Citându-l pe dl. conf. univ. dr. G. D. Iscru şi încercând o individualizare a strămoşilor noştri din spaţiul carpato-danubiano-balcanic, putem afirma că până la un anumit moment istoric, probabil pe la începutul epocii fierului, aceşti strămoşi îndepărtaţi ai noştri au jucat rolul de „rezervor etnic”, continuând a „roi”, ca şi până atunci, spre cele patru puncte cardinale, după care au constituit un veritabil baraj în calea multor migraţii venite din răsărit.

Prin urmare, fără a înţelege bine cum va fi fost – în lipsa unor izvoare scrise ale acelei epoci sau cu limitele noastre faţă de reprezentările încifrate –, nu trebuie să respingem existenţa, unor formaţiuni politice sau cel puţin a unor comunităţi organizate într-un fel oarecare, încât au fost capabile să creeze o civilizaţie faţă de care ne mărturisim admiraţia. Stau şi astazi mărturie „Calea zeilor” însemnată cu megalite, temple care aşteaptă să fie cercetate şi pentru care un arheolog al românilor încă nu s-a născut. Din fericire, în ultima zi a anului 1889, când omul Ion Creangă născut în 1839 se întorcea în pământul de humă, scriitorul îşi însemnase trecerea prin veac, printr-o opera unică şi genială care-i va îndreptăţi numele de “Homer al nostru” (dat de Ibrăileanu).

Istoria străveche şi veche a altor popoare ne prezintă regi şi comandanţi militari, faraoni şi împăraţi, în timp ce specialiştii noştri în domeniu abia dacă „îndrăznesc” să vorbească de şefi de triburi şi de „uniuni tribale”. Or, în istoria mitologică a spaţiului carpatic, primul rege al locului, înainte de Saturn, confundat cu Uranus, este însuşi regele Joan sau Ion. Pe acesta Îl regăsim în mitologiile greacă şi romană, la mare cinste iar la români în rândul sfinţilor creştini, numit Ion-Sânt-Ion, protector al oamenilor, avându-şi locul lângă Dumnezeu. Dl. prof. Augustin Deac ne-a comunicat informaţia (pe care o va insera într-o lucrare viitoare), despre un rege get, Ion, care se pregătea să-şi ajute confraţii în timpul marii expediţii a lui Darius I (514 î.Hs.).

Ion Creangă

Ion Creanga Foto

Creaţia literară a lui Ion Creangă include: lucrarea memorialistică “Amintiri din copilărie”, poveştile (“Soacra cu trei nurori”, “Dănila Prepeleac”, “Povestea lui Harap-Alb” ş.a.), povestirile (“Inul şi cămesa”, “Povestea unui om leneş”, “Prostia omenească” ş.a.) şi naraţiunea “Moş Nichifor Cotcariul” pe care autorul a subintitulat-o “povestire glumeaţă”.

Este o opera unitară, în care particularul este ridicat la nivelul universalului, iar atmosfera este de mare sărbătoare populară. Între romanul formarii unui tânăr (“Amintiri…”) şi poveşti există nenumărate fire de legătură: acţiunea celor din urmă pare a se petrece la Humuleşti, vorbirea personajelor este ţărănească, iar fantasticul este umanizat.

De asemenea, copilul universal şi mama universală (din “Amintiri…”) vor avea ca pendant personajele din poveşti: soacra ca esenţă a răutăţii, prostul care are noroc, leneşul total şi altele, alcătuiesc o galerie cu trăsături îngroşate până la imaginea unei lumi în care s-a instaurat prostia universală (“Prostia omenească”).

Publicată la 1 august 1877, în revista “Convorbiri literare”, “Povestea lui Harap-Alb” are ca temă, drumul iniţierii unui tânăr, de la stadiul de novice, la acela de om total. Basmul este o specie literară a genului epic. Opera narativă în proza, de întindere mică/medie, în care realitatea este transfigurată în fabulos, iar personajele poartă valori simbolice, basmul îşi are originea în creaţia populară.

