Termenul “Epoca Pietrei” a fost folosit de arheologi pentru a denumi vasta perioadă premetalurgică din care uneltele din piatră au supraviețuit mult mai mult decât uneltele fabricate din alte materiale. Este prima dintre cele trei epoci și este împărțită în trei perioade:

Paleoliticul, (epoca veche a pietrei);
Mezoliticul, (epoca mijlocie a pietrei);
Neoliticul, (epoca nouă a pietrei).

NEOLITIC – perioadă din istoria omenirii care a urmat după mezolitic și a precedat epoca metalelor, caracterizată prin folosirea uneltelor de piatră șlefuită și de bronz, prin apariția agriculturii primitive, a creșterii vitelor și a olăritului.
NEO – nou, recent, tînăr, imatur.
LITIC – referitor la piatră; de natura pietrei.
ENEO – aramă, de aramă.
ENEOLITIC – ultima fază a neoliticului, caracterizată prin folosirea uneltelor de piatră și a podoabelor de aramă.

Neoliticul se împarte la rândul său în următoarele etape:
Neoliticul timpuriu (6600-5500). Culturi: Anzabegovo-Donja Branjavina-Cârcea-Ocna, Sibiului–Gura Baciului, Starčevo-Criş, Ciumeşti-Pişcolt
Neoliticul dezvoltat (5500-5000). Culturi: cultura ceramicii liniare, Vinca (timpurie), Lumea Nouă, Dudești, Hamangia(timpurie)
Eneolitic timpuriu (5500-4500). Culturi: Boian, Vădastra, Iclod, Hamangia, Vinca-Turdaş, Precucuteni
Eneolitic târziu (4500-3800/3700). Culturi: Gumelniţa, Cucuteni-Ariușd, Petreşti, Sălcuță, Bodrogkeresztur, Tiszapolgar, Decea Mureșului, Cernavodă I

Generalităţi

Arta străveche neolitică este marcată în prima etapă de dezvoltare ce cuprinde un variat inventar ceramic, cu decorațiuni incizate, excizate sau pictate policrom, cu caracter geometric. Figurile feminine sunt frecvente, ca simbol al fertilității, dedicat cultului Zeiței-Mame. Tehnicile de producție și diversificarea activității economice au fost dezvoltate, impunând o diviziune socială. Au fost descoperite semințe carbonizate, ceea ce subliniază cultivarea multor cereale de grâu sau orz, sau leguminoase ca linte și măzăriche. Se modifică radical tipul de alimentație, cu consecințe în general benefice pentru starea de sănătate. Mijloacele de subzistență sunt multiplicate, ceea ce duce la un spor demografic și creșterea duratei medii de viață. Mobilitatea grupurilor umane scade, începând procesul de sedentarizare. Peșterile sunt abandonate și sunt clădite locuinţe durabile și confortabile. În Neoliticul inferior, în spațiul românesc au fost identificate puține situri, unul dintre cele mai reprezentative fiind cel de la Gura Baciului din Cluj, unde a fost atestată o incinerație funerară. Au fost descoperite capete de piatră, similare cu alte produse din spațiile vecine, ceea ce atestă posibie contacte între autohtoni și migratori. La Iclod, în Cluj, a fost descoperită o așezare fortificată din Neoliticul mijlociu, prevăzută cu un șanț, valuri de pământ și palisade, alături de o necropolă de inhumație și un bogat inventar funerar. La Parta au fost descoperite case cu formă rectangulară, realizate din bârne și lipitură din lut. Cele mai mari se întindeau pe 80 de metri pătrați. În centrul așezării de la Parta a fost găsită și o piață centrală, având un sanctuar, cu altar monumental și o statuie a Zeiței-Mame cu corespondent masculin. În aria culturii Cucuteni, au fost descoperite locuințe cu podea din trunchiuri de lemn închegate cu lut. La sfârșitul Neoliticului, așezările erau frecvent fortificate. De asemenea, curentul matriarhatului era la apogeu, dedicat zeițelor însărcinate. Este identificată inhumația, în poziție ghemuită sau întinsă. Unele necropole înregistrează 400 de morminte. Sub locuințe au fost descoperite morminte de copii sau cranii izolate, pictate cu ocru roșu, ilustrând prezența ritualurilor funerare, pe model occidental sau sub influențe orientale. Neoliticul s-a încheiat în conformitate cu schimbările climatice, geografice și demografice, principalele ocupații fiind modificate, iar mobilitatea triburilor locale a sporit.

Cultivarea plantelor

Erau cultivate graminee-grâu, orz, secară, mei și ovăz, precum și leguminoase că bob, mazăre și linte, plante tehnice-in și cânepă, și pomi fructiferi ca mărul, atestat doar în aria Cucuteni. Probabil cultivau “Triticum monococcum”, cea mai veche specie de grâu, ce descinde din triticum boeticum, originar din Orient și sudul peninsulei Balcanice, ce ulterior s-a răspândit pe spații largi pentru că se adapta la orice altitudine cuprinsă între 0-2000 metri. Cultivau “Triticum dicoccum”, ce există în stare sălbatică în Orientul Apropiat, adaptat la relief înalt. Cultivau orz ce se găsea în stare sălbatică în Orientul Apropiat și Mijlociu. În neoliticul timpuriu, se optează pentru soiuri de grâu potrivite zonei de climă și reliefului, la Gumelnita fiind cultivat “triticum vulgare”, iar la Cucuteni “triticum compactum și vulgare”. Utilizau plantatorul și săpăligă din corn de cerb pentru solurile nisipoase. În Eneolitic utilizau aratrul, plug primitiv din lemn, ce permitea exploatarea terenurilor mai dure, ce a dus în cele din urmă la procesul de sedentarizare. Ulterior, a apărut secera Karanovo și râșnită pentru recoltare și producerea făinii. Incendiau pădurile pentru a rezervă spații pentru cultivat, crescând și procentul de potasiu din sol. Cultivau terenurile până la epuizarea solului, și atunci, așezarea era abandonată. Ca metode de îngrășare, depuneau resturile vegetale sau bălegarul. Au impus probabil rotația culturilor, cultivând un teren și lăsând altul în pârloagă (asolamentul bienal), ce are drept consecință sedentarizarea. Nu au fost atestate însă irigațiile. La recoltare, smulgeau sau adunau snopii, fie cu ajutorul secerilor primitive.

