Mi-e sufletul pe moarte cum n-a fost niciodată
Palate de iluzii în jurul meu se sparg
Viața mea… în urmă… răsare ca o pată
Mi-e groază și mie silă de lumea blestemată…
Luntrașe,-ntinde pânza plecăm de acum în larg!
Și cântecul credinței în suflet astăzi mut e
În fața-mi se răstoarnă biserici fără cruci…
Se clatină altarul iubirilor trecute,
Și toate-s numai umbre și neguri așternute
Luntrașe, hai de-acuma, spre soare să mă duci !…
Să nu te uiți în urmă… e-o lume de urgie;
De sus până în adâncuri miroase a putregai…
Se clatină pământul de jos din temelie…
Un munte de țărână s-o face-ntro pustie
Și ne-o-ngroapă cu totul… Luntrașe ce mai stai!?…
Dăi viața vâslei tale de-acuma să mă poarte
Pe-ntinsul mut de ape și fără de cărări
În veci să fiu departe… să-mi fac o altă soarte…
Strein pe lumea asta, mi-e sufletul pe moarte
Mi-l du să doarmă… colo… sub strașina de zări !…
Iar lutul meu aruncă-l pe unda-nvinețită
Și nu-i purta de grijă… născut e călător…
Țărâna… la țărână s-o duce fericită…
O va lua cu vremea vreo mână ostenită…
Ca să-și lipească pragul cu ea… vreun cerșetor !…
Zaharia Bârsan
Scrieri
Comentarii recente