Basmele folclorice

Cu toate că sunt atât de diferite sub raport tematic, basmele folclorice prezintă o seamă de trăsături comune: Existenţa unor formule tipice de început, mediane şi de încheiere. În acest mod se stabileşte între povestitor şi ascultător o convenţie potrivit căreia, în basm totul este posibil (formula iniţială); ieşirea din timpul şi spaţiul fabulos se face prin formula finală; În confruntarea dintre Bine şi Rău, victoria îi revine celui dintâi; Personajele (grupate în serii antitetice conform celor două principii) sunt fabuloase şi poartă valori simbolice; Timpul, spaţiul şi întâmplările sunt imaginare; Eroul pozitiv este ajutat să treacă probele iniţiatice de către anumiţi “donatori” sau de animale prietene; (Frecvenţa unor motive: cifrele magice (trei, şapte, nouă), călătoria, iniţiatică, obiectele magice, nunta etc. Basmul cult are un autor cunoscut, respectând, în linii generale, prototipul basmului folcloric şi funcţiile acestuia, trăsătura care se reliefează şi în basmul supus discuţiei.

Universul operei: Motivul căutării norocului

Pănă la un punct, “Povestea lui Harap-Alb” respectă tiparul narativ al basmului popular. La cel mai simplu nivel de interpretare, basmul ar putea fi povestit astfel: Doi fraţi (Verde-împărat şi Craiul) trăiau, de multa vreme, la două capete ale lumii, fără să se mai vadă (situaţia iniţială). Primul, ajungând la bătrâneţe fără a avea descendenţi în linie masculină, îi scrie fratelui său, Craiul, cerându-i pe unul dintre cei trei feciori ca urmaş la tron (evenimentul care perturbă echilibrul iniţial).

Cei doi fii mai mari ai Craiului arătându-se dornici să plece, tatăl se îmbracă într-o piele de urs şi îi asteaptă, pe fiecare, sub un pod. Speriaţi de “fiară”, feciorii se întorc, pe rând, acasă. Într-una din zile, mezinul Craiului se întâlneşte, în grădină, cu o bătrână care cerşea (şi care era Sfânta Duminică). Milostivită de tânărul crăişor, sfânta îl sfătuieşte să plece el la Verde-împărat, însa numai după ce va cere calul şi armele pe care tatăl său le avusese în tinereţe.

Dându-i ascultare, mezinul îşi alege calul (supunându-l la proba jăratecului) şi le redă armelor tatălui său vechile virtuţi (prin îndepartarea ruginii). Pe urma, “botezat” întru soare şi lună (prin cele trei zboruri cosmice ale calului năzdrăvan), crăişorul se pregăteşte de plecare, sfătuit fiind de tatal său să se ferească de omul roş “si mai ales de cel spân” (interdicţia).

Aşa pleacă în lume crăişorul, ca să-şi caute norocul.

Motivul pactului cu diavolul

Prima etapă a drumului o constituie pădurea-labirint în interiorul căreia fiul de crai se întâlneşte, de trei ori, cu Spânul (care-l momeşte să şi-l ia ca slugă). La a treia întâlnire, oferta fiind acceptată, Spânul îl invită pe naivul tânăr să coboare într-o fântână ciudată, pentru a se răcori; imediat însă trânteşte capacul şi-l sileşte pe captiv să accepte inversarea rolurilor. Aşa devine crăişorul sluga Spânului, cu numele de Harap-Alb (în schema narativă comună, momentul se numeşte: “Raufăcătorul înşeală victima”). Aşa ajung la Verde-împărat.

Motivul probelor depăşite

Noua travestire funcţionând, Harap-Alb este supus la trei probe iniţiatice: să aducă salatele din Grădina Ursului, apoi pielea (bătută în pietre scumpe) a Cerbului fermecat şi, în final, pe chiar fata împăratului Roş.

