Nu poti fi mandru (sau rusinat) de o calitate pe care n-ai obtinut-o prin merit sau prin optiune.
Nu te-a intrebat nimeni daca vrei sa te nasti roman si n-ai fost declarat roman de un juriu care ti-a evaluat, in prealabil, virtutile. Te-ai trezit roman, asa cum te-ai trezit barbat sau femeie, brunet sau blond, inalt sau scund. A spune, asadar, “sunt mandru ca sunt roman” e totuna cu a spune “sunt mandru ca am nasul carn”, sau “sunt mandru ca am ochi albastri”. Intrucat a fi roman nu e o alegere personala si nici un premiu acordat prin concurs, ci o determinare innascuta, nici mandria, nici jena, nici recunostiinta, nici insatisfactia n-au ce cauta aici. Mai departe: nu poti fi mandru de a apartine unei categorii atat de largi, incat ea contine, inevitabil, elemente contradictorii. Nu poti spune “sunt mandru ca sunt om”. Exista oameni care justifica, eventual, mandria de a fi om, dar exista si cazaturi, ticalosi, rebuturi, care fac specia de ras. La fel, exista romani de a caror concetatenie poti fi flatat, si exista altii care ne strica firma. Poti fi mandru de Eminescu, dar nu poti fi mandru de Alexandru Draghici sau de Ramaru. In cel mai bun caz, ai putea fi deci indreptatit sa fii mandru ca esti om cumsecade (nu om in general), sau roman de isprava (nu roman in general), desi a fi “mandru” de o calitate proprie, chiar reala, e oricum un comportament discutabil. Pe de alta parte, e cu totul nedrept ca romanii nereusiti sa se simta mandri ca fac parte din aceeasi categorie cu romanii reusiti. E scandalos ca Mischie sa fie mandru ca e din neamul lui Stefan cel Mare. Daca romanii sunt P.P.Carp, Bratienii, Maniu, Elisabeta Rizea, Enescu si Brancusi, ma bucur sa fac parte din aceeasi comunitate cu ei. Dar daca romanii sunt Ionescu-Caion, Horia Sima, Emil Bobu, Aurelian Bondrea si altii ca ei, nu sunt prea incantat de vecinatate. Romanii de anvergura, romanii de buna calitate slujesc frecvent de paravan, sau de instanta legitimatoare pentru tot soiul de derbedei, grabiti sa-si asume merite cu care n-au nimic in comun. Unii se comporta ca si cum meciul castigat de o echipa romaneasca e o victorie personala, o isparava a muschilor proprii. Copiii care se disting la olimpiade, gimnastele, campionii, muzicienii, scriitorii care ajung la o notorietate transnationala sunt resimtiti ca alibiuri ale valorii proprii. Chibitul e mandru de talentul celui din teren si ajunge sa se identifice cu el. Au castigat “ai nostri”, i-au batut “romanii nostri”, “suntem cei mai buni” sunt expresiile candide, dincolo de care se ascunde convingerea absurda ca cel care le profereaza e el insusi subiectul succesului. Nea Ghita il aplauda pe Ilie Nastase, ca pe un delegat al competentei proprii. Ilie nu e decat prelungirea pe teren a lui nea Ghita, instrumentul lui de lupta, mana lui dreapta. Romanul e cand Hagi, cand Nadia Comaneci, cand Tiriac, cand Brancusi, cand Mircea Eliade. Epuizat de atatea performante, el adoarme, in cele din urma, obosit, dar mandru. A invins pe toate fronturile. In dimineata urmatoare, lucrurile reintra, pentru o vreme, in normal: mici chiuluri si triserii cotidiene, stazi cu gropi, preturi mari, politicieni mincinosi etc. (“Treaba romaneasca…”) Intrebat, in particular, ce mai face, romanul raspunde cu obida: “Fac pe dracu! Nu vezi in ce hal suntem? Ce tara e asta?”. Dar intrebat de un reporter, in fata camerei de luat vederi, el se recompune, isi aduce aminte de stramosi si zice, fara sa clipeasca: “Sunt mandru ca sunt roman!”.