Domesticirea animalelor

Procesul de domesticire a fost lent și complex (aprox. 6500 i.H. -Carcea Gura Baciului). Animalele supuse procesului au suferit modificări morfologice, comportamentale, speciile fiind riguros selectate. Primul animal domesticit ar fi fost câinele, probabil chiar din mezolitic, acum 10.000 de ani în Europa. Evident, strămoșii câinilor erau sălbatici, aceștia fiind lupii. A urmat oaia, prin 9000 i.H., al cărui strămoș sălbatic era muflonul roșu din Europa sudică. Prin 7000 i.H., au fost domesticiți capra și porcul (al cărui stărmoş era mistrețul) și boul, în nordul Greciei, al cărui strămoș era “bos primigenius”. Procesul de domesticire a implicat adoptarea unor pui de animale de către vânători, fie urmărirea animalelor sălbatice, supraveghind turmele în stare de libertate, fie îngrădind animalele în țarcuri și fiind hrănite de om. Acestea erau înmulțite în stare de captivitate. Porcul era sacrificat la vârstă de un an, oaia la 4-10 ani, bovinele-peste 10 ani. Bovinele de sex masculin la vârste avansate erau sacrificate. Erau castrate pentru a fi folosite la tracțiune. Caii nu erau încă domesticiți, în aria culturii Vadastra fiind încă în formă sălbatică și vânat.

Habitatul

Sedentarizarea presupune abandonarea peșterilor și apariția așezărilor. Așezările erau poziționate lângă o sursă de apă, râu sau izvor, de regulă, populațiile neolitice locuind pe terasele râurilor, ostroavelor. Există însă și așezări la înălțime, pe deal, că cele de la Starcevo-Criş, Precucuteni, Cucuteni. Așezările erau deschise, aparate natural. Erau fortificate sau împrejmuite, că cele de la Târpeşti/Precucuteni, Traian-Dealul Viilor/Cucuteni, Ghindăreşti/Gumelniţa. Așezările erau de tip tell, ca cele de la Gumelniţa, Hamangia-Hârșova, Sălcuța și Stoicani din Aldeni. Erau împrejmuite de șanțuri, valuri de pământ, palisade din pari și nuiele, din pietre și lut că cele de la Ghindăreşti. Construirea fortificațiilor presupunea un efort colectiv mare, așezările fiind de dimensiuni mari. Se desfășurau inelar sau se fortificau părțile nesecuriate natural. Așezările mici cuprindeau doar 5-6 gospodării, iar aşezările mari, ca cele de la Trușești/Cucuteni, cuprindeau 93 de construcții. Așezarea Kolominscina din Ucraina este o așezare tipic proto-urbană. Locuințele erau dispuse în cerc cu o piață centrală ca la Târpeşti, fie pe șiruri, fie în cercuri concentrice, că cele de la Cucuteni. În Ucraina a fost găsită o rețea radială de ulițe, locuințele fiind dispuse aleatoriu, fără un plan prestabilit. Locuințele aveau o suprafață de 1-2 camere sau erau compuse dintr-o cameră și un pridvor, rectangulare, având acoperiș în două ape. S-au făcut reconstituri pe baza descoperirilor arheologice și pe baza unor piese miniaturale din lut ce reproduc locuințe. Erau locuințe îngropate în sol, că bordeie, semibordeie, circulare, cu acoperișuri conice. Erau locuințe cu podea platforma ca cele de la Boian, Vadastra, Cucuteni. Erau locuințe cu etaj, ca cele de la Parta. Podeaua era din lut sau era pământ bătătorit. Ferestrele erau rotunde, acoperite cu bășici de porc. Acoperișurile erau din paie, stuf, papură și crengi. S-au găsit locuințe cu pereți pictați, ca cele din Casciarele, Radovanu, Petru Rareș, Gumelniţa. Structura de rezistență era asigurată de triunchiuri masive de copac, în colțuri, pe linia mediană sau centru. Pereții aveau o structura din pari, în care se împleteau nuiele . Partea exterioară și interioară a pereților era acoperită cu lut amestecat din pleava și bălegar. În camerele interioare erau vetrele (adâncituri în sol, cu pereții lutuiți, înconjurate de o grădina din pietre, poate și cioburi în structura și un cenușar) și cuptoarele. S-au găsit și hambare și gropi de provizii.

Apariţia primelor “aşezări neolitice”

Alături de îmbunătăţirea tehnicii şlefuirii, perforării şi înmănuşării uneltelor de piatră are loc şi o schimbare în modul de viaţă al comunităţilor preistorice, care trec definitiv de la traiul seminomad la cel sedentar, în aşezări stabile.
– Locuitorii din epoca nouă a pietrei trec, în mod deplin, de la activităţile economice „ocupative” („prădătoare”) la cele producătoare de hrană: cultivarea plantelor cerealiere şi creşterea animalelor.
– Are loc, pe baza unor procese de migraţiune şi difuziune, o răspândire a plantelor şi cerealelor. Omul începe să însămânţeze şi să cultive câmpurile, să îmbunătăţească recoltele prin selecţionarea celor mai evoluate ierburi, rădăcini comestibile, pomi fructiferi.
– Oamenii din neolitic devin şi meşteşugari casnici: pe lângă împletitul răchitei, prelucrarea în ateliere specializate a silexului, osului şi cornului de cerb, ei inventează acum olăritul, torsul şi ţesutul.
– Sunt semnalate preocupări pentru extragerea şi prelucrarea primelor metale, extragerea sării, aceasta din urmă în zona Solea.
– Vasele de lut (dar şi de lemn) sunt destinate pentru păstrarea hranei; îmbrăcămintea din material textil reflectă preocupările pentru adaptarea la mediu.
– Primele „sate neolitice” din spaţiul carpato-dunărean sunt atestate la Cârcea (jud. Dolj), Gura Baciului (jud. Cluj) şi Ocna Sibiului. Aceste „sate” sunt atribuite populaţiilor care creează, iniţial în Thesalia (Grecia central-estică), cultura Protosesklo, caracterizată printr-o ceramică fină, pictată „cu buline sau cu unele motive geometrice albe pe un înveliş de culoare roşie ori brun-roşcat”.
– În interiorul arcului carpatic, acest grup cultural de sorginte meridională este ilustrat îndeosebi de aşezarea agrară cu reţea stradală identificată la Ocna Sibiului.
– Vestigiile de la Gura Baciului constau din locuinţe de suprafaţă, sub podeaua cărora sunt atestate morminte, dar şi din bordeie, printre care de asemenea, se află morminte de inhumaţie. Aceluiaşi grup cultural îi aparţin primele statuete, atât antropomorfe cât şi zoomorfe, modelate din lut; unele dintre statuetele care înfăţişează animale sunt tăiate în piatră.