Prima probă iniţiatică este aducerea salaţilor din Grădina Ursului. Trimis de Spân să aducă salăţile din Grădina Ursului, Harap Alb pleacă, împreună cu calul năzdrăvan, spre a împlini porunca. Şi acum, calul va zbura “lin ca vântul” (şi nu “repede ca gândul”, întrucat eroul nu devenise încă stăpânul timpului).

Ei ajung, mai intai, în Insula Verde, spaţiu al vieţii, unde Sfânta Duminică îşi avea sălaşul. Aici pregăteşte Harap Alb (ajutat de bătrână) planul păcălirii ursului (care, în unele mitologii, simbolizeaza clasa războinicilor); şi cum, pentru a-l învinge, era necesară adormirea conştiinţei de războinic, Sfânta toarnă în fântână o fiertura din lapte, miere şi somnoroasă”.

După ce ursul (care sosise “cu o falcă în ceriu şi cu una în pământ”) adoarme, Harap Alb se înveşmântează cu pielea de urs (dăruită de tatăl său la trecerea podului); gestul-simplu în aparentă îl investeşte pe erou cu atributele Luptătorului. Intrând, peste gard, în gradina, tânărul culege “o sarcină mare, mare, cât pe ce să n-o poată ridica în spinare”; Surprins însă de urs, îi aruncă blana (aceasta însemnând că ursul va recunoaşte în Harap Alb pe razboinicul aparţinând castei sale). După ce scapă astfel “cu obraz curat”, eroul se întoarce la unchiul sau, cu salaţile.

Prima dintre cele doua probe iniţiatice este necesară pentru ca Harap Alb să fie investit cu atributele Războinicului.

Cea de-a doua probă iniţiatică este aducerea nestematelor cu care era împodobit cerbul năzdrăvan. Chiar înainte de plecare, fiul craiului află ca acel cerb era solomonit” şi că îi ucidea pe cei pe care îi privea; se mai vorbea prin lume ca acel cerb “este tot bătut cu pietre scumpe” şi că “are una în frunte, de străluceşte ca un soare”.

Această piatră aminteşte de perla frontală din simbolismul hindus, care le conferă purtătorilor privilegiul eternităţii; de altfel, forţa ei dătătoare de viaţă se vădeşte pe drumul de întoarcere al eroului, când mulţimile se pun în mişcare, atrase de lumina ei. Ucigând cerbul, Harap Alb îi va lua eternitatea, atribut cu care va fi investit spre a-l dărui oamenilor.

De altfel, mergând spre ţara cerbului, calul nu mai zboară doar pe deasupra pământului (ca la primul drum necesar unei investituri doar de războinic) ci se ridică “în înaltul cerului”, realizând un zbor cosmic (adică într-un spaţiu veşnic).

Ajutat, şi acum, de Sfânta Duminică, Harap Alb îi ia capul cerbului, ascunzându-se într-o groapă, spre a nu fi văzut de privirea care ucide. Deşi scena – trimite la mitologie (uciderea Meduzei de către Perseu), semnificaţiile ei ar putea fi mai profunde: ucigând cerbul. Harap Alb omoară o ipostază a Raului etern, instaurând pacea în lume.

A treia probă iniţiatică este aducerea fetei împaratului Roş. Pentru a trece de ultima încercare, Harap-Alb se întovără­şeşte cu cinci apariţii bizare reprezentând tot atâtea întrupări ale forţei cosmice: gerul (Gerilă), foamea (Flămânzilă), setea (Setilă); Ochilă este Ciclopul din epopeea homerică, iar Păsări-Laţi-Lungilă este un Săgetator coborât pe pământ. Împreuna vor izbuti să treacă prin încercarea (proba) focului (scena din casa de aramă), a apei (“cercaţi marea cu degetul” gândea împăratul înaintea ospăţului fabulos la care îi invită) şi a recunoaşterii fetei împăratului Roş.

Cum frumoasa fată era “farmazoană”, ea se metamorfozează într-o pasăre, ascunzându-se după Lună. Acolo este găsită de Păsări-Laţi-Lungilă şi adusă în camera ei.

