De ce pleacă oamenii, când pleacă? Nu de foame, ci de frică, spun psihologii. Frica e mai tare ca foamea. Dacă ne uităm pe o hartă a umbletului omului pe mare şi pe uscat, vedem cum frica l-a mânat de la spate. Poate aşa s-a întâmplat şi cu istroromânii, dar ei nu-şi mai aduc aminte. Nu mai ştiu de ce au încărcat carele acum o mie de ani şi au pornit spre apus. Nici cum au ajuns în munţii Istriei, în pustietatea lăsată de ciumă, şi s-au oprit. Dar ştiu că ei au trăit singuri, în miezul pădurilor, fără să aştepte pe nimeni.

În inima peninsulei Istria din Croația, la 1.000 de kilometri de România, trăieşte o mână de oameni, istroromânii. Li s-a spus rumeri, ciceri, vlahi, istroromâni. Vorbesc un dialect al limbii române, un fel de dacoromână asemănătoare cu limba vorbită de moţii din Munţii Apuseni sau cu graiul celor din Maramureş. Lingvişti şi istorici au început, cam de un secol şi jumătate încoace, să-i studieze. Acum, graiul lor, dialectul istroromân, este oficial declarat de ONU foarte grav periclitat. Iar minoritatea lor, cea mai mică din toată Europa, este pe cale de dispariţie. Şi dacă va fi să dispară, ei vor aluneca în uitare fără să aibă încă o istorie scrisă a lor. Cum s-a ajuns aici? Ce se poate face pentru o minoritate care se dizolvă precum gheţarii şi curge pe cărările lumii, fără să poată fi oprită? Anul trecut, în 2016, pentru prima dată în istoria ei, România a dat 60 de mii de euro pentru renovarea unei şcoli. Dar poate o şcoală să salveze o comunitate de la dispariţie? Ce altceva s-ar mai putea face? Întâlnirea cu istroromânii şi ce se întâmplă cu ei pare a fi o experienţă la microscară pentru ce se întâmplă acum în lume, la macroscară.

E dimineaţă de mai şi aerul freamătă deasupra mării, ca aripa unei păsări. Miroase a gardenie şi oleandri, a alge şi flori de pin. Încă nu s-au revărsat hoardele de turişti peste lume şi portul dormitează tăcut şi alb în soare. Respiră. Ne aşezăm la cafeneaua de lângă un James Joyce din bronz, pus în pas de plimbare pe un pod. Şi el un călător, un căutător. În faţa noastră un magazinel de suveniruri şi-a scos deja sacoşele de pânză de pe care zâmbeşte Joyce sau pleacă o corabie, hărţile şi baloanele, flutură în adierea brizei. Las cafeaua să mai aştepte şi-mi fac loc printre porumbei, intru în bouticul cât cabina unei bărci şi caut ceva, nici eu nu ştiu exact ce. Bărbatul care vinde mă întreabă ce caut. Şi mă aud rostind pentru prima dată de când m-am pornit să-i caut, numele lor. „Ceva despre istroromâni aveţi?” Vânzătorul începe să râdă sănătos, aşa, italieneşte: „Io sono istrorumeno!”, îmi răspunde şi se uită cu satisfacţie cum m-a lăsat cu gura căscată. Ei, da, chiar aşa, ai lui au plecat de multe generaţii din Istria, nu mai vorbeşte istroromâna, dar a scris o carte în care un capitol este despre strămoşii lui, oamenii din Ciceria.

Ia cartea şi caută febril capitolul, mi-l arată şi, în italiana lui de azi, îmi povesteşte că e vorba de un erou al său, Valerio, care îşi face un prieten istroromân, la care se ascunde când este nevoit şi care se dovedeşte un om de mare omenie. Valerio va povesti în cartea lui Licio Bossi, fost istroromân, fost jurnalist sportiv timp de 20 de ani, devenit scriitor şi istoric al oraşului Trieste şi al Istriei şi proprietar de magazin cu suveniruri pe canalul din oraşul-port, cum erau cândva, pe la 1750, oamenii din Ciceria, rumerii noştri.

Licio scrie cu un fel de masochism, e crud textul lui, spune lucruri greu de ascultat când tu te duci cu entuziasm să descoperi miracolul unei rezistenţe. Şi brusc te umpli de amărăciune, începe să te doară: supravieţuitorii tăi, descoperiţi abia acum un secol, filmaţi de Discovery şi studiaţi de marii lingvişti ai lumii, n-au fost nişte răsfăţaţi ai sorţii, rătăcitorii tăi au fost chinuiţi amarnic de istorie. A naibii istorie! Cum e să te trezeşti singur pe lume, departe de orice e cunoscut ca fiind al tău şi să fii considerat de ceilalţi un străin ciudat?

