Încerc să răspund pe această cale unor întrebări puse de domnul Avram Fiţiu într-un articol publicat pe pagina “România noastră” unde acesta întreabă oarecum retoric:

“Ce resorturi intime sufleteşti îi împing pe aceşti oieri astăzi, oameni de regulă cu pregătire medie, ca să folosească ca semn identitar insculpat pe brânză în tipare de lemn, Soarele lui Alexandru, identic cu soarele de pe porţile maramureşene? Ce lucruri necunoscute îi face să utilizeze acest simbol al lui Alexandru, pe toate documentele de promovare a brânzei? De ce cântă în toate evenimentele tradiţionale aceste melodii vechi în care Alexandru Macedon este actor principal? Academia Română are răspunsuri? Dar Academia Greacă, Sârba, Macedoneană, Croată, Sârbă, Maghiară, Italiană, Poloneză, Cehă, Slovacă ca să mă opresc doar la acestea? De ce, peste tot în aceste ţări, oierii sau urmaşii lor folosesc limbajul oierilor din Carpaţii de astăzi, plecând de la cele 800 de cuvinte în Carpaţii Păduroşi la cele 5000 de cuvinte în Munţii Pindului, limbaj în care Soarele lui Alexandru este prezent? Cine ştie oare să-mi răspundă?”.

Fără pretenţia de a da un răspuns complet, încerc totuşi să prezint un punct de vedere geo-istoric referitor la acest subiect.

În conformitate cu google maps, o plimbare pe jos de la Cairo la Ierusalim durează aproximativ 150 de ore. Dacă presupunem că cineva ar umbla şase ore pe zi, ar fi nevoie de 25 de zile ca să parcurgă această distanţă. Întrebarea, demnă de una dintre culegerile de probleme de matematică ale lui Grigore Gheba, este de ce Exodul a durat patruzeci de ani? În plus faţă de cele menţionate mai sus, este indicat faptul ca armata lui Faraon nu a reuşit să-i ajungă din urmă pe cei care fugeau de furia egipteană. Putem deduce din aceasta că viteza lor de deplasare nu era tocmai mică, având loc o urmărire pe viaţă şi pe moarte.

Tot în aceeaşi notă, şi vorbind de parcurgere unor distanţe mari de către un grup mare de oameni, voi aminti aici de expediţia lui Alexandru Macedon. În campania de cucerire a imperiului Persan, acesta a parcurs alături de celebra falangă macedoneană pedestră, o distanţă impresionantă. În numai 11 ani între 334-323 î.H., Alexandru Macedon reuşeşte cucerirea lumii antice purtând totodată nenumărate bătălii şi străbătând o distanţă impresionantă, aproximată la 22.000-mile terestre. Cum a fost posibilă o asemenea performanţă nu este greu de imaginat dacă ne gândim la faptul că, armata macedoneană era formată preponderent din ţăranii sau păstorii aspri din munţi. Obişnuiţi cu o viaţa modestă, aceştia odată ajunşi războinici au îmbrăţişat cu pasiune vinul, calul şi războiul, fiind capabili de adevărate minuni pe câmpul de bătălie. Din rândul acestor oameni simpli regii macedoneni au putut recruta şi pregăti o excelentă armată de infanterie şi de cavalerie.

Chiar dacă fiecare dintre noi are dreptul să-şi bată capul cu ce probleme doreşte, unii dintre noi, cercetători sau istorici, fiind chiar mandataţi să decifreze astfel de mistere ale trecutului, este de neînţeles susţinerea unor teze fără acoperire în dovezi de natură arheologică sau măcar logică-intuitivă. Din cunoştinţele mele până în prezent nu au fost aduse dovezi concludente care să ateste existenţa evenimentului biblic al Exodului aşa cum ne este el prezentat nouă astăzi. Şi atunci cum rămâne totuşi cu problema Exodului?

Primele populaţii indo-europene care au roit dinspre bazinul carpato-danubiano-pontic atingând Mesopotamia, Asia Mica şi nordul Africii sunt menţionate pe la mijlocul mileniului al III-lea î.H. Un subiect la fel de palpitant al istoriei antice îl reprezintă roirile de populaţii şi oierii migratori plecaţi din Carpaţi acum peste 2300 de ani, purtând cu ei soarele lui Alexandru Macedon pe stindard. Această expediţie militară însoţită de o roire a populaţiei şi întemeierea de oraşe noi, este doar una dintre cele menţionate de cărţile de istorie. Acelaşi soare pe care-l găsim sub o formă stilizată pe drapelul fostei Germanii naziste sau Iugoslavii, al Macedoniei, al Israelului, al Iordanului, al Iranului (leul cu soarele în spate), al Irakului, al Kyrgyzstanului sau al Indiei. De asemenea simbolul lunii apare pe drapelul Turciei, Pakistanului şi a multor alte ţări care au îmbrăţişat mohamedanismul. Lista poate continua încă mult şi bine însă ideea principală a simbolisticii soarelui şi a lunii este că, pe aceasta, o regăsim din abundenţă în heraldica României. Soarele şi luna apar alături de acvilă şi de capul de bour inclusiv pe sigiliul măreţului nostru viteaz, IO Mihail Voevod trecut la Domnul pe 9 August, 1601.