Cata vreme vom trai de pe urma meritelor altor romani, ale marilor romani, nu vom face din Romania o tara de care sa fim mandri. Fiecare roman ar trebui, dimpotriva, sa-si puna problema meritelor sale personale, a succeselor lui, a efortului lui. Mandria de a fi roman e ceva care trebuie luat nu ca punct de plecare, ci ca scop de atins. Altfel, in loc sa fie un combustibil energizant, ea va ramane ceea ce este de multa vreme: un drog si un somnifer.
În ultimul timp am întâlnit persoane, în special dintre tineri care, la întrebarea daca sunt mândri de faptul că sunt români sau ce părere au despre România, dădeau un răspuns scurt: nu, nu sunt mândru că sunt român…fiecare argumentând în felul lui. Acum, întrebarea mea este: ce i-a determinat pe aceşti oameni să fie aşa indiferenţi faţă de propria lor ţară şi de ce? Care sunt cauzele si cine se face vinovat de aceste lucruri? Nu o să incerc să aflu răspunsuri la aceste întrebări pentru ele se află în faţa fiecăruia dintre noi, în schimb o să încerc să pun problema mândriei de a fi român pe baza istoriei.
Dacă acum nu avem cu ce ne mândri cu siguranţă istoria ne dă ocazia să mergem peste tot cu fruntea sus pentru că nu suntem mai prejos de nimeni. Dar pentru a putea fi mândrii de patria noastră trebuie să-i cunoaştem istoria. Trăim într-o ţară milenară şi totuşi mulţi nu sunt mândri de acest lucru, nu conştientizează pe ce pământ trăiesc. Oare noi, cei tineri, avem dreptul să spunem că nu suntem mândrii de ţara noastră? Categoric nu. De ce? Pentru că nu am făcut încă nimic pentru ea. Noi tinerii, pe băncile şcolii, am învăţat şi învăţăm “o versiune a istoriei” pentru ca mai târziu să descoperim că în realitate lucrurile s-au petrecut, mai mult sau mai puţin, altfel. Unele evenimente sunt omise chiar, din manualele şcolare precum şi din unele carţi de istorie, totul petrecându-se din “neglijenţa” unor persoane care îşi urmăresc interesele lor sau a unor grupări de diferite nuanţe, pe care le conduc. Nu sunt singurul care îi dau dreptate lui Napoleon când spune că “istoria este scrisă de învingători”. Revenind la istoria “oficială”, cum poţi spune că nu eşti mândru de ţara ta când ai o istorie încărcată de evenimente care au influenţat istoria altor popoare; când ai reprezentanţi ai ţării tale care au avut un cuvânt de spus oriunde au fost? Începând de la Burebista care a întemeiat statul dac, mai apoi Decebal urmat de stăpânirea romană, totul poate fi un prilej de mândrie pentru noi românii. Deşi nu poţi spune că e o mândrie faptul că dacii au fost cuceriţi de romani trebuie să acceptăm realitatea şi să recunoaştem că pe lângă teritoriul şi sângele dac pe care-l moştenim avem şi influenţe latine, deci rădăcinile noastre sunt dacice dar şi latine. Dar nu moştenim doar cele de la daci şi romani ci avem şi influenţe slave care se resimt mai ales în limba română care era în formare, slavii venind în zona noastra prin secolul al VI-lea. Dacii au fost cuceriţi, romanii s-au retras şi după lungi frământări poporul român începe să se diferenţeze de celelalte etnii, formându-se întru-n popor care îşi va cere drepturile, îşi va numi un conducător şi va lupta pentru drepturile şi idealurile sale.
