Actriţă, regizoare şi profesoară de teatru, Marietta Sadova a rămas pentru cultura noastră un personaj controversat, nu pentru arta pe care a slujit-o cu pasiune, ci pentru convingerile ei politice. Arestată în urma revoltei legionare din ianuarie 1941, a suportat întreaga viaţă consecinţele alăturării ei la această mişcare.

Maria Barsan

În toamna anului 1913, la porţile Conservatorului Regal de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti şi-a făcut apariţia o fetiţă firavă, mică de înălţime, cu ochii jucăuşi şi plini de speranţe. La Conservator aveau loc examenele pentru cei care băteau la porţile sacre ale Thaliei, iar fata slăbuţă îşi dorea să devină actriţă. În faţa unei comisii formate din nume celebre ale scenei româneşti şi-a spus numele tare: Maria Bârsan. Constantin Nottara s-a uitat la ea neîncrezător, iar Lucia Sturdza-Bulandra i-a şoptit maestrului: „Nu am de gând să fac o clasă de copii”. Maria a pierdut examenul, dar a insistat să fie luată ca studentă auditoare. Debutul său s-a produs chiar în acea perioadă, mai precis la 12 octombrie 1915, în spectacolul „Trandafirii Roşii” de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Nottara a fost cel care a distribuit-o în rolul unui paj. Datorită succesului obţinut cu acest rol a fost admisă în 1916 în anul doi de Conservator. S-a putut realiza acest lucru şi pentru că Lucia Sturdza-Bulandra, care nu o plăcea deloc, era plecată din Bucureşti.

Ion Marin Sadoveanu

(Ion Marin Sadoveanu, primul soţ al Mariettei şi cel căruia actriţa îi datorează numele de scenă „Sadova”. Cei doi divorţează la sfârşitul anilor ’20)

Maria a terminat Conservatorul Dramatic în 1918 (avea 21 de ani) şi s-a căsătorit, un an mai târziu, cu Ion Marin Sadoveanu. La scurt timp, însurăţeii aveau să plece într-o călătorie de studii la Paris. El, pentru a-şi desăvârşi studiile doctorale în drept, ea, pentru a studia arta actorului cu marea artistă Susanne Després. Ion Marin Sadoveanu a renunţat însă la doctoratul în drept şi s-a specializat în estetica teatrului. Reveniţi în ţară, cei doi au fondat, împreună cu alţi tineri intelectuali, gruparea „Poesis“, care-şi propunea să reînnoiască formele teatrului românesc. Conferinţele grupării au avut loc în aula Fundaţiei Universitare începând cu data de 12 noiembrie 1921. În cadrul lor, tânăra actriţă recita poezii, fapt pentru care Nicolae Iorga o numea „Madam Poesis”.

Mihail Sebastian, Mihail Polihroniade cu soţia, Marietta Sadova (în centru), Mircea Eliade… Primul din dreapta, Haig Acterian, al doilea soţ al Mariettei

(De la stânga la dreapta: Mihail Sebastian, Mihail Polihroniade cu soţia, Marietta Sadova (în centru), Mircea Eliade… Primul din dreapta, Haig Acterian, al doilea soţ al Mariettei)

Din nefericire însă, căsnicia cuplului Sadoveanu începe să se deterioreze. Maria îl cunoaşte în august 1926 pe Haig Acterian, ambii fiind actori la Compania Bulandra-Manolescu-Maximilian-Storin. Actriţa divorţează la sfârşitul anilor ’20 de Ion Marin Sadoveanu şi, la câţiva ani, se căsătoreşte cu Haig. Deşi mai tânăr cu şapte ani decât ea, Haig Acterian îşi introduce soţia într-un grup de tineri intelectuali din care făceau parte Mircea Eliade, Emil Cioran, Petru Comarnescu, Sorana Ţopa, Mihail Sebastian, Mihail Polihroniade, Traian Herşeni, Floria Capsali, Mac Constantinescu, Mircea Vulcănescu. Era grupul „tinerei generaţii”, care avea să revigoreze întreaga noastră cultură. Întâlnirile acestei pleiade de minţi luminate au dus la crearea grupării „Criterion“.