Soarele devine tot mai cald, dar ţie ţi se face frig. Licio scrie în cartea lui: „… Ciceria era un ţinut puţin locuit, aşezat pe un podiş înalt, care domina drumul ce ducea de la Triest la Fiume, traversînd Cosina, Materia şi Castel Nuovo pe o parte şi povîrnişurile care dominau Pinguente, Colmo şi Lupoglavo de cealaltă parte. În capăt valea se termina la poalele Muntelui Maggiore, masivul cel mai înalt din toată Istria.

Se nu-i måţca, şoreţii jocu în cåsă.*
Dacă nu-i mâţa, şoarecii joacă prin casă.
*Proverb istroromân.

Un teritoriu greu de străbătut, foarte rece în lunile de iarnă din cauza puternicelor rafale de vânt din Nord. Un ţinut fără căi de legătură şi greu de cultivat. Imense mărăcinişuri şi păşuni întinse pentru turme erau singurele bogăţii ale locuitorilor Ciceriei (cicilor) Unii sunt de părere că această etnie, denumită istroromână, şi-ar trage originea din soldaţi ai legiunilor romane din colonizările Împăratului Augustus, care cu timpul s-au amestecat cu cei veniţi din Câmpia Panonică. Alţii însă afirmă că acest popor s-a format în mare parte dintr-un amestec de păstori români, uscocchi, morlacchi şi din câteva comunităţi retoromane şi friulane, tocmai pentru limba lor care conţine atît elemente balcanice cât şi retoromană. (dialect al limbii latine, folosit în nordul Italiei şi în Elveţia) Pe de altă parte acest sărman popor era privit cu foarte puţină îngăduinţă, erau consideraţi şireţi şi ageri, dar şi ignoranţi şi puşlamale. În regimentele în care se înrolau erau consideraţi gândaci, negri şi scârboşi, precum scarafagii care se strivesc cu piciorul, dar lor le era recunoscut şi curajul de-a privi moartea în faţă şi felul în care îndurau cu mare demnitate nenorocirile sau rănile chiar şi pe cele foarte grave.

Secole de-a rîndul n-au avut în satele lor nici preoţi, nici şcoli. Cât despre medici sau chirurgi, nici urmă. „Cu toate că locuitorii Ciceriei nu cunosc scrisul şi socotitul, se dovedesc pricepuţi în comerţul care se desfăşoară în localităţile de pe litoral, mai ales la Capul Istria şi Trieste.”

Şi se dovedesc, până la sfârşitul poveştii lui Licio, oameni adevăraţi, cu caracter. Autorul dă de fapt o lecţie, se autoflagelează şi-n felul acesta arată că şi el, la rândul lui, îndură cu mare demnitate rănile, chiar şi pe cele mai grave. Mult mai târziu, istroromânii vor avea în italieni nişte aliaţi de mare folos. Sub stăpânire italiană, Ciceria va avea prima şcoală în limba proprie şi tot atunci s-a făcut o comună cu satele istroromânilor condusă de Andrei Glavina, singurul lor învăţător şcolit la Iaşi, în România.

Mergem mai departe pe drumul care taie nordul Istriei, până la celalalt ţărm cu Adriatica şi de acolo spre satele în care mai trăiesc istroromâni. Între două ape, doar ea era pământ. Istria este o mare de pădure într-o mare de apă.

Oprim să întrebăm de istroromâni şi cu curajul celui care crede în hazard salut în istroromână, în limba vlaşki, cum îi spun localnicii: „Bura zi!” Bărbatul care trebăluia prin faţa casei se întoarce brusc, pune mâna la ochi să vadă pe sub soare şi răspunde pierit de emoţie: „Bura zi… ia, ia…” şi porneşte repede spre şosea vine cu mâinile întinse, râzând-plângând: „Bura zi, bura zi!” E istroromân, e Marcelo din Kostrcan. Are 80 de ani, o soţie, patru copii şi trei nepoţi. S-a născut într-o familie mare, cu mulţi fraţi, într-un sat de mai sus. El s-a făcut şofer de camion şi timp de peste 30 de ani a cutreierat lumea.

A fost şi-n România, unde i s-a părut frumos, cam ca şi pe aici. Nu toate vorbele i le înţeleg, dar repetă mai rar şi se bucură când vede lumină în ochii mei: „Pricepu-ai?!” Da, pricep că sângele are limba lui. Vrea să mergem la un pahar în „coasa” lui făcută cu „muiara” lui, pentru că mai târziu el pleacă la lucru, la pământ, şi nu-l vom mai găsi, vom găsi uşa „înclisă cu cheoia”. Ne despărţim cu greu, şi, la plecare, îl aud spunând în urmă: „Viro înca cândva la mire!”