Motivul întoarcerii la condiţia iniţială

În final, întrucât fata divulgă secretul lui Harap Alb, acesta este ucis de Spân, dar renaşte (stropit fiind cu apa vie şi apa moartă) redevenind ceea ce fusese. În schimb, Spânul este omorât de calul năzdrăvan. Sfârşitul este al tuturor basmelor: nunta lui Harap-Alb cu fata împăratului Roş.

În afara schemei narative, “Povestea lui Harap-Alb” mai prezintă şi alte asemănări cu prototipul folcloric: confruntarea dintre principiul binelui si cel al răului, victoria celui dintâi, existenţa unui mezin care i se substituie lui Făt-Frumos, prezenţa unor ajutoare ale eroului pozitiv, prezenţa fabulosului.

Considerente generale

În basmul cult, autorul îmbogăţeşte schema basmului folcloric, în conformitate cu viziunea sa artistică sau cu propriul său stil.

În “Povestea lui Harap-Alb”, originalitatea lui Ion Creangă se observă în mai multe trăsături: Întinderea mare a textului (care este alcătuit dintr-un lanţ de “micro-nuvele”) curgând una din cealaltă. Fabulosul este tratat în mod realist, poveştile lui Creangă fiind caracterizate prin “originala alăturare a miraculosului cu cea mai specifică realitate” (G. Călinescu). Bunăoară, Spânul se comportă ca un om viclean, esenţa lui demonică fiind dezvaluită numai atunci când coboară în fântână şi-şi strigă numele: “Chima răului pe malul pârâului!”

Harap Alb

Tot aşa, cele cinci apariţii bizare (care-l vor însoţi pe Harap-Alb în ultima parte a călătoriei sale), se comportă, vorbesc şi se ceartă ca nişte ţărani humuleşteni; în plus, fiecare schiţa de portret cuprinde o trimitere la fiinţa umană: “o dihanie de om” (Gerila), “o namilă de om” (Flămânzilă), “o arătare de om” (Setilă), “o schimonositură de om” (Ochilă), “o pocitanie de om” (Păsari-Laţi-Lungilă).

Ca şi în “Amintiri din copilarie”, personajele sunt văzute prin supradimensionare: în plus, trăsăturile lor sunt groteşti: “avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălăzate. Şi când sufla cu dânsele, cea de deasupra se răsfrângea în sus, peste scăfârlia capului, iar cea de dedesupt atârna în jos, de-i acoperea pântecele” (Gerilă).

Dincolo de substratul autohton, se întrevăd în acest basm şi o seamă de ecouri din mitologie. Astfel, Ursul (care simbolizează clasa războinicilor) este adormit cu fiertura de “somnoroasă” dată de Sfânta Duminică; în acest mod, apa din fântână devine apa Lete a uitării. (Lethe este numele unuia dintre f1uviile care curg in Infern. El este consacrat zeiţei uitării şi are ca menire purificarea de amintiri a sufletelor ajunse la el după moarte)

Tot aşa, Cerbul (a cărui privire poate ucide) trimite la capul Meduzei (din mitologia greacă); în plus, nestemata pe care o poartă în frunte, aminteşte de perla frontala (din simbolismul hindus) care le confera luptatorilor atributul eternitatii.

Prin anihilarea Ursului şi prin uciderea Cerbului, Harap-Alb reeditează mitul Crengii de Aur, preluând de la învinşi atributele războinicului şi privilegiul eternităţii.

Înca de la început, vorbind despre drumurile pe ape şi pe uscat, autorul introduce în basm cunoscuta metafora a drumului (care îi străbate toată opera). Călătoria lui Harap-Alb fiind labirintică, ne-am putea întreba dacă aceasta nu este o aluzie la mitul Ariadnei (Ariadna – fiica lui Minos, regele Cretei. Cînd Tezeu a sosit în Creta pentru a se lupta cu Minotaurul, Ariadna, care se îndrăgostise de erou, l-a ajutat să iasă din coridoarele întortocheate ale labirintului călăuzindu-se după un fir care i-a arătat calea de întoarcere.).

