Daniela Toader
De săptămâni bune, Facebook-ul îmi trimitea zeci de invitații de la diverși necunoscuți. Devenisem peste noapte un fel de mică vedetă. Cine nu și-a dorit vreodată să devină vedetă își poate imagina sentimentul invaziei spontane. Spațiul meu, delimitat de reguli stricte, devenise peste noapte tărâmul făgăduinței.
Inițial dădusem vina pe talentul înnăscut de care beneficiam în ale scrisului. „Le plac scrierile mele și vor autograf” îmi spuneam, încântată de puterea de seducție a textelor mele profunde și misterios de încâlcite. Acesta a fost primul meu gând și cu el am trăit vreo două zile până când am realizat că treaba e, de fapt, extrem de complicată. În realitate, „fanii” mei ignorau cu desăvârșire orice text mai lung de trei cuvinte. În schimb, multora le plăceau pozele. Ploua virtual cu like-uri și desene pe post de comentarii. Oameni în toată firea deveneau peste noapte copii sau retardați. De fapt, mare parte din noii mei fani nu aveau nici pic de opinie în ceea ce privea calitatea stilistică a unui text.
Despre critici legate de lipsa vreunei cratime nici măcar nu se punea problema. Unii descopereau tainele scrisului, declarându-și flama virtuală în mesaje non inteligibile. Viața devenise un roman cu capitole ciudate în care apăreau din senin conversații cu oameni cărora le devenisem peste noapte muză, iubită, sursă de inspirație și coșmar. Eram, în plus, punct de interes public privind desfacerea anumitor mărfuri, în general parfumuri, diverse produse cosmetice și preparate naturale din plante. Ba, mai mult, mi se cerea din când în când să plătesc facturi de electricitate diverșilor năpăstuiți de soartă și să fac schimburi de like-uri în virtutea spațiului virtual care ne unea. Pentru că sentimentul de apartenență la ceva implică o oarecare verticalitate, refuzam sistematic să intru în jocul comerțului ilegal cu like-uri.
Într-o bună zi, Gherghina din Derdedelușii din Vale, căreia refuzasem să-i plătesc factura de gaz, mă acuzase chiar că-mi pierdusem sufletul pe cărările abrupte ale nepăsării. Mă șocase concluzia ei și mă pusese pe gânduri. Poate că avea dreptate și chiar devenisem de piatră. De piatră și complet obtuză la singurătatea semenilor. Semenii mei virtuali păreau să „vadă” în mine un suflet pereche și eu le întorceam virtual și extrem de nepăsător spatele. Singurătatea îi ucidea și frustrările se acumulau. Semenii mei virtuali aveau nevoie de suflete pereche. Nu conta sexul, oamenii aveau nevoie de cineva.
M-am bătut cu algoritmii Facebook și am înțeles până la urmă cam cum stau lucrurile. Algoritmul Facebook umplea goluri imense și știința invada psihologia. Frânturi de viață, bucăți ruginite de timp sau rupte din nepăsare apăreau la suprafață. În virtual, oamenii îndrăzneau să-și învingă carapacea. Deveneau ceea ce, în adâncul sufletului lor, nu îndrăzneau să recunoască că sunt cu adevărat. Ei nu erau numai soți plictisiți și cocoșați de rutină, timizi introvertiți sau analfabeți în necunoștință de cauză. Ei erau cu mult mai mult și, uneori, cu mult altceva. Regulile dictate de societate le interzicea să-și exprime părți din ei ascunse bine. În virtual, totul le era posibil și permis. Facebook își propusese să aproprie lumea și reușise. Virtualul devenise, datorită algoritmului, o nouă viață și eu, devenisem datorită virtualului, ceea ce nu bănuisem vreodată că mi-aș fi dorit să fiu. Fără să vreau, descoperisem, datorită Facebook-ului, magia infinită a psihologiei umane.
12 December 2018
Comentarii recente