Măslinii din cer

Guido e încă tânăr, are 62 de ani. Are două case, trei sute de hectare de pământ, livezi de măslini şi niciun copil acasă. Doar el, soţia şi câinele Hector au rămas în Cepic. Sunt prizonieri ai pământului. Au plecat toţi ai lui şi aşa s-a trezit Guido că el nu mai poate pleca. Prea mult „pamânt” îi atârna de picioare. A început să îl adune pe tălpi de multă vreme. Avea cinci ani când i s-a pus coasa în mână şi cât cuprindeai cu privirea trebuia cosit până seara. Singur. Pentru că era singurul „feţor”. Mai avea două surori, acum sunt în America şi-n Australia. De la patru ani visa Guido să fugă la oraş, dar s-a trezit că au fugit doar ceilalţi. El a rămas să „truda cu mara pamântu”. Să pască „capetele” (caprele).

Mai bire åstaz ovu nego mâre gaľira.
Mai bine astăzi oul, decât mâine găina.

Ajungem pe un drum îngust printre livezi, vie şi lanuri de mac pe creasta unui deal cam cât un munte. De jur împrejur vezi doar pustiul verde şi adânc al pădurilor istriene. Suntem pe dealul Miheli, dealul lui Guido, în livada lui de măslini. Deasupra lui e doar cerul şi lângă el pomul firav, alburiu, în care măslinele mici şi verzi ca nişte strugurei piperniciţi, abia s-au „polimit”. Din fiecare pomişor va scoate cam şase – şapte litri de ulei de măsline. Pe sticlele cu ulei va scrie mare Miheli şi apoi numele lui, Guido Ljubicic. Anul trecut a trimis la Pola 4-5 tone de măsline. Când se vor coace, ca-n fiecare an „le bater cu bata, pure vom pe pamânt mreje ” şi aşa va strânge măslinele şi din ele va mai trăi un an de zile.

„Feţorul” lui, Sandro, stă la Pola, e inginer acolo. Iar „feta”, Danijela, lucrează la Rijeka, la oraş.
Casa de piatră de pe deal, cu obloane la ferestre, a cumpărat-o cu câştigul muncii lui de pe două luni, şi astfel Guido vrea să-mi spună cât de ieftine sunt casele în satele lor. Vrea să facă un proiect pentru fonduri europene şi în casa de piatră cu etaj să facă o pensiune, iar livada să o extindă pe tot dealul, şi-n plus să sădească nuci. Mulţi nuci. Poate aşa se va întoarce vreun copil. Dacă nu reuşeşte să obţină fonduri, Guido va vinde şi va pleca la oraş. Singur nu mai poate.

Un alt vis al lui, amânat mereu, e să ia „motorul” şi să pornească spre România. Să o vadă cu ochii lui.

Din visul acesta ne oprim în Brdo (Deal), e un sat-cimitir. Mai trăiesc doar patru oameni şi doar doi vorbesc limba lui Guido, limba strămoşilor. Satul e scufundat în tăcere, la fel şi cimitirul unde dorm cei mulţi şi lângă ei, chiar tatăl lui. Guido merge spre piatra mormântului, atinge marmura rece şi dintre florile viu colorate spune cu jumătate de glas: „şi io ancea veri-voi”.

Numărătoarea inversă

Primul care scrie despre existenţa istroromânilor acum 200 de ani, este un preot de pe insula Krk. El va şi traduce în limba lor rugăciunea „Tatăl nostru”, pentru că istroromânii n-au avut, timp de sute de ani, nici preot, nici şcoală în graiul lor. Apoi, îi va pomeni un istoric istrian din Pazin, iar pe la 1850 Greorghe Asachi. După Asachi s-au mai interesat şi alţi istorici şi lingvişti români, dar primul care ajunge la ei este Ion Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu.

La începutul secolului XX, lingvistul Sextil Puşcariu se ocupă temeinic de ei şi limba lor. Sextil Puşcariu face o cauză din a-i sprijini pe istroromâni. Aşa cum a făcut şi Theodor Burada care l-a adus pe un tânăr din satul Valdarsa şi i-a făcut rost de o bursă de studiu la Iaşi. Acesta era Andrei Glavina, care se întoarce la Valdarsa şi în 1921, când Istria devine parte a Italiei, reuşeşte să facă pentru prima dată în istoria lor, o şcoală în limba istroromânilor, ba mai mult, reuneşte vreo şapte – opt cătune într-o comună pe care o va conduce. Dar toate astea vor dura doar patru ani, în 1925, Glavina moare. De tot ce reuşise să facă se va alege praful. Va rămâne doar un vocabular în limba strămoşească, încropit de el pe vreo unsprezece foi.

Va veni al doilea război mondial, apoi Iugoslavia peste ei şi comunismul. Istroromânii pleacă, emigrează masiv în 45, la New York şi-n Australia, după cum plecau vapoarele din porturile Istriei. Rămân foarte puţini. Dacă înainte de anul 1800 erau vreo 10 mii de istroromâni şi multe sate cu nume din limba lor, la 1900 când îi studiază Sextil Puşcariu mai erau 2.000, şapte sate (sălişte) în josul muntelui şi unul sus, dincolo de monte Magiore. Iar după venirea comuniştilor mai rămăseseră vreo 600. Acum mai sunt cam 200 de istroromâni.