Soţia lui Haig continuă se joace pe scenele teatrelor particulare, cu precădere la Compania Bulandra. Iar în aprilie 1929 – când juca în spectacolul „Viaţa e frumoasă” de Marcel Achard, la Compania Dramatică Fantasio, condusă de Ion Iancovescu – ia, la îndemnul lui Iancovescu, numele de scenă Sadova, Marietta Sadova (de la Marietta Sadoveanu). Începând cu 1 ianuarie 1930 e încadrată ca actriţă la Teatrul Naţional din Bucureşti. Dar nu talentul era cel care ieşea la rampă, ci inteligenţa, fapt notat şi de Marioara Voiculescu în Memoriile sale: „Ea, Sadova, o actriţă de mâna a şaptea, care reuşea să facă un «typ» dintr-o foaie sau două de rol fiindcă era inteligentă”.

A trecut peste prietenia cu Mihail Sebastian

În 1934, un eveniment avea să-i schimbe Mariettei cursul întregii vieţi: aderarea la ideile mişcării legionare. Amploarea fenomenului legionar înfierbântase cele mai luminate minţi ale României. Împreună cu Haig, Marietta participă la o serie de întâlniri cu intelectuali care credeau că naţia română putea să-şi rezolve toate problemele prin eradicarea celor trei mari plăgi ale ţării, aşa cum erau ele considerate atunci: politicianismul, bolşevismul şi evreii.

Nu putem spune cu certitudine care dintre Haig şi Marietta a fost mai ancorat în gândirea acestei mişcări şi cine pe cine a influenţat mai mult. În fapt, amândoi au crezut că legionarismul va rezolva şi problemele vieţii culturale româneşti, implicit pe cele ale teatrului. Marietta nu mai ţine cont de nimic, nici chiar de prietenii, un exemplu elocvent fiind atitudinea ei faţă de Mihail Sebastian. Atunci când nimeni nu îndrăznea să-i spună acestuia să nu mai vină în grupul lor, căci era evreu, ea avea să o facă fără menajamente.

Uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a unui număr impresionant de legionari în 1938 lăsase urme adânci în sufletele adepţilor mişcării legionare. Ajunşi la guvernare, în 1940, ei aveau să ia o serie de măsuri radicale. Şi, la vremuri noi, oameni noi. În noiembrie 1940, Haig Acterian a fost numit directorul Teatrului Naţional din Bucureşti. Dacă s-ar fi oprit doar la problemele legate de arta teatrală, evenimentele s-ar fi derulat, cu siguranţă, altfel. Dar din amestecul de artă cu politica şi mistica religioasă s-a născut un „balaur fioros” – intoleranţa. Marietta, ca femeie legionară, avea menirea de a-şi sprijini bărbatul legionar, după cum însuşi Constantin Noica îndemna în articolul Electra femeia legionară, publicat la 2 octombrie 1940, în ziarul „Buna-Vestire”: „Căpitanul a visat întotdeauna să aibă în jurul său o elită ascetică. Orice mişcare spirituală se săvârşeşte printr-o elită ascetică. E un gând necruţător pentru femei? Se poate. Dar aşa e spiritul, pe culmile sale fără cruţare. Şi totuşi, femeia legionară poate îndrepta ceva din răul care o loveşte: fiind ea însăşi fără cruţare. Cu cât vor exista mai multe legionare autentice, cu atât elita ascetică a Legiunii ideale va fi mai restrânsă. (…) Dar elita legionară se pleacă în faţa cuiva. În faţa femeii legionare. Şi cum ne-o închipuim? O închipuim ca pe o Electră dârză şi fără cruţare. Că e soră, soţie ori mamă – ea slujeşte comunitatea. Prin braţul lui Oreste, ea slujeşte comunitatea. Ea nu poate lovi; e în destinul ei să nu lovească de-a dreptul. Dar poate însufleţi braţul lui Oreste sau îl poate paraliza. Să-l însufleţească. Să uite de sine şi să-l însufleţească”.