Ceramică

Precursorii vaselor de ceramică erau recipiente din nuiele împletite și lutuite, burdufuri din piele, fructe cu coajă lemnoasă, tigve de animale.Prin intermediul descoperirii vaselor de ceramică, se atestă existența unor centre meșteșugărești de olărit, dar și studierea obiceiurilor alimentare, și viață spirituală, precum și diferențierile sociale. De asemenea, este determinată schimbarea alimentară, modului de preparare a hranei, prin fierbere sau prăjire. Vasele de ceramică permiteau și păstrarea hranei și apei, a cerealelor în condiții optime și transportul unor produse la distanțe mari. În procesul de ardere al ceramicii au fost acumulate și cunoștințele tehnice pentru dezvoltarea metalurgiei.

Practicile funerare

În cadrul practicilor funerare, predomină inhumația, existând o singură necropola de incinerație la Supaclu de Barcău de la Crișana. Formă gropilor era rectangulară sau ovală. Defunctul era instins pe spate sau chircit lateral. Femeile erau depuse pe stânga, bărbații pe dreapta. S-au găsit morminte ale unor copii sau doar cranii sub podeaua locuitelor. De asemenea, au fost găsite schelete decapitate la Cucuteni ce ar atestă comiterea unor jertfe umane. În alte zone, scheletele erau depuse în gropi menajere sau în șanțul de apărare, fie în spații dezafectate ale așezării. Abia din eneolitic apar necropole situate în afară așezărilor. Inventarele sunt sărace până în eneolitic, constând în vase, lame de silex, topoare de piatră, mărgele, pandantive, bratati din scoică Spondylus, ofrande de carne, ocru sub formă de pulbere sau bulgari. Se găsesc însă inventare bogate în necropola de la Iclod, constând în 1-12 vase sau în necropola de la Varna. În aria culturii Hamangia, la Cernavodă, sunt depuse statuete antropomorfe. Au fost descoperite în necropola de la Varna 281 morminte. Apare cenotaful. Cele mai bogate morminte aparțineau bărbaților. Un bărbat de 40-50 de ani avea peste 1000 de piese în inventar: mărgele, aplici de aur, verigi și brățări de aur.

Cultura Starčevo-Criș aprox. 6000-4500 î.H.

Se remarcă ca fiind cea mai veche cultură neolitică din spațiul carpato-danubian. S-a extins pe teritoriul actual al României, exceptând Dobrogea și estul Munteniei Majoritatea așezărilor erau dispuse în vecinătatea cursurilor de apă, în peșteri că cea de la Climente sau Veterani. Purtători culturii au adus cu ei cea mai veche ceramică pictată înainte de ardere, predominând motivele geometrice, de culoare maro, alb sau negru, pe fond roșu.

Cultura Starčevo-Criș este o cultură neolitică, răspandită pe teritoriul României. Este prima cultură arheologică corespunzătoare procesului de neolitizare a spațiului de la nord de Dunăre. Contemporane ei sunt cultura Körös în Ungaria și cultura Starčevo în fosta Yugoslavie.

Primele materiale aparținând culturii Körös–Criș au fost publicate în anul 1873 în urma unor descoperiri făcute la Sövénzháya, în estul Ungariei. Ulterior s-au înmulțit cercetările făcute în Ungaria mai ales în comitatul Békés, în jurul localităților Szarvas sau Hódmezövásárhely.

Cercetările de amploare făcute în Serbia la Starčevo începând cu 1933 au stabilit vechimea materialelor și evoluția internă, acceptate ulterior atât în Ungaria cât și în România. În 1944 Vl. Milojčić publică o lucrare de sinteză despre neoliticul timpuriu din Serbia având meritul de a fi analizat pentru prima oară descoperirile la un nivel mai larg precizând stratigrafia comparată pentru sud-estul Europei.

Aria de răspândire

Aria de răspândire a manifestărilor de tip Körös–Criș cuprinde un teritoriu vast atât în România cât și în Ungaria. În România, așezari au identificate în Banat, Transilvania, în sudul României (Oltenia) și parțial la est de Munții Carpați în Moldova. Pe teritoriul Ungariei de astăzi descoperiri aparținând culturii Körös s-au făcut în estul Ungariei pe văile râurilor Criș, Mureș sau pe valea Tisei spre vest până la cursul Dunării.

Așezările

Așezările sunt dispuse în general de-a lungul râurilor sau pe terasele acestora. O mare parte dintre așezările descoperite până în prezent sunt dispuse în vecinătatea unor cursuri de apă în zone inundabile. Apar însă și locuiri în peșteri, cum este cazul descoperirilor din România de la Peștera lui Climente sau Peștera Veterani, sau adăposturi sub stâncă, cum este cazul la Dubova – Cuina Turcului în România, toate în imediata vecinătate a Dunării. Mai rar au fost identificate așezări situate pe forme mai înalte de relief, cum ar fi unele descoperiri din Transilvania și Banat.

Locuințele

Dimensiunile mici ale așezărilor se reflectă și în numărul locuințelor. Majoritatea așezărilor au un număr mic de locuințe, de exemplu 3 la Foeni, 8 la Ostrovu Golu sau la Gornea. În general locuințele nu sunt apropiate unele de altele, existând spații între ele. Ca tipuri principale de locuințe amintim locuințele adâncite (bordeiele), locuințele semiadâncite (semibordeiele), colibele și locuințele de suprafață.

Bordeiele sunt săpate în formă ovală în plan, marginile gropii fiind folosite ca pereți. În puține cazuri s-au identificat resturi ai unor pereți realizați din împletituri de nuiele. Acoperișul se sprijinea de marginea gropii și de stâlpi interiori. Utilizarea acestor gropi ca locuințe este disputată în literatura de specialitate, însă critica nu poate fi generalizată. În așezarea de la Gura Baciului în România în cadrul unei asemenea locuințe au fost descoperite fragmente de vatră în situ.

Locuințele semiadâncite (semibordeie) sunt construcții de forme diferite, ovale sau rectangulare, compuse dintr-o groapă ai cărei margini sunt continuate de pereți construiți dintr-o structură de lemn și lut având în multe cazuri vetre de foc dispuse central.

Locuințele de suprafață sunt de două tipuri. Primul tip este reprezentat de colibe, identificate atât în Ungaria cât și în România, sunt locuințe greu de identificat și există puține date arhitectonice. Se consideră în general că erau locuințe sezoniere sau adăposturi folosite la dormit în sezonul cald, nefiind identificate vetre de foc în interiorul lor. Cel de-al doilea tip de locuințe de suprafață sunt locuințe solide realizate din lemn și uneori lipite cu lut. Dimensiunile lor variază foarte mult, cele mai mari descoperite sunt cele de pe valea Dunării de la Ostrovu Golu sau Schela Cladovei de până la 10m lungime. În unele cazuri izolate pe Valea Dunării s-a identificat o pavare a locuinței cu pietre de râu.