Cu toate că influenţele dinastice sunt destul de clar ilustrate în heraldică, putem să adăugăm încă nenumărate exemple de dovezi arheologice, legături culturale, mitologice, lingvistice, incredibile asemănări toponimice din India şi până în Romania (vezi Barsana din India şi Bârsana din Maramureş sau cuvântul cioban pronunţat identic în limba română, turcă sau persană/farsi). Mileniile care au trecut peste istorie nu au reuşit să dea uitării toate aceste dovezi care atestă un puternic schimb economic şi cultural din Egipt în India şi până în Europa centrală. Celebrii Hyksos, supranumiţi şi regii păstori, sunt încetul cu încetul asociaţi cu poporul evreu chiar dacă există nenumărate dovezi contrare. Astfel Exodul începe să asimileze teoria regilor păstori, înlocuind o presupunere biblică încă neatestată arheologic cu o certitudine istorică încă nedovedită ca şi făcând parte integrantă din istoria poporului evreu. În tot acest răstimp, al aprigelor lupte ce se poartă de ceva vreme în regiunea de vest a Asiei, dar nu numai, sunt strămutate populaţii, sunt depopulate şi repopulate teritorii, sunt dinamitate situri arheologice ce au dăinuit peste timp în paralel cu fabricarea unor falsuri istorice pentru o descompunere şi o reconstrucţie a istoriei. Dealtfel este cunoscut faptul că preocuparea puterii a fost dintodeauna aceea de a şterge şi de a rescrie istoria în favoarea sa. Însă problema majoră a acestor puteri este faptul că istoria nu iartă, iar Adevărul, oricât de bine ar fi fost ticluită minciuna, iese în cele din urmă la iveală. Vorba proverbului, “minciuna are picioare scurte”. Dar cum o minciună nu se poate acoperi decât cu una mai gogonată, sa ajuns la argumentări care implică extratereştrii, fiinţe supranaturale şi alte născociri ale fanteziei minţii umane. Mistificarea Adevărului continuă iar uneltele de lucru ale mistificatorilor sunt din ce în ce mai rafinate şi mai sofisticate.

Dar până unde poate să meargă manipularea unei populaţii lipsită de o informare corectă? De pildă, Romano-catolicismul a născocit o serie întreagă de istorii false, de plastografii, după cum ştim cel puţin din critica acestora, precum sunt Donaţia Pseudo-Constantiniană (Constitutum Donatio Constantini), Donația Pseudo-Pepiniană, Pseudo-Clementinele, Decretaliile Pseudo-Isidoriene şi multe altele, care nu au alt scop decât să justifice un inexistent primat al puterii papale asupra întregii Biserici. În plus politica Romei a fost aceea de a şterge orice urmă de opoziţie faţă de învăţăturile sau hotărârile ei. De asemenea politica papală a declanşat uniaţia cu urmările ei atât de nefaste inclusiv pentru românii din Ardeal. Şi cu toate acestea, în timpul îndelungatei perioade de supremaţie papală, în mijlocul întunericului care se lăsase pe pământ, lumina Adevărului n-a putut fi stinsă cu totul.

În fiecare veac au existat martiri şi martori pentru Adevăr, bărbaţi care au cultivat credinţa în Hristos şi în Adevăr ca singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om. Pentru adevărul mărturisit, cu pana de scris, sabia sau crucea în mână, au fost consideraţi eretici, motivele lor au fost criticate, au fost calomniaţi, scrierile lor au fost interzise, mutilate sau distruse iar faptele lor denaturate. Dacă însă la oameni adevărul este relativ, la Dumnezeu Adevărul este absolut, iar aceşti martiri au reuşit să lase o moştenire sfântă pentru generaţiile ce urmau să vină. Generaţia de astăzi, asemenea celei de ieri, are o datorie sfântă şi anume să rostească Adevărul şi să cinstească memoria martirilor neamului nostru. Fie că este vorba de Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu sau Mihai Viteazul de Nicolae Densuşianu sau Nicolae Iorga, avem datoria să-i cinstim pe aceşti înainte văzători ai neamului. Trebuie să fim vrednici de numele pe care le-am moştenit din străbuni de limba pe care o vorbim şi de obiceiurile noastre tradiţionale.

Obiceiul popular este o sinteză a cunoştinţelor transmise din vechime de străbunii noştri fie prin viu grai fie prin cântecul şi portul tradiţional. Vlahii; valahi, blahi, volohi, olahi, sau cum or mai fi fost ei numiţi de-alungul timpului au fondat multiple romanii populare pe care le găsim consemnate şi răspândite peste tot în Europa. În sensul larg, european, o “Romanie Populară” este orice comunitate romanofonă (latinofonă) apărută prin auto-organizarea populațiilor romanice, rămase fără ocrotire statală în faţa năvălitorilor veniţi din afara graniţelor (Barbaricum). Sinteză a culturii traco-dacice şi romane, folclorul românesc a evoluat de-a lungul mileniilor, păstrând până astăzi, inegal de la un ţinut la altul, vestigii ale unei vechi mentalităţi – corespunzătoare condiţiilor de viaţă şi de muncă din trecut. În poezie şi cântec s-au păstrat elemente de expresie străveche, îmbogăţite de-a lungul timpului, ceea ce explică coexistenţa, până astăzi, a mai multor comunităţi care în mod tradiţional cântă aceleaşi melodii arhaice alături de melodii de origine mai nouă.

Citat din Alexandru cel Mare: “Când sorbiţi vinul din cupe, amintiţi-vă că beţi din sângele viţei de vie, puterea pamântului şi eternitatea soarelui.”

articol de Dan Bârsan

Print Friendly