Liviu Teleoaca

La aniversarea de anul acesta, 2009, a naşterii lui B.P. Hasdeu, unul din cele mai mari spirite enciclopedice ale neamului nostru, dar înainte de orice fondatorul filologiei, al lexicografiei şi al lingvisticii ştiinţifice româneşti, domnul Mihai Vinereanu şi editura ALCOR îi aduc un omagiu pe măsură oferindu-ne nouă tuturor DICTIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE. Realizat pe baza studiilor de indo-eurpenistică prin valorificarea a tot ceea ce s-a acumulat până acum în domeniu, dicţionarul are în concepţia autorului menirea de a transmite „un mesaj nou, şi anume, acela că metoda cercetării lingvistice comparate este nu numai cât se poate de adecvată, dar, practic, singura posibilă pentru limba română, atâta timp cât inscripţiile şi glosele traco-dace au rămas insuficient descifrate.”

Inaugurată pe scară extinsă în studiul limbii române de către B.P. Haşdeu, metoda comparativ-istorică devine, odată cu perfecţionarea ei în timp, instrumentul prin care autorul noului dicţionar pune capăt erorilor teoretice introduse în lingvistica românească de Cihac, conform căruia limba română ar fi constituită numai din cuvinte împrumutate: 20% din limba latină, 40% din limbile slave, 20% din limba turcă şi alte 20% din alte limbi. Toate dicţionarele care i-au urmat (Tiktin, Puşcariu, Cioranescu, inclusiv cele elaborate sub egida Academiei Române) reconfigurează cam o aceeaşi structură, ceea ce dă impresia că limba română ar fi o mixtură bizară destinată creolizării însoţită în plan gramatical de pierderea aproape totală a flexiunii morfologice. Comparată însă cu morfologia foarte bogată a declinărilor, dar şi a conjugărilor, specifice limbii române, ideea că limba română ar fi numai o limbă de adunătură încropită din graiul răstit al mercenarilor abrutizaţi trimişi în Dacia de Imperiul Roman, la care s-ar fi adăugat cuvinte rămase pe aici din vocabularul sumar al migratorilor, este o idee esenţialmente falsă, care a fost perpetuată doar prin sfidarea principiului conform căruia o flexiune morfologică consistentă nu poate să dăinuiască decât în intimitatea unei limbi mature şi stabile, cu un vocabular propriu bine dezvoltat.

Tot la nivel de principiu a fost şi mai este sfidat caracterul profund unitar al limbii române vorbită fără nici-o diferenţă atât în interiorul fostului limes roman cât şi în exteriorul lui. S-a ignorat şi se ignoră astfel faptul că limba oficială a Imperiului Roman, n-a putut unifica graiul dacilor, aşa cum n-a reuşit să unifice nici măcar dialectele italice, atât de plastic caracterizate la vremea sa de Dante Alighieri.

Mihai Vinereanu originea traco daca a limbii romane

În efortul de a se susţine cu orice preţ originea latină sau după caz originea slavă a multor cuvinte din limba română, toţi autorii de dicţionare de până acum au recurs în mod absurd la aşa numitele reconstituiri pretinzând că formele pe care abia le plăsmuiau ar fi fost în antichitate modele pentru cuvintele româneşti. Or, se afirmă la nivel de principiu că nu poate fi adevărat decât ceea ce poate fi probat, aşa încât a accepta pe mai departe că plăsmuirile ar fi avut o existenţă reală în acel domeniu numit „latina vulgară“ înseamnă a menţine în derizoriu orice studiu privind originea limbii române.

În numele ideii că limba română ar fi de origine latină, până şi omonimele româno-latine au fost considerate modele pentru cuvintele româneşti, deşi existenţa acestor omonime reprezintă o altă dovadă clară că limba română nu poate fi de origine latină. Este celebru cazul cuvântului „mergere“ în legătură cu care Sextil Puşcariu a dat o explicaţie, de care ne jenăm şi astăzi, în tentativa imposibilă de a corela înţelesul verbului românesc „a merge“ cu înţelesul verbului latinesc „a scufunda“.

Abordările teziste au generat erori de interpretare chiar şi în cazurile în care aceleaşi cuvinte există într-adevăr, atât în limba latină, cât şi în limba română, dar care se mai regăsesc şi în alte limbi indo-europene. Pentru originea cuvântului românesc „cal“ s-a propus latinescul „cabalus“, deşi cu un acelaşi înţeles există şi cuvântul polonez „kobela“. Şi mai grav este faptul că în încercarea de a nu se aduce atingere originii latine a limbii române au fost eliminate din discuţie, în mod sistematic, cele peste trei sute de cuvinte comune atât limbii române cât şi limbii sanscrite, limbă care este cu cel puţin o mie de ani mai veche decât latina.