Morminte

Mormintele descoperite în aria Körös–Criș sunt destul de puține ca număr. Marea lor majoritate au fost descoperite în cadrul așezărilor, fiind morminte de inhumație în care corpul este depus în poziție chircită. Ca inventar s-au descoperit în unele cazuri fragmente ceramice depuse în zona capului. În cazul descoperirilor de la Ecsegfalva, în Ungaria, alături de corp au fost identificate cereale și resturi de alte plante, nefiind însă certă depunerea acestora ca inventar în mormânt.

Alături de morminte alte manifestări religioase sunt legate de apariția unor idoli sau mici statuete de ceramică. Acestea sunt foarte stilizate și de dimensiuni mici. În mare măsură este vorba de figuri antropomorfe stilizate. Figurinele zoomorfe sunt foarte rare.

Ceramica

Ceramica este realizată dintr-un amestec de lut, materii organice, nisip și pietricele. Vasele sunt arse în mediu oxidant la temperaturi de 700-800 grade. Sunt acoperite uneori cu un slip roșu și, în funcție de faza culturii și felul ceramicii, cu pictură realizată cu alb, negru sau roșu. Caracteristic pentru ceramica acestei culturi, pe lângă folosirea materialelor organice drept degresant, mai este forma globulară a vaselor și fundul inelar.

Tehnica folosită în ornamentație este foarte variată folosindu-se: impresiunea, barbotina, ornamente plastice sau în relief, incizia, canelura sau pictura. Motivele ornamentale sunt și ele variate, cele mai răspândite fiind linii, benzi, triunghiuri sau spirale, în cazul motivelor pictate.

Material litic (piatra)

În cadrul utilajului litic s-au observat unele schimbări pe parcursul evoluției culturale. Astfel, în primele faze de evoluție se remarcă prezența în număr mare a microlitelor, puse uneori în legătură cu o anumită tradiție mezolitică. În fazelele mai dezvoltate se utilizează mai mult lamele mai lungi, cu lungimi variabile între 4 și 7 cm și fin retușate. În etapele finale apare din nou preferința pentru unelte microlitice. Din piatră șlefuită s-au realizat mai multe variante de topoare sau dălți. În cea ce privește natura materialului folosit în general se consideră ca fiind de origine locală, provenind din Carpați sau, în cazul obsidianului, în mare parte provenind din zona Tokaj din Ungaria.

Cultura Cucuteni aprox. 5500–2750 î.Hr.

Cultura Cucuteni sau Cucuteni-Tripolia, una dintre cele mai vechi civilizații din Europa, și-a primit numele după satul cu același nume din apropierea Iașiului, unde în anul 1884 s-au descoperit primele vestigii. Cultura Cucuteni a precedat cu câteva sute de ani toate așezările umane din Sumer și Egiptul Antic. Cultura Cucuteni se întindea pe o suprafață de 350.000 kilometri pătrați, pe teritoriul actual al României, Republicii Moldova și Ucrainei.

Pe teritoriul României cultura Cucuteni era răspândită în Moldova, nord-estul Munteniei, sud-estul Transilvaniei și Basarabia și se caracteriza printr-o ceramică de foarte bună calitate, bogat și variat pictată.

Ceramica din cultura Cucuteni este unică în Europa, găsindu-se unele asemănări, destul de pregnante, doar între ceramica Cucuteni și o ceramică dintr-o cultură neolitică din China. Între cele două culturi este o distanță de timp foarte mare, cea din China apărând după circa un mileniu față de cea de la Cucuteni.

Pe ceramica Cucuteni predomină decorul în spirală, cu numeroase variante și combinații. S-au găsit și figuri feminine cu torsul plat, decorate cu motive geometrice.

Populația aparținând culturii Cucuteni avea o organizare protourbană, cu locuințe mari, cu vetre interioare. Aveau ca ocupație vânătoarea, agricultura și meșteșuguri casnice, cum ar fi: țesut, olărit, confecționare de unelte.

În locuințele ce fac parte din cultura Cucuteni au fost întâlnite câteva cazuri unde, în podeaua locuințelor, au fost descoperite oase umane, o posibilă mărturie a faptului că oamenii se îngropau la temelia caselor, în mod ritualic. Acest lucru pare să fie susținut și de lipsa necropolelor.

Specialiștii vorbesc despre un cult al zeiței-mamă, dovadă fiind statuetele antropomorfe descoperite. Populația Cucuteni practica și diferite culte solare evidențiate mai ales prin pictură.

Culorile predominante pe ceramica Cucuteni sunt roșul, albul și negrul, cu unele variații în funcție de temperatura la care a fost ars vasul respectiv. Ca formă, vasele diferă de la simple pahare la vase mari de tipul amforelor.

Cultura Cucuteni-Trypillian

Cultura Vinca-Turdaş aprox. 5500-3500 î.Hr.

Cultura Vinča/Cultura Turdaș a fost o cultură europeană (între mileniile 5 și 3 î.Hr.) ce se întindea în jurul Dunării în România, Serbia, Bulgaria și Macedonia deși urme ale acesteia se găsesc în toată Peninsula Balcanică.

Cultura Vinča este rezultatul unor procese de migraţiune şi difuziune petrecute pe spaţii largi din Balcani; la baza sa stă chalcoliticul balcano-anatolian. Creatorii ei, triburi „cu trăsături ierarhice şi militariste”, sunt atestaţi în Serbia şi Voivodina, Banat, Oltenia, cea mai mare parte din Transilvania şi sud-estul Ungariei.

– Aşezări de tip Vinča de pe teritoriul României – multe întărite cu şanţ de apărare – sunt atestate la Parţa (jud. Timiş), Rast (jud. Dolj), Turdaş (jud. Hunedoara) şi în alte locuri.
– Descoperirile atestă spiritualitatea bogată a unei mari uniuni de triburi (aria acesteia coincide probabil cu cea a culturii respective);
– Figurinele antropomorfe de lut „cu capul rombic” sunt interpretate de unii istorici ca reprezentând „dansatori cu mască de lup”. Mircea Eliade consideră că aceste figurine denotă „rituri iniţiatice războinice” ori „ceremonii sezoniere în legătură cu întoarcerea periodică a morţilor”; cele mai multe statuete zoomorfe ale culturii Vinča ar reprezinta o continuare a universului spiritual din finalul paleoliticului, „dominat de solidaritatea mistică între vânător şi vânat”. „Lupul” devine, cu timpul, simbolul războaielor, invaziilor şi emigrărilor, al proscrişilor, exilaţilor, emigranţilor.
– Sanctuarele dezvăluie existenţa unei „vieţi religioase organizate” şi a unei „structuri foarte dezvoltate a ceremonialului”;
– Locaşul de cult identificat la Parţa (şi reconstituit în cadrul Muzeului Banatului din Timişoara) este raportat la cultul fecundităţii şi fertilităţii, tipic cultivatorilor de plante şi crescătorilor de animale. Sanctuarul având altare în interior pentru depunerea ofrandelor aduse divinităţilor principale – o divinitate feminină „Mama creatoare” (Mater Creatix, Genetrix), dar şi o divinitate masculină, reprezentată însă zoomorfic, prin capul unui taur.
– Descoperirile de la Tărtăria (jud. Alba), aflate în arealul culturii Vinča de pe teritoriul României, reprezentate trei tăbliţe (două dreptunghiulare, alta rotundă) confecţionate din lut ars, conţin „semne figurate” şi abstracte, mărturii ale unor scrieri cu caracter protosumerian.