Omu nicad nu-i betăr.
Omul nicicând nu-i bătrân

Nu demult, prin anii 2000, câţiva oameni inimoşi, medicul Emil Petru Raţiu de la Roma şi Ervino Curtis, un scriitor italian, au lansat un SOS în largul lumii privind dispariţia istroromânilor şi a limbii lor. Au scos reviste-manifest, au organizat conferinţe şi au trezit la conştiinţă o parte a opiniei publice. Presa li s-a alăturat. N-a fost în zadar, ceva s-a mişcat în miezul lumii ocupată de obicei „cu treburi mai importante” şi, încet-încet, oameni de ştiinţă dar şi guverne, Uniunea Europeană şi ONU şi-au îndreptat ocheanul şi au fixat coordonatele unui loc din inima Istriei. Urmau să vadă ce se întâmplă acolo.

Incubatorul

Mirela Vidak stă pe bordura de piatră a şcolii din Susnjevica, la umbra unor arţari uriaşi. „Când am venit aici, acum 30 de ani, şcoala era într-o stare deplorabilă. Erau vreo 10 elevi, niciodată n-au fost prea mulţi în satele noastre. Făceam naveta de la 10 km, veneam cu maşina de pâine sau de poştă. Eram gravidă şi mi se părea tare greu… dar mi-au plăcut satul şi oamenii. Eu îi iubesc pe istroromâni.”

Cincisprezece ani mai târziu devenea directoarea şcolii. Iar şcoala era şi mai ruinată. Căzuse şi acoperişul. „Cam cu zece ani în urmă România a început să se intereseze de noi, explică Mirela Vidak, directorul şcolii, iar anul trecut statul român, Ministerul de Externe, ne-a oferit 60 de mii de euro pentru renovarea şi dotarea şcolii, fără ajutorul lor n-am fi reuşit.”

Muşåta fete, e grumbo se porta.
Fată frumoasă şi urât se poartă.

Şcoala, o clădire veche cu etaj, e proaspăt renovată, are acoperiş nou, ferestre noi, băi moderne, curate, luminoase, scări de gresie marmorată, parchet în sălile de clase, mobilier făcut manual de un localnic, computere, bucătărie modernă cu aparatură de inox, unde bucătăreasa pregăteşte zilnic o masă caldă la amiază pentru copii.

Anul trecut în primăvară au primit banii şi în toamnă terminaseră lucrările. Acum, aici se predă pe lângă alte cursuri şi istroromâna. O învaţă cei patru copii din sat, din Susnjevica şi, dacă doresc vin şi din satele vecine. Astăzi, din maşina directoarei au zbughit-o spre clasă încă vreo trei – patru copii veniţi din Cepic.

Şcoala străluceşte de curăţenie, e răcoroasă. Pe holul de la etaj, la intrare, un raft decorativ cu obiecte din sat, un lămpaş, un fier de călcat, un bidon de tablă, (exact ca al bunicului meu in care aducea petrolul lampant) o râşniţă de cafea, semne de pregătire pentru viitorul muzeu. De pe perete îţi zâmbesc patru feţe din carton colorat, deasupra desenelor e scris numele lor, Sara, Enmary, Kristy şi Stefani. Deasupra desenelor stângace au scris numele lor şi un salut de bun venit în limba vlaşki: „Bire ac verit!”.

Azi Sara, Enmary şi colegii lor învaţă Kolurele (culorile) în limba vlahilor, limba bunicilor lor. Au feţe senine, sunt veseli şi degajaţi, stau la măsute, de jur împrejur, iar doamna invăţătoare Dionora Radola le arată cuvintele decupate în culorile pe care le exprimă: roşu, verde, alb, negru, galben, … copiii repetă, mai desenează câte ceva, vorbesc şi se mişcă în voie. E ziua lui Stefani, împlineşte zece ani. Ea vrea să se facă învăţătoare şi să o urmeze pe doamna Dionora. Pe Stefani o aşteaptă viitorul, stă un pic pentru ea. Mănâncă bomboane de ciocolată, răsfoiesc albumele cu poze din România pe care le-am adus şi mă întreabă cum e ţara din care vin. Vor merge şi ei, în tabere, unii chiar au fost, împreună cu părinţii. Sara vrea să se facă doctor veterinar, iubeşte animalele, mai ales pisicile (mâţca, în istroromână), Enmary vrea să se facă dentistă, iar Kristy avocat.