În acest teritoriu se poate constata continuitatea unei civilizaţii, iar noi românii ca urmaşi ai ei avem datoria de a-i duce mai departe identitatea. Deşi acest teritoriu a fost împărţit s-a păstrat în memoria colectivă amintirea străbunilor şi mereu s-a dorit ca el să fie sub un singur stindard. Prilejul de a fi urmaşi direcţi ai unei civilizaţii antice nu îl are oricine dar noi avem onoarea de a fi urmaşi ai unei asfel de civilizaţii. Străbunii noştrii au luptat pentru a se ridica la nivelul înaintaşilor lor; asfel Basarab I a avut onoarea de a obţine independenţa Ţării Româneşti. Un popor cade dar se ridică altul care are acelaşi sânge şi aceleaşi idealuri: de a duce mai departe identitatea străbunilor lor. Sunt voievozi anteriori de care ne putem mândrii precum Negru Vodă, voievodul Farcaş sau alţii care au luptat pentru a păstra valorile, tradiţiile şi obiceiurile strămoşilor. Alte persoane de care ar trebui să fim mândrii şi care au luptat pentru păstrarea identităţii sunt Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanul, şi mulţi alţii care si-au vărsat sângele şi chiar şi-au dat viaţa pentru ca noi să avem o ţară liberă. Deasemenea nu ar trebui să uităm de conducătorii Moldovei precum Dragoş care a fost primul voievod, de Bogdan I, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Ion Joldea, Dimitrie Cantemir, Alexandru Ioan Cuza şi mulţi alţii. Nici Transilvania nu este mai prejos, deşi în cea mai mare parte conducerea ei era de origine maghiară, dar cu toate acestea poporul român care, deşi majoritar, era defavorizat, nu şi-a uitat scopul: acela de a duce mai departe limba, tradiţiile şi obiceiurile. Dacă aceste personaje istorice (şi multe altele care din pricina mulţimii lor nu pot fi scrise) care au condus Ţările Române nu sunt un prilej de mândrie pentru noi atunci nu suntem vrednici de a călca pe aceste pământuri.
Dar nu numai aceşti eroi ai neamului nostru, care şi-au vărsat sângele pentru a apăra teritoriul lăsat moştenire de la daci, ne pot face mândrii de ţara noastră. Ei sunt cei care cu preţul vieţii, alături de oşteni, au apărat ţara şi pe cei din ea; au luptat pentru ca ţara să rămână întreagă, pentru ca credinţa să rămână neatinsă şi pentru ca familiile lor şi toţi cei de sub sceptrul lor sa fie uniţi. Deasemenea au luptat pentru ca teritoriul care odinioară era sub acelaşi nume, Dacia, iar acum era împărţit, să fie din nou sub un singur stindard. Voievodul Mihai Viteazul a reuşit să aducă la realitate visul tuturor celor de un sânge, de o limbă şi o credinţă, visul de a fi toţi sub o singură cârmuire; asfel în anul 1600 are loc unirea tuturor românilor, unirea care nu durează decât câteva luni pentru că interesele duşmanilor nu corespundeau cu unirea românilor. Nu trebuie să uităm de mamele şi soţiile conducătorilor care erau un important sprijin moral pentru ei.
Spuneam mai înainte că nu doar conducătorii sunt un motiv de mândrie pentru noi ci şi alte persoane care au avut un cuvânt de spus în istoria noastră. Asfel lui Vasile Alecsandri îi datorăm tot respectul şi recunoştinţa pentru meritul de a fi luat parte la înfiinţarea Academiei Române în data de 1 aprilie 1866 alături de Costache Negruzzi, Ioan Heliade-Rădulescu, Titu Maiorescu, Timotei Cipariu, George Bariţiu, Constantin Stamati şi alte personalitaţi ale vremii din diferite zone ale teritoriului românesc şi nu numai. O mişcare culturală cu o mare influenţă asupra vieţii româneşti a fost Şcoala Ardeleană care avea reprezentanţi pe Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Ion Budai Deleanu iar una dintre realizările importante ale acestei mişcări a fost introducerea grafiei latine în limba română, în locul scrierii chirilice. O altă grupare, care mai apoi a devenit un curent cultural şi literal, a fost Asociaţia Junimea care a luat fiinţă în anul 1863. Această asociaţie (alături de Şcoala Ardeleană) a avut un rol decisiv în cultura şi literatura română. Junimea a luat fiinţă din iniţiativa unor tineri întorşi de la studii din străinătate, în frunte cu Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi şi Teodor Teodor Rosetti. Curând după înfiinţarea asociaţiei apare şi prestigioasa revistă Convorbiri Literare iar printre colaboratori se numără Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ioan Slavici, Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Octavian Goga şi alţii; colaboratori care au sporit faima revistei prin nemuritoarele lor scrieri şi totodată au rămas în istorie ca fiind „romantiştii junimişti”. Aceşti scriitori, prin operele lor, nu pot să moară niciodată şi mai mult, ne ridică la nivelul celor mai înalte culturi universale; prin ei şi prin mulţi alţii ajungem în sferele cele mai înalte ale literaturii. Deasemenea nu putem să uităm de Alexandru Macedonski sau George Bacovia care prin tehnica simbolismului său este unic în literatura română sau alte personalitaţi precum Nichifor Crainic, George Călinescu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Lucian Blaga, Ion Vinea, Radu Gyr şi lista ar putea continua cu o mulţime de nume. Unele personalităţi de seamă precum Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Teodor M. Popescu, Dumitru Stăniloae şi mulţi alţii, au fost închişi odată cu instaurarea comunismului, pe motive politice, unii dintre ei pierind sub teroarea comunistă.