Purtătorii culturii sunt contemporani cu culturile Sesklo (Grecia) şi Veselinovo (Bulgaria). Se pare că sunt două grupuri umane care roiesc. Fenomenul de roire este diferit de cel de migrare. Unul se îndreapta spre Serbia şi Voievodina, pe care le ocupă treptat, integral. De aici continuă marşul spre Banat şi nordul României de azi. Acestei culturi îi aparţin tăbliţele de la Tărtăria.

Numele culturii vine de la Vinča, o suburbie a Belgradului, unde în 1908 au fost descoperite primele rămășițe arheologice. Arheologii iugoslavi și români au crezut inițial că aceasta a început în jurul anului 2700 î.Hr. Dacă inscripțiile de pe aceste tăblițe sunt cu adevărat pictograme, după cum susține Vlasa, ar fi prima scriere din lume. Ipoteza rămâne însă controversată, iar majoritatea experților consideră inscripțiile de la Tărtăria a fi mai curând o mostră de protoscriere decât un sistem de scriere propriu zisă. (vom reveni asupra subiectului)

Al doilea grup plecat din Balcani în acele timpuri, ajunge la nord de Dunăre în sud-estul Olteniei şi sudul Munteniei. Aici, formează cultura Dudeşti. (După numele unui cartier al Bucureştiului.) Sunt voci care consideră ca acest grup uman a plecat direct din Anatolia luând, pe parcurs, elemente din culturile Starcevo-Criş şi Karanovo III (Bulgaria). Alţii consideră ca nu sunt influenţaţi de Karanovo ci sunt înrudiţi, având elemente comune. Acest grup are contacte şi cu alte culturi din nord. Mici grupuri umane coboară din Moldova, unde era instalată „cultura ceramicii liniare”.

Cultura Vinca-Turdaş

Cultura Hamangia aprox. 5250-4500 î.H.

Cultura Hamangia este o cultură neolitică din mileniul IV-II î.Hr., care a fost denumită astfel după vechiul sat Hamangia din comuna Istria, Dobrogea, astăzi satul Baia, jud Tulcea.

Această cultură s-a dezvoltat pe teritoriul de astăzi al României și, într-o fază târzie, pe teritoriul Bulgariei (în zona Varna și Burgas) și sporadic la NE de Dunăre. Cu ajutorul datării cu radiocarbon s-a constatat că Cultura Hamangia s-a dezvoltat în mileniile 6 – 5 î.e.n. (înainte de 4700 î.e.n.).

Cultura Hamangia este pusă în legătură cu o populație venită din Anatolia.

Hamangia este cea mai veche cultură neolitică din Dobrogea. Ea a cunoscut o lungă perioadă de înflorire, care s-a prelungit până la nașterea variantei pontice a culturii Gumelnița, influențând-o și pe aceasta. Fazele timpurii ale culturii Hamangia au fost sincronizate de arheologi cu evoluția culturilor Criș și Boian.

Așezările

Așezările nefortificate și dispersate erau plasate pe terase joase, în vecinătatea unor cursuri de apă, mai rar și în grote (Grura Dobrogei). Locuințele sunt de tip bordei și doar foarte rar de suprafață.

Unelte

Dintre unelte remarcăm topoarele de piatră dură, cioplite, șlefuite, de forma trapezoidală, cu secțiune rectangulară sau biconvexă. Pe lângă acestea sunt prezente și numeroase unelte din silex, unele dintre acestea mai păstrează o puternică influență mezolitică. Uneltele din corn și os sunt foarte rare.

Metalurgia

Prelucrarea metalelor nu ocupă un loc important în această cultură, purtătorii acestei culturi cunoșteau prelucrarea aramei, dar investigațiile arheologice au scos la lumină puține obiecte aparținând culturii Hamangia din aramă, și un număr foarte mic de unelte. Se remarcă totuși pentru această cultură brățările de la Agigea.

Ceramica

Ceramica este caracteristică culturii Hamangia. Majoritatea vaselor aparținând acestei culturi sunt realizate din pastă (lut) amestecat cu scoică pisată sau nisip fin. Specialiștii delimitează chiar două etape ale culturii Hamangia:
I prima este reprezentată de o ceramică de calitate mai proastă, primitiv ornamentată cu barbotină
II în etapa a doua avem o ceramica executată dintr-o pastă fină de culoare neagră, cu o suprafață fină, lustruită.
Formele cele mai răspândite ale culturii Hamangia sunt vasele cu pântecul bombat și gâtul cilindric, strachinile, cupele, etc. Metoda cea mai întâlnita de ornament a acestor vase constă în ornamentarea cu barbotină prin incizii sau prin încrustații cu materie albă, și foarte rar galbenă.

Figurinele ceramice (idoli) sunt reprezentate în general de figurine feminine, acestea sunt mult mai numeroase în raport cu alte civilizații ale neoliticului mijlociu din România și regiunea Balcanică. În cadrul figurinelor din ceramică avem două tipuri de idoli, și anume: idoli în picioare și idoli în poziție șezândă. Se consideră ca reprezentativă pentru această cultură statueta unui bărbat în poziție șezută, denumită „Gânditorul” și descoperită la Cernavodă. Gânditorul de la Cernavodă, care nu este singura statuie de acest tip descoperită, a ajuns să fie cunoscut sub numele de „Gânditorul de la Hamangia”.
Alimentația

Indivizii din Comunitatea Hamangia se ocupau cu pescuitul, vânătoarea, dar și cu cultivarea plantelor sau creșterea animalelor domestice.