„Io må chiem David”, se aude vocea unui băieţel, el spune că vrea să se facă constructor, iar altul, nerăbdător, încurcat în ani, Lucian, turuie ceva legat de un şofer de formula unu. Exact, asta vrea să se facă! Până una-alta s-a ajuns la concluzia că are şapte ani şi „prinde foarte repede istroromâna”. Copiii au făcut şi un imn al istroromânilor, vor să ni-l cânte. Ce le place mai mult în satul lor? Şcoala, răspund toţi în cor, că e nouă şi frumoasă. Şi „nonele” că sunt bune. Bunicile, ne explică învăţătoarea, copiii spun că le place satul pentru că aici au bunici bune. Desigur, în nicio altă pare de lume nu avem bunicile bune.

Copiii din jurul nostru sunt prima generaţie care a început să înveţe de la zero istroromâna. Ar vrea să facă studii în România, dar nu prea ştiu ce însemnă asta, visele lor se învârtesc încă în jurul şcolii din Susnjevica şi al misiunii pe care, fără să ştie, o îndeplinesc. Ei vor salva o lume. Cu mâinile lor au ilustrat şi au scris primul manual de istroromână. Ni-l arată voioşi. Nu este tipărit, a rămas un manual adevărat, aşa cum îi spune numele şi aşa cum îşi făceau învăţătorii altădată. La fel au meşterit un dicţionar istroromân-croat, tot aşa au scris o carte de bucate, reţete de-ale bunicilor, ca să nu se uite şi au făcut un album cu ilustrate desenate de ei, sunt imagini din satele lor, însoţite de cuvinte în vlaşki.

Cåle måi muşåte violiţe se aflå su spire.
Cele mai frumoase viorele se află sub spini.

„Acum patru ani am realizat o emisiune despre cum învăţăm istroromâna”, explică Mirela Vidak, directoarea şcolii, „şi emisiunea a fost premiată ca fiind cea mai bună din toată Croaţia. Cu ajutorul relaţiilor cu România mi-am făcut mulţi prieteni şi am cunoscut oameni, am deschis nişte drumuri. Acum proiectele noastre sunt tot mai apreciate în Croaţia şi în afara ei, suntem daţi de exemplu pentru cum se face un program pentru minorităţile lingvistice. Toată recunoştinţa noastră merge spre domnul consul Cosmin Dinescu şi ambasada română de la Zagreb, spre ministrul Lazăr Comănescu, au fost oamenii care au făcut ceva concret pentru noi.”

Etajul va rămâne destinat şcolii, iar la parter se pregăteşte un muzeu al culturii şi tradiţiilor istroromânilor. Şi aşa vor sta aşezaţi firesc, pe felii de timp, şcoala – incubator, în care creşte ceva din „celulele stem” ale unei lumi pe cale de dispariţie, deasupra trecutului ei, şi Dumnezeu va avea grijă să le amestece. Nu s-au făcut multe experimente de acest fel în lume.

Pepo Glavina, Gerard Depardieu şi Catherine Deneuve

Pe Josip (Pepo) Glavina îl găsim în casa de piatră în care a trăit familia lui de când se ştie. Acum e singur. Pepo este un fel de lider nedesemnat al istroromânilor. Are masa plină de ziare cu articole despre satele lor şi despre el, din presa croată, română, italiană. Ca nişte rezoluţii de luptă de pe parcursul războiului lor de supravieţuire. Este pesimist, îngrijorat. Nu-i mai dă limbii lor mai mult de 30 de ani: cât vor mai vorbi elevii din şcoală, atât! Apoi gata!

Se aşază posomorât pe scaun, ne arată fotografiile lui din tinereţe. Susnjevica era un sat mare, viu. În ’78 a făcut o organizaţie de tineret a istroromânilor, el era preşedinte. Şi un club de fotbal, NK România – Susnjevica, el era vicepreşedintele clubului. Din poze zâmbesc toţi tineri, entuziaşti, în jurul unei mingi de fotbal. „Ăsta sunt eu”, spune Pepo şi se arată cu degetul în poza îngălbenită. Restul? America, Pola, Trieste, Australia… Cândva în sat creşteau peste 200 de capete de vite, umpleau pajiştile. Acum mai este o singură vacă în tot satul. Tot ce mai au pe lângă case sunt „garilile şi mâţca”. „Omiri” tot mai puţini şi săliştile (satele) „male, male” (mici). Pepo Glavina e nepotul unui frate al ilustrului Andrei Glavina, întemeietor de şcoală şi comună. Simte un fel de responsabilitate, şi-a făcut un carneţel unde are notat fiecare sat în care mai trăiesc istroromâni şi câţi dintre ei mai vorbesc limba. E trist carneţelul lui Glavina. Pe unele file, în dretul unor sate e scris 0-0. În încăperea mică, umbroasă, cu ziduri de piatră se lasă tăcerea.

Nu se poate ovotea sluji doi paroni.
Nu se poate deodată sluji la doi stăpîni.