Generate, dar şi apoi tolerate prin încălcarea uneori flagrantă a normelor de conduită unanim acceptate în activitatea de cercetare, aceste erori comise la nivel teoretic şi altele asemenea lor au produs un număr însemnat de rezultate inacceptabile în explicarea originii lexicului românesc, ceea ce i-a determinat pe mulţi specialişti din lingvistică, dar mai ales pe cei din domenii conexe, să solicite şi să propună remedii. Singurul însă, care a dispus de toate resursele necesare şi mai ales de timp pentru a rezolva în ansamblul ei problema originii lexicului românesc a fost tânărul cercetător pe atunci Mihai Vinereanu. Familiarizat temeinic cu logica riguroasă şi practica ştiinţelor exacte, autorul reuşeşte ca după mai bine de douăzeci de ani de efort solitar să ne ofere la acest moment aniversar, ca pe o reuşită de excepţie, DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE, primul întocmit pe baza studiilor de indo-eurpenistică. Şi este o reuşită de excepţie, atât prin cantitatea şi calitatea documentaţiei utilizate, cât şi prin siguranţa cu care aplică metoda comparativ-istorică, ceea ce i-au permis sa demonstreze că limba română este o limbă cu o personalitate proprie de sine stătătoare al cărui lexic este alcătuit în proporţie de 80% din cuvinte utilizate de mii de ani pe întinsul Daciei. Pe baza unor criterii de glotocronologie şi în deplin acord cu datele furnizate de istorie sau de toponimie, autorul dicţionarului creează premize şi pentru a înţelege influenţele pe care le-a avut limba română asupra celorlalte limbi. În efortul său de a ajunge la originile reale ale limbii române, autorul s-a dovedit a fi consecvent în a corecta, inclusiv, acele inadvertenţe pe care le-a constat la autorii foarte bine cotaţi pe plan internaţional, convins că soluţiile sale nu pot fi contestate dacă metoda comparativ-istorică este bine înţeleasă şi corect aplicată.

Ca profesor la o catedră de specialitate din New York, unde activează de peste 15 ani, obişnuit să se confrunte în congrese internaţionale cu savanţii generaţiei sale, domnul Mihai Vinereanu a gândit şi a realizat DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE pe măsura unor asemenea exigenţe. Acesta este şi motivul pentru care domnul Prof. Univ. Dr. Constantin Frâncu, Şeful Catedrei de Limba Română şi Lingvistică Generală a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi s-a considerat îndreptăţit să se refere la dicţionar în termeni superlativi:
„Prin materialul inedit, lucrarea domnului Dr. Mihai Vinereanu este o lucrare lexicografică originală, deosebinduse mult de dicţionarele de până în prezent, care nu au nici principii ferme, nici metode adecvate.
Consider că dicţionarul domnului Dr. Mihai Vinereanu este o foarte serioasă descriere a structurii etimologice a limbii române întrunind trei condiţii esenţiale:
1. este fără contradicţii, bazându-se pe principii ferme respectând criteriul fonetic, dar şi pe cel semantic,
2. este exhaustivă, cercetând literatura de specialitate, dicţionarele etimologice româneşti existente şi lucrările lixicografice, româneşti şi străine,
3. spre deosebire de alte dicţionare (DA, DLR, DEX), explică etimologiile şi evoluţiile de sens în mod logic şi plauzibil.

În concluzie, considerăm că… această lucrare lexicografică va deveni, cu siguranţă, un punct de referinţă în literatura de specialitate.“

În opinia mea, eu mai pretind că acest dicţionar nu va fi doar un punct de referinţă în literatura de specialitate, ci şi că în plan socio-cultural ne restituie demnitatea identităţii noastre reale cu condiţia minimă de a-l consulta cât mai des şi de a-l cunoaşte cât mai bine. Scris în primul rând pentru specialişti, dicţionarul este de un real folos pentru noi toţi prin bogăţia de informaţii acumulată din toată literatura de specialitate a lumii, informaţii care devin tot atâtea dovezi în favoarea repotenţării identităţii limbii române şi a poporului român. De un real folos pentru toţi cititorii este şi capitolul intitulat ARGUMENT conceput de autor ca un veritabil curs de iniţiere în indo-europenistică, dar pe înţelesul tuturor.