Convinşi că mişcarea legionară va putea să aducă „mântuirea” României prin credinţă, Haig şi Marietta au încercat să impună trupei de la Teatrul Naţional ideile la care ­aderaseră, sădind în rândul actorilor o stare de tensiune şi de spaimă. Nu a fost de-ajuns şi atunci când a avut loc rebeliunea legionară, în noaptea de 21 spre 22 ianuarie 1941, Haig a montat pe terasa Teatrului Naţional megafoane de la care s-a chemat tineretul legionar să participe la revoltă. A fost greşeala fatală a soţilor Acterian, căci, după cum se ştie, rebeliunea a fost anihilată.

Ca participanţi activi la manifestaţie, cei doi au suportat consecinţele. Haig a primit 12 ani de închisoare, iar pentru libertate i s-a „oferit” la schimb plecarea pe front, în linia întâi. A murit în august 1943, la Kuban. În ceea ce o priveşte pe Marietta, la 24 martie 1941, directorul general al Poliţiei, generalul Leoveanu, la cererea lui Eugen Cristescu, a dispus arestarea şi internarea ei în lagărul de la Tg. Jiu. La 15 iulie 1941 a fost eliberată, conform Ordinului nr. 10588 al Ministerului de Interne. De fapt, cel care intervenise pentru eliberarea ei a fost Mihai Antonescu.

Marietta în piesa „Şarpele casei”, de Vasile Leonescu

(Marietta în piesa „Şarpele casei”, de Vasile Leonescu)

Din cauza acestei arestări, Marietta a fost dată afară de la Catedra de actorie a Conservatorului Dramatic, iar după eliberare a fost în permanenţă sub supravegherea Siguranţei. În 1942 a revenit la Academia de Muzică şi Artă Dramatică, ca suplinitoare a catedrei lui Ion Manolescu. Documentele existente în Arhivele Naţionale ale României dovedesc că Sadova era supravegheată tot timpul: „Marietta Sadova-Acterian, legionară de marcă, eliberată din lagăr, desfăşoară din nou o vie activitate legionară în rândurile personalului artistic al Teatrului Naţional, colaborând şi cu Ioana Cantacuzino, cu care este prietenă”. Sau: „Marietta Sadova Aterian participă intens la bătălia ajutorului legionar, care în acest an se dă în condiţiuni foarte grele datorită evenimentelor. Numita are misiunea de a aduna bani de la cetăţuile legionare din înalta societate şi să viziteze pe toţi «prietenii legiunii» de la care să ceară ajutoare cât mai mari. Toate sumele colectate de numita artistă sunt depuse la D-na Macarovici şi Lilica Macovei” (A.N.R., fond: M.I; dosar: 11/1930).

Ca să reziste, comportament duplicitar

Învinsă în plan politic, Marietta a continuat să joace şi să fie preocupată de arta teatrului. Pe de altă parte însă, încă din toamna lui 1944, acţiunile de epurare şi arestările zilnice îi dau frisoane. Ziarul „Tribuna poporului”, din 25 noiembrie 1944, publica, printre numele legionarilor arestaţi, şi pe cel al Mariettei Sadova. Iar cotidianul „Semnalul”, din 21 martie 1945, informa că Sadova a fost audiată în procesul fugii soţiei lui Corneliu Zelea Codreanu, ajutată de avocatul Sorin Negutzi. Speriată, Marietta adoptă un comportament duplicitar: în public era cu regimul şi în particular, contra lui. Greu de menţinut acest echilibru.