SCeåce nostru
„În lumele lui Ceåce, lu Fil’u e lu Svetu Spirit, Amen!
Ceåce nostru, cårle şti în cer, posveti-sa
numele Tev, neca vire cesaria Tea, fie vol’a a Tea,
cum e în cer, åşa şi pre pemint.
Pâra nostrea cea de tote zilele dea-ne-v-o åstez.
Şi ne scuzea pecatele nostre, cum şi noi scuzeaim
lu cel’i cårl’i ne ofendesc.
Şi nu duce pre noi în napast şi ne scapea
de cela revu. Amen!”

(„Tatăl nostru” în istroromână transcris de preotul din Krk, 1810)

Acum o sută de ani în Susnjevica aveau o poştă, magazine, patru cafenele şi ospătăria lui Roşo, deschisă după ce s-a întors din America. Acum nu mai au nimic din toate astea. Nu există niciun dispensar. Inainte de 1990 venea un doctor de familie de două ori pe săptămână, dar de când Croaţia a ieşit din fosta republică Iugoslavia, nu mai au doctor în Susnjevica. Oamenii merg la cabinetul de medicină de familie în localitatea Potpican. Au un punct de predare-colectare a poştei.

Nu mai au consiliu local „deşi legea prevede ca fiecare localitate să aibă aşa ceva, noi nu avem”, explică Pepo, „de la comuna Krsan, de care aparţinem, ni s-a spus că, dacă avem nevoie de ceva, să mergem personal să ne plângem acolo, dar nu aşa se face, nu aşa e legea.” Pepo e supărat, Susnjevica nici nu poate fi sprijinită financiar pentru că nu are personalitate juridică, fondurile se dau comunei, nu satelor fără consiliu local.

Pepo n-a fost niciodată în România. Ar vrea să meargă, dar încă nu l-a chemat nimeni.

Despre originile lor, Pepo ştie că există mai multe teorii, dar mama lui îi spunea deseori, aşa se vorbea în casă, o legendă anume şi crede că aia este cea adevărată. De la moşii şi străbunii lor o ştiau, se transmitea prin viu grai. Aşadar, mama îi spunea cum au plecat ei, cu multe sute de ani în urmă, din Câmpia Vlahă, de lângă Dunăre, cu caravanele. Au făcut drum lung şi au ajuns aici, pe pământul Istriei, cu şapte caravane. Cinci au rămas în josul muntelui, unde suntem acum şi două au urcat deasupra Muntelui Mare, la Jeiăni. Asta crede Pepo că este povestea lor.

Dar ar vrea să ne despărţim cu un zâmbet pe buze şi, în timp ce ne conduce pe drumul încins de soarele amiezii, Pepo povesteşte cum a jucat el într-un film, a jucat cu Catherine Deneuve şi Gerard Depardieu! S-a turnat în sat! Figurant… dar ce-aţi crezut? Şi, ca un mare actor, duce mâna la piept şi se retrage spunând că ne dă în dar „irima” lui.

Žejane – Jeiăni

Istria adevărată nu e chiar ca în ilustrate. În miezul ei stâncos nu ajung vapoarele, nu se simte freamătul mării, nu se face plajă, nu zboară pescăruşii, nu ajunge mirosul de alge, nu trec doamnele cu umbreluţe spre pontoane.
Aici bat vânturile reci şi drumurile sunt grele. Ne îndepărtăm de mare şi calea pare pustie. Până la Jeiăni, satul de dincolo de munte, aproape că nu întâlnim pe nimeni. Intrăm în sat şi, în afară de maşina care ridică gunoiul, nu se vede ţipenie de om. Vedem şcoala închisă şi monumentul eroilor umbrit de nori. Pornim prin sat şi-n faţa casei albe, lângă multe ghivece cu flori, o întâlnim pe Mila Doricici. E sprintenă, vioaie, vorbeşte repede cu noi în dialectul lor, înţelegem aproape tot. Îşi numesc limba jeianski, ea seamănă „ciudo” (mult) cu româna veche. Ni se alătură fiul ei, Slavco. Are 53 de ani, a fost zidar. Li se pare firesc să povestim ca şi cum ne-am şti de multă vreme.
Mila are 79 de ani, îmi înşiră numele copiilor şi nepoţilor ei, merge să-mi aducă poze cu ei şi cu doctorul Emil Petru Raţiu care s-a ocupat de istroromâni şi a fost la ei în casă cu „muliara” lui. Erau tineri şi se bucurau că viaţa i-a făcut să se întâlnească.