Dacă în decursul istoriei am avut personalităţi marcante care erau şi sunt o mândrie pentru români, odată cu instaurarea comunismului s-a dorit distrugerea elitei româneşti şi din păcate chiar au reuşit într-o oarecare măsură. De ce s-a dorit distrugerea elitei, a intelectualitor români? Pentru că un popor care nu mai are o elită care să apere imaginea si valorile sale este uşor de manipulat. Din nefericire pentru noi, golul elitelor din timpul comunismului se simte şi acum după mai bine de două decenii de la căderea comunismului. Dovada vie fiind aşa-numitele modele care sunt promovate de mass-media în general, în timp ce adevăratele modele sunt lăsate în umbră. Aproape peste tot apar ştiri mondene precum o nuntă de sute de mii de euro a vreunui ţigan, despre cutare „divă” sau alte bazaconii.
Revenind la adevăratele modele, dacă până acum am pomenit câţiva conducători şi scriitori, merită amintite alte personalităţi de seamă din diferite domenii precum pictori celebri: Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian, Ion Andreescu, Nicolae Tonitza, Gheorghe Petraşcu şi mulţi alţii care printr-o pasiune nestăvilită pentru pictură au ajuns cunoscuţi în mediile internaţionale. Prin culorile şi îndemânarea lor au reprezentat, printre altele, viaţa românească. La fel au fost şi sculptorii români precum Constantin Brâncuşi , Gheorghe Anghel, Iftimie Bârlădeanu, Romulus Ladea, Ion Jalea şi mulţi alţii. Deasemenea muzicieni şi compozitori de diferite genuri precum George Enescu, Dimitrie Suceveanu, Pascal Bentoiu, Gheorghe Zamfir, Tudor Gheorghe, Valeriu Sterian, Ciprian Porumbescu, Maria Tănase, Dinu Lipati, Virginia Zeani şi mulţi alţii. Pe scurt România se poate mândri cu oameni în toate domeniile, trebuie doar să-i căutăm. Nu ştiu câţi au auzit de Mihai Pătraşcu dar ţin să amintesc că este unul dintre cei mai buni informaticieni, sau de inginerul Gheorghe Pânculescu. Ne plângem că nu avem oameni de valoare sau modele dar ele sunt. Problema este alta…nu sunt promovaţi. Astăzi, când mass-media promovează non-valorile, noi avem datoria de a promova adevăratele valori. Nu avem voie să spunem că România nu are modele sau valori, că România este o ţară în paragină şi alte cuvinte care denigrează imaginea ţării. Însinte de a spune asemenea cuvinte întreabă-te ce ai făcut TU pentru ţara ta. Pe lângă toate valorile şi mărcile României avem adevărate comori naturale, peisaje inconfundabile, zăcăminte naturale care ar trebui valorificate. Dacă actualii politicieni nu le pasă pe ce drum merge ţara si nici să valorifice acele comori ale ţării în folosul ei, nu în folosul lor, atunci ar trebui regândit întreg sistemul de conducere. Într-un stat democratic, populaţia deţine puterea, dar în România mi se pare că cetăţenii sunt prea pasivi, nu reacţionează, doar strigă în gura mare că nu e bună conducerea fără a face alceva. Uitaţi-vă în spate şi veţi vedea oameni care au murit pentru ca România să rămână întreagă, au murit pentru a apăra valorile morale, iar astăzi oamenii sunt într-o criză morală fără pecedent. Putem rămâne indiferenţi la toate problemele actuale dacă ne uităm în trecut? Nu. Nu ar trebui să putem. Doar dacă eşti un inconştient poţi să rămâi indiferent. După cum am spus, acum nu avem modele si cele pe care le avem nu sunt promovate. Dar se pune întrebarea de ce nu sunt promovate? Tu de ce nu le promovezi? Sau tu ce contribuţie ai adus ţării? Cu ce drept judeci pe toţi? Nu ai făcut nimic dar te pomeşti vorbind de rău ţara, cum ca nu e nimic bun în ea şi altele. Nu e nimic bun? Atunci fă ceva bun! Nu ai posibilităţi? Dar ai încercat măcar? Ai ajuns până în „pânzele albe” şi ţi s-a spus că nu mai poţi face nimic? Dacă ti s-a spun nu renunţa, dar dacă tu ai decis să renunţi retrage-te în vizuina ta şi nu mai spune nimic. Alţii au murit pentru a incerca să facă ceva. Nu-ţi cere nimeni imposibilul…ai văzut cu siguranţă o hârtie pe jos, nu-i aşa? Nu o dată ci de mai multe ori…dar te-ai ostenit să o iei şi să o duci la coşul de gunoi? Doar e o hârtie şi pe deasupra mă şi murdăresc dacă o iau…o schimbare se face de la rădăcină nu te bagi in mijlocul problemei că apoi nu mai şti pe unde să ieşi.