Descrierea Gânditorului de la Hamangia

Gânditorul „și femeia lui”. Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța

Așa-numitul Gânditor de la Hamangia este de fapt un complex de două statui, Gânditorul „și femeia lui”. Gânditorul reprezintă un bărbat așezat pe un scăunel, scăunelul respectiv fiind o replică fidelă a scăunelelor de piatra neolitice. Bărbatul are coatele așezate pe genunchi și își sprijină capul în mâini. Statuia este extrem de stilizată și nu transmite nici un fel de date despre vârsta sau statutul Gânditorului. Gânditorul este insoțit de o variantă feminină la fel de stilizată. Femeia nu stă pe nici un fel de scaun, și ține mâinile amândouă pe un picior. Se presupune că cele două statuete formează o pereche. În conformitate cu unele ipoteze, „Gânditorul” ar reprezenta un zeu al vegetației, iar femeia o zeiță a recoltei.

Ritul funerar

Rit funerar de inhumație, unde cel decedat era așezat în poziție întinsă, foarte rar apar și morminte în care scheletul este în poziție chircită. În cultura Hamangia întâlnim mari necropole de inhumație, precum cel de la Cernavodă, cu cca 400 morminte. Lânga cel decedat în cadrul culturii Hamangia erau așezate diverse ofrande, oase, și bucăți de animale.

Cultura Boian aprox. 5.000 î.Hr.

Cultură a neoliticului mijlociu și recent în parte contemporană cu cultura Hamangia și împărțită în patru etape; ultima, numită Spanțov, datează din prima jumătate a mileniului V î.H.

Cultura Boian precede cultura Gumelnița și datează din epoca neolitică, iar primele fragmente de tip Boian au fost descoperite de G. Westen în anul 1867, cu prilejul săpăturilor efectuate în apropiere de satul Brăduț din județul Brașov. Astfel a început prima perioadă din istoria cercetărilor referitoare la cultura Boian, care s-a încheiat în 1923 când au fost descoperite (de Radu Vulpe și Vladimir Dumitrescu) așezarea Boian A.

Situare geografică

Acoperă o zonă geografică destul de restrânsă în timpul etapei timpurii (Muntenia), apoi teritoriul se extinde mai ales în direcția Mării Negre, până la a suprapune aria culturii Hamangia în Dobrogea. Cultura este cunoscută în Bulgaria sub numele de Marița.

Locuirea

La început, așezările sunt destul de modeste, situate pe terase și în văi. În etapele dezvoltate, locuirea succesivă pe același loc și în așezări mai bine organizate, uneori fortificate, a dat naștere tell-urilor care au fost foarte frecvent reocupate în timpul culturii Gumelnița.

Producția materială caracteristică

Ceramica este decorată cu motive geometrice realizate excizie și încrustație cu pastă albă; au fost descoperite și câteva obiecte din aramă, produse în fazele târzii. Rituri funerare : Inhumația în poziție chircită este modul privilegiat de înmormântare.

Cultura Gumelniţa aprox. 4700-3950 î.H.

Gumelnița este numele dat de arheologi une culturi neolitice din a doua jumătate a mileniului V î.e.n. Aria de răspândire a culturii cuprinde Muntenia (pe locul fostei culturi Boian), Dobrogea (pe teritoriul ocupat înainte de cultura Hamangia), precum și Bugeacul. Spre sud ocupă majoritatea Bulgariei, atât la nord cât și la sud de Balcani (cunoscută fiind sub numele de Kocadermen-Karanovo VI), ajungând până la Marea Egee în nordul Greciei.

Cultura Gumelniţa a fost identificată pe la începutul secolului XX în Bărăgan, lângă comuna de la care mai tărziu şi-a împrumutat numele. La fel ca vecinii lor de la Cucuteni ori „verii” de la Hamangia care au modelat „Gânditorul” autohton, „Gumelniţanii” au fost şi ei nişte artişti rafinaţi, promotori ai avangardei estetice în vechea Europă. Celebra „Zeiţă de la Vidra” şi „Templul cu coloane” de la Căscioarele sunt două relicve superbe rămase de la ei.

Acestora li se adaugă o armată întreagă de mici statuete antropomorfe, nişte bijuterii artistice ce reînvie chipuri din acele vremuri îndepărtate. Chiar şi atunci când erau doar simple oale de lut, creaţiile lor aveau forme şi ornamente sofisticate care, pe lângă simţul artistic, dovedeau şi o extraordinară putere de abstractizare.

Mormintele din necropolă

Necropola a fost utilizată atât de către comunitățile gumelnițene, cât și de cele aparținând culturii Boian, ceea ce ne demonstrează continuitatea dintre aceste culturii preistorice.

Cultura Gumelniţa-Kocadermen-Karanovo

Evoluția culturii Gumelnița-Kocadermen-Karanovo VI se încheie progresiv odată cu sosirea la Dunăre a triburilor culturii Cernavodă I, considerate de către numeroși cercetători ca fiind primi indo-europeni. Dacă evoluția culturii Gumelnița se termină brusc în această zonă, ea continuă timp de cel puțin un secol în alte regiuni prin faza Gumelnița B

Vânatul şi hrana

Gropile menajere ale „Gumelniţanilor” arată că ei aveau şi animale domestice a căror carne o mâncau în anotimpurile mai reci. Aveau în ogrăzi porci, capre, oi şi uneori vaci. Un loc aparte îl avea câinele, care era, ca şi acum, paznicul casei. Dar poziţia de „prieten al omului” nu-l împiedica să ajungă adeseori pe lista de bucate a stăpănului. Oasele găsite arată că „localnicii” practicau şi vânătoarea. Iar în acele timpuri încă mai existau măgari şi cai sălbatici vânaţi alături de mistreţi, cerbi şi chiar bouri. Dar cel mai spectaculos trofeu identificat de arheologi este leul. Nu este foarte clar dacă vânarea lui făcea parte din vreun ritual, însă oasele sale au fost identificate şi la Hârşova. De fapt, izvoarele scrise antice afirmă că „regele animalelor” ar fi hălăduit prin Dobrogea până aproape de începutul erei noastre.

Locuinţele neoliticului

Pe „Tell”-ul de la Hârşova, la fel ca în tranşeele oricărui alt şantier arheologic, primele elemente care atrag atenţia sunt urmele unor case străvechi. Bineinţeles că nu este vorba de clădiri întreagi, ci doar de detalii constructive: gropi de stâlpi, chirpic ars, urmele carbonizate ale unor grinzi şi podele de lemn ori înpletituri din nuiele. Analizate atent, toate acestea pun în evidenţă nişte realizări tehnice care în mod surprinzător „funcţionează” foarte bine şi în zilele noastre. Este vorba despre casele din paiantă, construite pe structuri din lemn, umplute cu vălătuci de lut.