Montează în stagiunea 1945-1946 la Teatrul Mic spectacolul „Încătuşarea” de Philip Barry, iar la Teatrul Odeon, Sala mică (azi Nottara), „Scumpa mea Ruth” de Norman Krasna. În 1947, Marietta face parte din colectivul artistic al Teatrului Naţional Bucureşti, dar în acelaşi an e eliminată pentru „activitate duşmănoasă contra regimului nostru”. Îşi va câştiga existenţa din lecţiile particulare de actorie, iar în 1948 o găsim angajată ca figurantă la proaspăt înfiinţatul Studio Cinematografic „Constantin Nottara”, unde, „datorită calităţilor profesionale”, avea să fie avansată în funcţia de director. Este cea mai fecundă perioadă a carierei Mariettei Sadova, alături de un colectiv excepţional din care făceau parte Clody Bertola, Liviu Ciulei, Nicolae Tomazoglu, Corina Constantinescu, Dan Nasta, Dem. Savu, Jeny Acterian.

Începe acum afirmarea Mariettei în lumea regiei de teatru.

Lângă Ion Marin Sadoveanu învăţase cum să disece un text dramatic, iar lângă Haig, cum ar trebui să se însceneze o piesă de teatru. Dar după o serie de spectacole cu ecou în viaţa noastră teatrală, aşa cum au fost „Arsenic şi dantelă veche” (la Odeon), „Pescăruşul” (la Teatrul Municipal), „Othello” (Teatrul Naţional din Cluj), Sadova este nevoită să abdice de la principiile ei despre artă şi viaţă şi să se conformeze noii estetici impuse de comunişti. Ajunge, astfel, să monteze spectacole din dramaturgia proletcultistă, amintind aici „Minerii” de Davidoglu (premiera, la 20 aprilie 1949, la Teatrul Naţional din Cluj), „Pace pe pământ” de Georg Sklar şi Albert Matz (la Teatrul Municipal, premiera, la 29 aprilie 1950). Pătrunde şi pe tărâmul cinematografiei şi, în 1952, împreună cu regizorul Victor Iliu, turnează filmul „Mitrea Cocor”, după romanul omonim scris de Mihail Sadoveanu.

Fişa de la CNSAS a Mariettei Sadova

(Fişa de la CNSAS a Mariettei Sadova, arestată în octombrie 1959 pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Fişa reţinea şi apartenenţa politică a Mariettei: legionară, atât la data arestării, cât şi în trecut)

Se spune despre Marietta că ea a fost adevăratul regizor al filmului, dar că dosarul ei, prea încărcat de povara trecutului, o aşezase în planul doi. Anul 1953 îi aduce o mare izbândă prin memorabila montare de la Teatrul Naţional din Bucureşti, „Apus de soare” de Delavrancea, cu George Calboreanu în rolul principal. Apoi, în 1958, la Teatrul Naţional din Cluj are o viziune originală asupra înscenării „Viforului” de Delavrancea, în care personajul Ştefăniţă Vodă nu mai este privit ca un scelerat, ci ca o victimă a lui Luca Arbore. Viziunea originală provoacă un adevărat scandal în rândul „trepăduşilor” culturnici, iar cenzura avea să-l scoată de pe afiş, considerându-l un spectacol neortodox.

Permanent supravegheată şi bănuită de acţiuni subversive, Marietta e totuşi decorată de regimul comunist cu Ordinul Muncii clasa a III-a (1951), după cum primeşte titlul de Maestru emerit al Artelor (1953) şi Premiul de stat clasa I (1954). Recunoaşterea se poate să-i fi dat curaj să ia decizii îndrăzneţe, aşa cum s-a întâmplat în 1957, când a semnat un memoriu, alături de Victor Eftimiu şi Petre Ştefănescu-Goangă, pentru eliberarea din închisoare a lui Petre Ţuţea.

Misiune la Paris

Chiar dacă Sadova era, aparent, cu regimul, acesta nu putea acorda deplină încredere unei „legionare notorii” şi, pe deasupra, intelectuală. În anul 1956, Teatrul Naţional din Bucureşti a organizat un turneu în Franţa cu două piese: „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale şi „Ultima oră” de Mihail Sebastian. Alături de trupa de actori şi de regizorul Sică Alexandrescu, la turneu a participat şi Marietta Sadova, dar cu o misiune foarte clară.

