucrat în Uniunea Sovietică şi acum locuiesc în Ucraina; şi toate acestea, fără a mă fi mişcat din locul meu natal”.

Urmărește și clipul video: Românii de niciunde (23.10.2016) – Comunitatea volohilor din vestul Ucrainei

Voievozii Constantin Şerban Basarab, domnitorul Ţării Româneşti (1654-1658) şi Ştefan Petriceicu, Domn al Moldovei din august 1672 – noiembrie 1673, din decembrie 1673 – februarie/martie 1674, decembrie 1683/ ianuarie 1684 – martie 1684, este posibil ca amândoi să fi fost înmormântaţi, în secolul al XVII-lea, la mânăstirea Lavriv din zona Transcarpatia parte a regiunii Rutenia, odinioară poloneză, azi parte a Ucrainei. Acest lucru poate explică de ce numele multor familii de Volohi din regiune poartă până în ziua de astăzi numele de Basarab. Dar povestea Românilor din Nordul României este desigur mult mai complexă deoarece astăzi regăsim toponime identice cu cele româneşti până departe în carpaţii polonezi. De pildă pe drumul, plin de mister, ce te duce la satul Istebna din sudul Poloniei, nimic nu seamănă cu ceea ce ai învăţat în cărţile de istorie. Treci prin localităţi cu nume precum Bucovina (Bukowina), Cucov (Kukowo Polonia şi Kukova Cehia), Cetine, Prislop (Przyslop), Lipova, Zlatna, Magurka, Măgura sau Brindziske. Urmele româneşti sunt clare şi la tot pasul, aproape că nu îţi vine a crede că teritorii atât de întinse au fost cândva populate în exclusivitate de păstorii vlahi. În cele din urmă, ajungi, pe un drum tot mai şerpuit şi tot mai îngust, în satul Istebna, în munţii Beskizi, la capătul Carpaţilor polonezi.

articol de Dan Bârsan