Remarcabil este faptul că multe dintre casele „Gumelniţanilor”, inclusiv cele identificate pe „Tell”-ul de la Hârşova, aveau câte două-trei camere, iar ocupanţii lor se lăfăiau într-un „spaţiu vital” de 50-60 de metri pătraţi. Imens, dacă ne găndim că şi acum, după 6.500 de ani, există nenumărate familii care trăiesc înghesuite în 20-30 mp. Cercetătorii au pus în evidenţă şi existenţa unor ferestre acoperite probabil cu băşică de porc, membrană care, unsă cu grăsime, devenea aproape transparentă. De fapt, aceasta a fost soluţia folosită în satele europene până prin sec. al XVIII-lea şi al XIX-lea, datorită preţului mare al geamului din sticlă. Cercetările de pe „Tell” sunt pe cale să elucideze o ciudăţenie imobiliară.

Adeseori, în secţiunile tranşeelor arheologice apar porţiuni în care pamântul este ars până la roşu. Până de curând s-a crezut că acestea sunt urmele unor incendii generalizate, apărute datorită unor invazii. Atentă la detalii, noua metodă arheologică contrazice această opinie şi pune în evidenţă un fenomen exotic: casele de aici nu au ars simultan, ci la intervale oarecare de timp. Opinia specialiştilor este că ele au fost incendiate cu bună ştiinţă, cu tot inventarul lor, inclusiv vesela de ceramică cu măncarea aflată încă în ea. Se crede că la baza acestor acte de piromanie ar putea să stea motive de natură rituală, probabil purificarea prin foc al unui spaţiu „bântuit” ori a caselor în care s-a petrecut vreo întâmplare dramatică.

Cultura Gumelniţa

Cultura Baden aprox. 2700-2400 î.Hr

Cultura din perioada de tranziţie de la eneolitic la epoca bronzului (2700-2400 î.Hr) denumită astfel dupa localitatea Baden din Austria de nord, cu o larga arie de răspândire pe teritoriul Iugoslaviei, Ungariei, Austriei, Slovaciei şi sudul Poloniei, influenţe ale sale constatându-se până în sudul Germaniei. Pe teritoriul României, comunităţile Baden ocupă câmpia joasă din vestul Banatului şi Crişanei, precum şi zonele nisipoase din câmpiile Careiului şi Nirului. Ele sunt deci vecinele vestice ale triburilor culturii Coţofeni. De la comunităţile culturii Baden s-au păstrat două tipuri de monumente: aşezări şi cimitire. Pe ansamblul ariei de răspândire, tipurile de aşezări, în general de scurtă durată, sunt foarte variate: înălţimi apărate natural, în peşteri, în regiuni muntoase sau câmpii joase, fortificate sau deschise. Aceeaşi lipsă de uniformitate este întâlnită şi la înmormântări: se practica atât inhumaţia (cu cadavre chircite pe o parte sau, cu excepţie, întinse pe spate, înconjurate sau acoperite, în unele cazuri, cu pietre), cât şi incineraţia (oasele depunându-se pe sol sub vase şi pietre sau în urne). Multitudinea de aspecte indică caracterul eterogen al comunităţilor care se “ascund” sub o aparentă unitate a culturii materiale.

Analizele antropologice indică prezenta elementelor mediteraneene şi alpine, dar încorporarea unor grupuri nord-pontice trebuie avută permanent în vedere. Datele despre locuinţe sunt sărace şi nu pot fi generalizate. Din Iugoslavia sunt cunoscute construcţii de mari dimensiuni cu o latură absidată. La Valea lui Mihai (jud.Bihor) s-au găsit locuinţe dreptunghiulare de mici dimensiuni, cu una sau două incăperi şi vetre de foc, iar la Girisu de Cris (jud.Bihor) o groapa de bordei. În economia comunitatilor Baden creşterea vitelor (bovine, ovi-caprine, porcine, mai rar cabalinele) juca un rol important. Modelele din lut ale unor care cu patru roţi arată clar folosirea animalelor şi la tracţiune. Din aşezări provin, de asemenea, oase de cerb, căprioara, urs, peste. Urmele cultivării plantelor nu lipsesc. Într-o aşezare din Polonia erau cultivate meiul, secara, Triticum monococcum şi dicoccum. În Austria (Ossarn), într-o groapa a purtătorilor culturii Baden, s-au descoperit 30 kg seminte din specia Triticum monococcum. În aşezări s-au găsit, uneori, rasnite, vase mari de provizii, sapaligi din corn de cerb, toate la un loc indicand o viaţa relativ stabilă cu o economie mixtă. În comparaţie cu perioada anterioară (eneolitică) şi cu cea următoare (a epocii bronzului), sărăcia obiectelor de metal frapează, dar corespunde unei situaţii mai generale determinate de înlăturarea din zonele bogate în minereuri de cupru a comunităţilor care se specializaseră în extragerea şi prelucrarea metalului.

Ceramica culturii Baden, care o individualizează cel mai bine din punct de vedere arheologic în raport cu alte culturi, reflectă atât componentele (locale şi adăugate) care au participat la constituirea acestei culturi cât şi întinsele relaţii pe care purtătorii ei le au cu alte centre din Europa şi Anatolia. La varietatea formelor ceramice (căni, ceşti, strachini, vase cu două despărţituri, amfore, vase de provizii, etc) se adaugă şi ornanamente specifice printre care cele realizate în tehnica canelării joaca un rol aparte care a determinat chiar denumirea de “cultura a ceramicii canelate”, frecvent folosită de cercetătorii din Europa Centrală. Deşi redusă numeric, pentru evidenţierea aportului culturii Cernavoda III la geneza culturii Baden, foarte expresivă este şi plastica antropomorfă constituită din exemplare la care capul a fost modelat separat şi cuplat cu corpul prin introducerea gâtului într-o cavitate aflată între umerii statuetei.

Originea culturii Baden a fost explicată de cele mai multe ori şi printr-o imigrare din exterior: fie din nord, fie din Anatolia. Stadiul actual al cercetarilor permite să se vadă mult mai clar procesul evoluţiei fondului local, care a fost îmbogăţit, fără îndoială, şi prin adaosuri de elemente şi influenţe culturale sau extra-culturale din afară (estice, sudice şi de altă natură). Din analiza acestei evoluţii rezultă ca indubitabilă originea locală a culturii noastre, care într-un fel poate fi considerată ca una din expresiile formate ale evoluţiei locale aflată la început într-un process de uniformizare culturală (în fazele incipiente), iar mai apoi într-altul de regionalizare. Cultura Baden a evoluat o perioadă nu prea îndelungată (cca.300 ani), la sfârşitul primei jumătăţi şi în a doua jumătate a mileniului 3 î.Hr., deşi datele de cronologie absolută, obţinute prin metoda C14, o datează în chip nejustificat după cercetătorii români, în mileniul 4 î.Hr. Fenomenul cultural Baden va fi integrat ca o componenta importantă în manifestările culturale de tip Kostolac şi Vucedol şi prin ultima în culturi ale bronzului timpuriu.