Aşadar, fraţi români, dacă vă imaginaţi că România e „dată naibii” vă înşelaţi. Cât timp în memoria colectivă a câtorva dintre noi se mai află cei care au murit pentru noi, străbunii care au udat cu sângele lor pământul, pentru ca noi să avem o ţară liberă, o credinţă ortodoxă, România o să fie mândră şi o să mergem oriunde cu tricolorul fluturând pentru că suntem Români şi nu o să ne ruşinăm de acest lucru. Am scris aceste rânduri cu gândul că poate simpla amintire a înaintaşilor noştri îi vor pune pe gânduri pe unii dintre noi şi vor privi altfel România nu doar ca pe o colonie sau o piaţă de desfacere. Sper ca unii să deschidă ochii si să vadă că şi noi avem eroii noştri, avem o istorie fiind o ţară milenară; pe scurt avem mândrie şi totodată putem merge peste tot cu frunte sus şi cu Dumnezeu înainte.
De Andrei Pleasu & Iliuț Homei
Deşi nu mă topesc deloc după ţara mea şi nici după majoritatea oamenilor care o populează, paradoxul face să o iubesc, totuşi, cu tot cu unii oameni colocuitori. Mi se face dor de acasă dacă plec pentru mult timp deşi, sincer vorbind, n-am niciun motiv să-mi fie dor de Bucureşti, când mă aflu la Paris, de exemplu. Dar – tot paradoxul face asta – îmi e. Sunt mândră că-s româncă, sunt mândră de unii conaţionali, deşi tot români sunt şi nesimţiţii, bădăranii şi leneşii pe care îi întânesc pretutindeni.
Ştiu că e greu în România, dar până la urmă proverbul din cântecul lui Tudor Gheorge e adevărat: Cât o fi pâinea de rea, tot mai bine în ţara ta. Cei care emigrează chiar dacă să realizează profesional şi material în străinătate, de fapt sunt un bun pierdut pentru colectivitatea românească şi România. Nu putem fi laşi toţi românii şi să plecăm pentru a lăsa tărâmul strămoşilor noştri, pentru care şi-au vărsat sângele în lupte de independenţă, o terra deserta. Nu voi fi laş ca ceilalţi români care s-au gândit numai la ei şi nu la ţara românească şi nu voi pleca niciodată să mă mut în străinătate. Voi rămâne acasă în România şi voi lupta pentru drepturile noastre în propria ţară în care clasa politică se poartă ca o pătură spoliatoare supra-pusă. Românii au de câştigat în primul rând războiul demografic, care în ultimii ani, l-au cam pierdut prin emigraţia masivă şi natalitatea scăzută. Românii trebuie să rămână acasă să muncească şi să creeeze pentru România şi mai mult, să depăşească complexul egoist de a face numai un copil pe familie pentru că e mai comod şi mai distractiv pentru cupluri. Dacă nu stopăm emigraţia şi nu creştem natalitatea, peste 50 de ani România se va scrie cu doi de R, iar românii vor fi minoritari alături de arabi şi maghiari în propria ţară aşa cum au ajuns sârbii în Kosovo. Şi pe plan economic e de apreciat recenta campanie TV ca românii să cumpere numai produse româneşti pentru a încuraja producţia autohtonă.