Viaţa în Jeiăni n-ar fi grea dacă ar fi de lucru, dar „oamiri” trebuie să facă naveta la Rijeka sau în alte părţi ca să câştige bani. Are o verandă plină de flori, o „fontana” în faţă, şi viţă de vie. În grădini şi pe micile lor ogoare cultivă varză, crumpi, fasole… Şcoala lor s-a închis acum mulţi ani, cei şapte – opt copii fac 10 km până la şcoala din Brešca, cu „curiera” (probabil maşina şcolii). Fac două ore pe săptămână de istroromână. Nu au preot în sat, dar au „besarecă”, una nouă din 1994. Preotul „vire sâmbăta şi dumireca” şi când îl chemi. Altădată, cei din Mune nu aveau dreptul la preotul lor şi mergeau până la biserica vecină, mureau pe drum neîmpărtăşiţi. Au mai trecut „omiri rumeni” pe la ei, au făcut poze, dar ei n-au ajuns în România, nu sunt „şoldi” (bani).

Jeliko Doricici are 62 de ani, a lucrat în port la Rijeka, el este „capo de zvonciari” (şeful trupei de dansuri populare tradiţionale, obicei de a zvoni schimbarea anului, la început de ianuarie – un fel de colindători). Grupul lui de zvonciari rezistă. De sute de ani păstrează cu sfinţenie obiceiul şi strigăturile, şi costumele. Au fost invitaţi în toată lumea, au dat spectacol şi în România, iar carnavalul de la Rijeka nu începe niciodată fără ei. Are un fel de simplitate cu care pune ordine în lucruri, desparte sărbătoarea de viaţa de fiecare zi, care nu arată aşa de bine. Vorbeşte mai mult despre schimbarea lumii, despre pustiirea satului. Au fost 600, mai sunt o sută. Aveau 200 de vite, acum nu mai e nicio vită în Jeiăni. Oamenii pleacă să trăiască mai bine. Se risipesc prin lume, se amestecă şi uită cine sunt. Dar cine sunt ei? „Jeiăni!”, nu rumeri, nu vlaşi, nu cici: jeiăni!

Jeliko are doi fii şi patru nepoţi. Au rămas în sat cu el, în „săliştea lor”. În depărtare se aude cântatul unui cocoş. „Cocoş”, spune Mila. Zâmbesc. Cocoş, desigur. Ce îşi doresc? Care e visul lor? „Mai mulţi oameri!”

Trei lucruri să nu-ţi raţi: misla renehe lu bedastu, bogåţia renehe lu siromahu, veseľa renehe lu cela ce plânje.
Trei lucruri să nu-ţi arăţi: gândul înaintea prostului, bogăţia înaintea săracului şi veselia înaintea celui ce plânge.

Harta istroromânilor după Sextil Puşcariu

Pe o harta din 1926 aproape toata zona Istriei era acoperită cu nume de sate cu sonoritate românească – Catun, Bolovani, Carbune, Sucodru, Costarcean, Floricici, Murari, Livada, Ciobani, Vlahi – azi mai exista vreo opt sate la Nord de munte – dintre care cel mai mare este Jejani – şi, in sudul muntelui, cateva asezari grupate in jurul satului Susnjevita

Unul dintre primii istorici care i-a descris pe istroromâni a fost triestinul Manarutta, cunoscut ca Fratele Irineo della Croce. El scria în 1698 că aceştia aveau „o limbă proprie a lor, similară limbii române”. De aceea, ei se numesc între ei, în propria lor limbă, „rumeri” şi locuiau până la porţile Triestului, la Opicina, Trebaciano şi Gropado.

„România şi Europa ar trebui să finanţeze şi să se ocupe de ei constant”

Interviu cu Ela Nevaci, cercetător la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române

Lucraţi într-un proiect de studiere a dialectului istroromân şi tocmai v-aţi întors din Istria. Cum i-aţi perceput pe istroromâni, cum i-aţi găsit?

Proiectul pe care îl coordonez, „Convergenţe lingvistice balcano-romanice”, desfăşurat în cadrul grantului oferit de Autoritatea Naţională Română pentru Cercetare Ştiinţifică şi Inovaţie şi are în vedere toate dialectele româneşti sud-dunărene, aromân, meglenoromân, istroromân. Cercetarea noastră se bazează, în principal, pe anchete de teren. La istroromâni, cercetările au fost făcute în două etape: într-o primă etapă, în iunie 2016, de către colegul meu Ionuţ Geană şi, după prelucrarea informaţiilor, m-am deplasat eu în luna mai a anului acesta în tot ţinutul Brdo. Deşi am o bogată experienţă în realizarea cercetărilor dialectale de teren, mărturisesc că m-am întrebat, înainte de a ajunge în sate, dacă mă voi înţelege la fel de uşor cu istroromânii, aşa cum m-am înţeles cu aromânii şi cu meglenoromânii, eu fiind vorbitoarea nativă a dialectului aromân. Bucuria a fost imensă: istroromânii m-au primit cu sufletul deschis în Şuşnieviţa, Jeiăni, Brdo, Costârcean sau Letai şi într-un ciudo muşat „foarte frumos” dialect al limbii române. Am avut impresia că vorbesc cu români din ţinutul Crişanei, oameni care au plecat acum două, trei sute de ani în Croaţia, în ţinutul Istria şi, pe lângă vorba lor, românească, au împrumutat cuvinte croate pentru a acoperi realităţile recente. Rostirea consoanei „n” ca „r” în poziţie intervocalică: bire pentru bine, irimă pentru inimă se realizează ca în graiul dacoromân vorbit în Crişana.