Era anul revoltei anticomuniste de la Budapesta. Crimele staliniste dezvăluite de Hruşciov în 1954, apoi evenimentele din 1956 din Ungaria, au dus la o „vigilenţă” sporită a regimului comunist din România. Comuniştii din ţara noastră voiau să demonstreze că sunt mai ceva decât regimul stalinist din URSS şi, ca urmare, s-au luat măsuri drastice. Cei vizaţi au fost studenţii participanţi la acţiunile de solidarizare cu evenimentele din Ungaria şi cei mai luminaţi intelectuali.

Aparent însă, în România, era o deschidere în viaţa culturală, iar prestigiul ţării noastre trebuia afirmat peste hotare. Concret, se cerea stabilirea unor legături cu oamenii noştri de cultură aflaţi în exil. Constanţa Crăciun, ministrul Culturii de atunci, şi Pavel Ţugui, şeful Secţiei de cultură-ştiinţă la CC al PCR în anii 1956-1960, membru supleant al CC al PCR, i-au însărcinat pe Marietta Sadova şi pe George Calboreanu să meargă cu trupa Naţionalului bucureştean la Paris, pentru a lua legătura cu Eliade, Cioran şi Ionescu şi, dacă se putea, pentru a-i atrage de partea regimului din România prin scrierile lor. Sadova a acceptat şi, la întoarcerea din Franţa, a adus în ţară câteva lucrări: Ispita de-a exista şi Scrisoare către un prieten din depărtare de Emil Cioran şi Pădurea interzisă de Mircea Eliade. Cartea lui Cioran, Ispita de-a exista, a fost lăsată şi pe biroul Constanţei Crăciun, dar celelalte au circulat doar printre prietenii ei intelectuali. Acesta va fi unul dintre capetele de acuzare ale Mariettei în celebrul şi tristul dosar Noica-Pillat, căruia Stelian Tănase i-a dedicat cartea Anatomia Mistificării.

Actriţa şi regizoarea Marietta Sadova, la bătrâneţe.

(Actriţa şi regizoarea Marietta Sadova, la bătrâneţe. Ea va muri la Bucureşti, în iulie 1981, la trei zile după ce împlinise 84 de ani)

Procesul Noica-Pillat, închisoarea şi sfârşitul

De la revenirea din Franţa şi până la 15 octombrie 1959, data la care a fost arestată, Marietta Sadova şi-a desfăşurat nestingherită activitatea de regizoare, profesoară de dicţie şi actriţă. Din dosarul aflat la CNSAS, vol. II, fila 100, aflăm însă că era urmărită 24 de ore din 24 de către serviciile Securităţii române. Cu doar trei zile înainte de arestare, la 12 octombrie 1959, a fost pensionată. Ancheta a durat până în martie 1960, când a avut loc procesul. Marietta Sadova a primit opt ani de închisoare corecţională, cinci ani de interdicţie corecţională, confiscarea totală a averii personale şi plata a 1.000 de lei cheltuieli de judecată pentru uneltire contra ordinii sociale. Procesul, considerat „de înaltă trădare”, s-a ţinut în secret, la şedinţă participând doar avocaţii. Calvarul îndurat în temniţele comuniste a încetat la 18 ianuarie 1963, când a fost eliberată de la Penitenciarul Miercurea-Ciuc.

Din această încercare, Marietta a ieşit cu demnitatea mototolită, căci la proces, după cum povesteşte Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, şi-a afirmat apartenenţa la regim prin zecile de spectacole proletcultiste pe care le montase prin toate teatrele din ţară. După eliberare nu s-a lăsat însă doborâtă şi şi-a reluat activitatea artistică, activând ca regizoare în diferite teatre din ţară: Teatrul „Valea Jiului” din Petroşani, Teatrul Naţional din Cluj, Teatrul „Matei Millo” din Timişoara, teatrele din Oradea, Braşov, Botoşani. Marietta a murit la Bucureşti, la 17 iulie 1981, ziua în care a încetat şi urmărirea ei de către Securitate.

Maria Barsan in filmul romanesc Maiorul Mura:

Print Friendly