Prezenţa unor personaje “deghizate” începe după primul paragraf, prin cuvintele autorului: “Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depana firul poveştii”. Cuvintele subliniate amintesc de mitul autohton al ursitoarelor (care îi menesc destinul fiecarui nou-născut); cele trei zâne ale soartei au atributii bine stabilite (una toarce, alta deapănă şi a treia taie firul vieţii), primul “personaj” deghizat fiind chiar autorul.

Sub pana sa, întâmplările care constituie drumul formării unui tânăr se succed, făcând din acest basm un bildungs-roman.

Tot o “ursitoare” este şi Sfânta Duminică (deghizată în cerşetoare); pânza albă în care este învăluită atunci când se ridică în văzduh, aminteşte de pânza Penelopei (care i-a “ţesut” destinul lui Ulysse); Sfânta îl ajută pe Harap-Alb în toate marile lui încercări.

După unele opinii, Spânul este elementul malefic; după altele, este un pedagog “deghizat”, ajutându-l pe tânăr să se maturizeze: “Pentru că Harap-Alb să devină om. Spânul trebuie sa fie «rău». El va dispărea doar când rostul i se va fi împlinit” (FI. Ioniţă). Acelaşi rol l-ar avea şi calul.

Chiar fiul craiului se “deghizează” în sluga, pentru a fi iniţiat; Harap-Alb ţine locul lui Făt-Frumos, dar nu este echivalent cu acesta: nehotărât, lipsit de experientă (“boboc în treburi de acestea”), naiv şi usor de înşelat, milos şi supus, el va suferi o “moarte” simbolică (în fântână) pentru a se naşte ca slugă. Din aceasta postură modestă va deveni Stăpân al timpului şi erou civilizator (ca Prometeu).

Toate aceste deosebiri (şi altele) îi conferă operei în discuţie caracterul de basm cult. Protagonistul basmului cult dobândeşte un contur specific sau chiar un nume aparte.

Semnificaţia numelui lui Harap-Alb

În “Povestea lui Harap-Alb”, numele personajului central ar putea sa aibă mai multe semnificaţii:
Primul termen – “Harap” înseamnă slugă, rob şi caracterizează “faţa” cunoscută, vizibilă a personajului, care, după jurământul din fântână, devine sluga Spânului.
Al doilea termen – “Alb” desemnează “faţa” ascunsă a eroului şi ar putea indica nemurirea (în unele tradiţii, Insula Albă fiind un sălas de nemurire).

La această idee conduce şi finalul basmului, punct în care Harap-Alb poate fi asimilat cu Făt-Frumos; în ultima frază, autorul sugerează că nunta se prelungeşte în etern, iar cei care ajung acolo, se împărtăşesc din vecie.
Al doilea termen al numelui ar mai putea avea semnificaţia de “Cel care răspândeşte lumina”.

Prima fiinţă care va descoperi aceasta este Bătrâna Timpurilor (Sfânta Duminică): în gradina craiului, ea i se adresează tânărului, în mod repetat, cu apelativul de “luminate crăişor”.

Eroul va ajunge la această treaptă, după al doilea moment al iniţierii sale, când, aducând capul cerbului ucis, “se părea că Harap-Alb soarele cu el îl ducea”.

Conform opiniei lui Vasile Lovinescu, alăturarea negrului (“Harap”) cu albul, ar însemna unirea celor două principii Yin şi Yang; fiu al craiului şi nepot (urmaş) al lui Verde-împarat, Harap-Alb este ales de soarta să-i reunească pe fraţi, aşa cum două jumătăţi ale cercului formează întregul.

O altă explicaţie a acestui nume (care uneşte două contrarii) ar putea proveni din “naşterea” simbolica a eroului: cea care îl ajută mereu este Bătrâna Timpurilor, (amestec de umilinţă şi înălţare); de asemenea, atingând “soarele cu picioarele” şi “luna cu mâna”, el este “botezat” întru soare şi noapte, ca Luceafărul.