Cultura Coţofeni aprox. 2700-2400 î.Hr

Cultura din perioada de tranzitie de la eneolitic la epoca bronzului, denumită astfel dupa aşezările descoperite în comuna Coţofenii din Dos (jud.Dolj). Cu toate ca are o largă arie de răspândire (V.Munteniei, Oltenia, NV Bulgariei, NE Serbiei, interiorul arcului carpatic, Banat şi Crişana-cu excepţia zonelor joase, sudul Maramureşului) şi întinse relaţii culturale spre V, S şi SV cultura Coţofeni reprezintă totuşi începutul unui proces de regionalizare după o etapă în care, prin fenomenul Cernavoda III-Boleraz, înregistrasem unificarea culturală a unor ţinuturi şi mai întinse.

De-a lungul evoluţiei sale, pe durata a trei faze principale databile în a doua jumătate a mileniului 3 î.Hr., procesul de regionalizare se va adânci ducând la apariţia mai multor variante: una în centrul şi sudul Olteniei cu puternice legături la sud de Dunăre şi Munţii Balcani, alta în Banat cu numeroase influenţe Kostolac şi Vucedol, iar ultima în nordul Olteniei şi Transilvania la care, pentru ornamentarea ceramicii se folosea tehnica împunsăturilor succesive. Aria de răspândire a comunităţilor Coţofeni s-a restrâns treptat, până ce a fost ocupată complet de triburile culturilor Glina şi Schneckenberg, aflate în mişcare de la est spre vest.

Asezările Coţofeni se găsesc pe grinduri şi ostroave, pe terasele înalte sau joase, pe înălţimi, în peşteri sau chiar terenuri complet netede înconjurate cu un şanţ de apărare circular (Pleniţa, jud.Dolj). Unele sunt de scurtă durată, sezoniere, altele de îndelungată staţionare, cu locuinţe durabil construite la suprafaţa solului, cu renovări sau reconstruiri succesive, pe acelaşi teren. Cultura Coţofeni este creaţia unor comunităţi cu o economie complexă în cadrul căreia creşterea transhumantă a animalelor şi cultivarea plantelor ocupau un rol preponderent. În unele aşezări (Ostrovu Corbului, Herculane-Peştera Hoţilor, Moldova Veche-Humca) s-au găsit dovezi incontestabile ale unei activităţi metalurgice (pe bază de cupru sau bronz cu arsen).

Ceramica comunităţilor Coţofeni, deosebit de variată şi bogată în repertoriul formelor (strachini, castroane, ceşti, urcioare, amfore, askoi, boluri, vase de agăţat, de provizii etc.) şi ornamentare (în tehnica incrustaţiei, în relief, angoba roşie, redând motive geometrice, *în căpriori*, în reţea, bandate, sub forma boabelor de linte), reflectă atât fondul autohton cât şi elementele ce vor fi transmise viitoarelor culturi ale bronzului tracic.

Alături de inhumaţia în tumuli sau gropi simple, în cadrul culturii Coţofeni este documentat şi ritul incinerării, dovedind vechimea credinţelor solare în ţinuturile carpato-danubiene.

Coţofenii din Dos, comuna în jud.Dolj, în nordul căreia a fost identificată (1912) o aşezare din perioada de tranziţie la epoca bronzului, instalată pe platoul unui deal dominant. Deoarece facies-ul cultural al aşezării fusese identificat pentru prima oară în România, aceasta a primit (1933) denumirea de Cultura Coţofeni, după numele localităţii.

Relaţiile cu cultura Baden

Relaţiile Coţofeni-Baden ocupă un rol aparte, ce trebuie privit prin prisma a doua aspecte importante: fondul comun Cernavodă III-Boleraz şi graniţa nemijlocita la vestul ariei Coţofeni. Înrudirea celor două ca şi interferenţele şi schimburile de bunuri pe linia de contact explică, astfel, mumeroasele elemente comune. Unii specialişti chiar au folosit, în sensul frapantelor asemanări, noţiunea de grupa Baden- Coţofeni. Numeroase influenţe şi chiar elemente badenoide apar şi în Transilvania (Ruda-Cireşata, Reghin-Iernuteni, Pianu de Jos-Podei etc.). Aceste relaşii se derulează pe parcursul fazelor Coţofeni I-II – Baden A-C.

Relaţiile cu cultura Kostolac

Cultura Kostolac în arealul sau nord-estic s-a interferat cu arealul coţofenian în subfazele Coţofeni IIIa-b. În urma acestor contacte nemijlocite a luat naştere în Serbia şi Banat o variantă distinctă, Coţofeni-Kostolac, cu numeroase situri şi o cultură materială de sinteză. Descoperirile transilvănene credem că nu constituie decât în rare cazuri importuri; cele mai multe materiale din aşezările Coţofeni III reflectă influenţe în ornamentică venite din partea variantei Coţofeni-Kostolac decât influente pur Kostolac. Motivul “tablei de şah” din ornamentica coţofeniană îşi are originea aici.

Cultura Cernavodă aprox. 3500 î.H.

Situl eponim

Numele culturii provine de la așezarea descoperită la Cernavodă, pe Dealul Sofia, pe malul drept al Dunării.

Datare

Cultura Cernavodă I datează de la sfârșitul eneoliticului, din mileniul IV î.e.n.

Situare geografică

Cultura a fost creată de o populație provenind din stepele nord-pontice, care a migrat continuu. Aria de răspândire acoperă mai ales Dobrogea, estul Munteniei și nord-estul Bulgariei..

Locuirea

Așezările descoperite sunt situate pe pe înălțimi dominante sau pe terasele înalte, suprapunând uneori peste așezări ale culturii Gumelnița, În unele cazuri acestea sunt înconjurate de lucrări de apărare.

Producția materială caracteristică

Cultura materială reprezintă o ruptură aproape totală cu manifestările culturale precedente. Folosirea cochiliilor pisate de scoici incluse în pasta vaselor este foarte caracteristică pentru ceramica sa, ca și decorul șnurat și sceptrele de piatră. Cuprul este foarte puțin folosit.

Rituri funerare

S-au descoperit morminte de inhumație sub tumuli sau în gropi plate, izolate sau grupate în necropole.

Print Friendly