Sunt mai multe ipoteze privind originea lor, dumneavoastră, studiind limba pe care o vorbesc, la ce concluzii aţi ajuns, care ar fi cea mai plauzibilă teorie?

Teoria susţinută de cei mai mulţi dintre cercetători este că istroromânii sunt ultimii români care se desprind din unitatea străveche. Românii apuseni cunoşteau demult regiunile istriene. Coborârea în Istria, obligată de invaziile turceşti, a fost favorizată de politica de colonizare a Veneţiei, de care depindea Istria, expusă unui val de ciumă în secolul al XV-lea. În 1539, Veneţia înlesneşte transportul a 2.000 de familii de morlaci. În 1581, se constată pe teritoriul Parenzo 100, în Cittanova 320 şi în Umago 120 de familii de morlaci. Numărul satelor şi al cătunelor întemeiate de nou veniţi se ridica la 130, dar nu toţi erau români. Termenul mavrovlah (morovlah, morlac) are semnificaţia de „vlah negru” şi a fost atribuit românilor, spre deosebire de orăşenii italieni, tot vlahi şi ei, de bizantini (Μαβρόβλαχος), pe la începutul Evului Mediu, când asemenea terminologii erau obişnuite.

Nu există o literatură cultă în dialectul istroromân. Această ramură a dacoromânilor a fost şi este cea mai mică şi cea mai ameninţată. Dacă vor dispărea,istroromânii. riscă să dispară fără să aibă o istorie scrisă a lor. În imagine, Mirela Vidok, directoarea şcolii
Există o notă pesimistă printre ei privind supravieţuirea limbii, bătrânii cred că tinerii nu vor mai vorbi limba străbunilor. Dumneavoastră ce credeţi, va supravieţui acest dialect?

Din păcate, dialectul istroromân este vorbit, în prezent, de puţini vorbitori. R. Flora observa în Micul atlas lingvistic al graiurilor istroromâne, că pe parcursul a două decenii, numărul de vorbitori a fost redus la jumătate, de la 1140 în 1961 la 575 în 1981, în timp ce numărul de locuinţe a rămas acelaşi: 280 în 1961, 264 în 1981. Am constatat o renaştere a vorbirii dialectului prin şcoală şi prin proiectele derulate. În Şuşnieviţa, prin efortul statului român, s-a deschis o şcoală unde ficiuriţii merg să înveţe vlăheşte. Personal, nu cred în stingerea peste noapte a dialectului. În ceea ce priveşte vorbirea tinerilor, o să vă relatez povestea spusă de subiectul aromân din Meţovo, în Grecia, o femeie la 80 de ani, care, întrebată fiind dacă e îngrijorător că tinerii nu vorbesc aşa de bine dialectul mi-a spus că nici fiul ei nu a a vorbit armâneşte până la 40 de ani. Într-o dimineaţă, a rămas surprinsă cum băiatul ei, ajuns la vârsta maturităţii, se certa cu vecinul în cel mai curat grai armânesc. Cred că e vorba de o adaptare a vorbirii subiectului la vârstă: e un moment când vorbitorul simte nevoia să-şi exprime identitatea la nivel lingvistic. Şi apoi să nu uităm că există o comunitate de istroromâni în Italia, la Trieste, în SUA (în carterul Queens din New York) şi în Australia, comunităţi din care unii, puţini ce-i drept, se întorc în locurile de baştină.

Ce credeţi că ar trebui făcut, cum ar putea fi sprijiniţi de România, de Europa sau de comunităţile internaţionale?

Pentru ca dialectul istroromân să supravieţuiască, pentru promovarea păstrării identităţii lingvistice româneşti, e nevoie de mult mai multe programe educaţionale şi culturale. În Zeiăni, doi subiecţi mi-au spus cât de bine s-au simţit în România când au venit să-şi promoveze datinile (era vorba de obiceiul zvonciarilor). Tinerii să beneficieze de burse de studiu în România, de programe interculturale, de manuale în dialectul istroromân. Politicele lingvistice atât în România, cât şi la nivel european, ar trebui să se concentreze pe conservarea dialectului istroromân şi pe diferite programe finanţate constant.

Autor: Ruxandra Hurezean
Jurnalistă cu o vastă experiență, este senior editor al revistei „Sinteza”

Sursa: http://revistasinteza.ro/istroromanii-zece-veacuri-de-singuratate/