Cu privire la importanţa socio-culturală a dicţionarului, iată care este şi mesajul autorului către cititor: „Originea limbii române şi a poporului român vor trebui regândite în mod fundamental, întrucât ştiinţa şi teoriile ştiinţifice trebuie elaborate în conformitate cu datele lumii reale şi cu dovezile de ultimă oră de care dispunem, nu datele să fie selectate şi interpretate în funcţie de teoriile pre-existente. De aceea, considerăm că este imperios necesar ca toţi cei care cercetează originea limbii şi a poporului român – istorici, arheologi, lingvişti – să reinterpreteze şi să-şi reformuleze periodic teoriile în conformitate cu datele cele mai noi ale ultimelor descoperiri.“

Ca unul care am ajuns la concluzii asemănătoare cu ale autorului, dar urmând o cu totul altă cale, cea a metaforei care porneşte de la arhetipul graiului uman articulat (Urwort), pretind că DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE se înscrie între lucrările deosebit de valoroase ale domeniului, menit să asigure prin implicaţiile sale progresul lingvisticii în plan general şi la nivelul exigenţelor actuale. Apariţia lui confirmă în mod deplin toate aşteptările celor din ţară ca şi a celor mulţi din afara ei care au preţuit şi preţuiesc în mod deosebit limba română. Dintr-o perspectivă mai largă DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE reprezintă însăşi izbânda limbii române pentru a cărei propăşire au trudit, ştiuţi sau neştiuţi, înaintaşii. La întrebarea lui B.P. Haşdeu Perit-au dacii?, astăzi răspunde cu un NU viguros domnul Dr. Mihai Vinereanu susţinut de probele irefutabile ale dicţionarului său produse prin metoda comparativ-istorică unanim acceptată în întreaga lume.

Nu putem încheia fără a consemna aici abnegaţia şi profesionalismul de care a dat dovadă doamna Corina Firuţă directoarea editurii ALCOR, animată de convingerea că dicţionarul domnului Dr. Mihai Vinereanu reprezintă „un instrument de cunoaştere şi cercetare …punct de plecare pentru alte dezbateri şi lucrări ştiinţifice.“ Ca dovadă că anticiparea nu este expresia unui optimism gratuit, de circumstanţă, iată, în acest sens, un exemplu pe cât de simplu pe atât de edificator.

Despre cuvântul „lăcustă“, pătruns în limbajul ştiinţific sub forma sintagmei Locusta migratoria, autorul ne arată că Puşcariu, Candrea, Giuglea şi Rosetti l-au considerat de origine latină susţinuţi de părerea lui Walde (I, 818) conform căreia ar fi existat un cuvânt proto-latin *lokos-ta. Pentru a se fi apropiat însă mai mult de adevărata origine a cuvântului „lăcustă“ toţi aceşti autori ar mai fi trebuit să ştie că în dialectul aromân al limbii române, devoratoarea insectă poartă numele de „gulucustă“. Cuvânt prea lung pentru spiritul iscoditor al unui cercetător spre a nu încerca să verifice elementele componente ale juxtapunerii. În numele remarcabilei deschideri datorată noului dicţionar care consideră limba română de esenţă preponderent dacică, mi-am permis să caut elementele componente ale juxtapunerii „gulucustă“ tot în dialectul aromân şi cu o satisfacţie deplină am constat în dicţionarul lui Take Papahagi că segmentul „gulu“ se referă la cuvântul „golu“ şi că segmentul „custă“ este un cuvânt de sine stătător care defineşte ideea de înfăptuire.

Simplu: lăcusta – gulu-custa, este cea care constituită în stoluri pustieşte câmpul de verdeaţă şi în zbor razant înfăptuieşte golul. Forma autohtonă gulucustă, după cum se vede matrice şi pentru forma latină „locusta“, alături de alte cuvinte româneşti cu un acelaşi rol, ne obligă să nu mai greşim şi acum aşa cum am greşit atunci când nu am acordat credit lui Petru Maior, care deşi corifeu al Şcolii Ardelene, ne atrăgea atenţia că „dacă este să grăim oblu limba română este muma celei latineşti.“

articol de George Liviu TELEOACĂ
Sursa: Magazin DACIA, nr. 62, ianuarie 2010

http://dacia.org/dacianew/images/PDF-Dacia_Magazin/mag-2010-62

Print Friendly