“Cununa” pe care şi-o caută prin nori îi va aduce un destin împărătesc şi unic.

Concluzii, hermeneutica miturilor

Basmul Harap-Alb, asemenea altor basme populare şi culte, nu este altceva decât o apocrifă Biblică. Aceasta înseamna, ca o serie de întâmplări, care s-au petrecut cu multă vreme în urmă, având o valoare arhetipală (imagine simbolică deci o bază de plecare istorică de necontestat), se vor regăsi în Biblie, în Vechiul Testament, dar şi în Povestea noastră, sub forma infidelă a unor motive folclorice, cu valoare simbolică. Deoarece noi vom considera în mod oarecum fals că arhetipul îl constituie ceea ce apare mai întâi în Vechiul Testament, variantele care apar în basmele noastre populare şi universale, le numim apocrife.

Garabet Ibraileanu

Nu toţi exegeţii vor fi de acord cu cele spuse aici. Unii dintre ei, necunoscând valoarea de semnificaţie a basmului, vor face o serie de afirmaţii gratuite, care nu corespund însă realităţii transmise de text.

Un mare exeget român Garabet Ibrăileanu, referitor la Poveştile lui Ion Creangă; “Să nu ne înşelăm, – spunea domnia sa şi nici nu ştia câtă dreptate avea,- Poveştile lui Creangă, sunt bucăţi rupte din viaţa poporului moldovenesc. Soacra şi nurorile ei, Stan Păţitul, Badea Ipate, etc., sunt oameni vii, ţărani din Humulesti, ţărani din plasa Muntelui, din judetul Neamţ. Şi vestiţii năzdrăvani, Ochilă, Flămânzilă şi Păsări-Laţi-Lungilă, Gerilă şi Setilă, sunt flăcăi şugubeţi şi “ai dracului”, ca şi dascălii Mogorogea, Trăsnea şi ceilalţi din “Amintiri”…

Garabet Ibrăileanu, va trage două concluzii; “Opera lui Creangă, este epopeea poporului român.” şi a doua; “Creangă, este Homer al nostru”. Din clipa când Garabet Ibrăileanu, exprimă astfel de opinii, el deschide, fără nici o intenţie negativă desigur, cutia Pandorei, interpretării naţionale, a unei poveşti, care are un caracter universal. Pentru că iată ce aflam de la un alt exeget, Cristea Sandu Timoc: Ovidiu Barlea, în volumul “Poveştile lui Creangă,” (1967) arată că tipul A.Th.531 (Spânul), este atestat în întreaga Europă, dar şi în India şi în America, iar tipul A.Th.513, (al tovarăşilor supranaturali,) este răspândit în Europa, precum şi sporadic, în Africa. (conform catalogului Aarne Thompson,ed.1964.)” Ce face Cristea Sandu Timoc? Ne spune într-un limbaj simplu, că Povestea lui Creangă, este universală, contrazicându-l pe Garabet Ibrăileanu, care are o cu totul alta opinie. Afirmaţia lui Garabet Ibrăileanu, s-a răspândit în rândul exegezei, determinându-i pe unii comentatori să susţină o serie de lucruri, care sunt în afara realitaţii istorico-mitologice a poveştii noastre.

Nu trebuie să pierdem din vedere niciodată acest aspect, că Ion Creangă, în ciuda firii sale neastâmpărate, era un foarte bun cunoscător al Bibliei.

Text cules şi îngrijit de Dan Bârsan

Surse externe:
STRĂMOŞII NOŞTRI REALI: GEŢII-DACII-TRACII-ILLIRII, naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”
http://www.scritub.com/literatura-romana/Simbolistica-basmului-Harap-al20212102315.php
http://www.scrierile.com/referate/Ion-Creanga/COMENTARIU-basmul-Povestea-lui-Harap-Alb-re-rom.php
http://lenusa.ning.com/group/clubul-de-proza/forum/topics/hermeneutica-miturilor-povestea-lui-harap-alb

Print Friendly