Limbajul ideologic nu a dispărut. Nici în Occident. Limbaj mincinos, clişee care creează iluzii şi împiedică gîndirea. Nu e altfel decît ceea ce se petrecea sub pecetea comunismului; însă pentru occidentali, care nu l-au trăit, care nu au avut experienţa brutală pe care am avut-o noi, a detecta limbajul corupt este uneori mai dificil.
Atrage atenţia faptul că unii dintre termenii contaminaţi sînt legaţi de creştinism. În timp ce anumite cuvinte tind să dispară din universul mental occidental („păcat”, „har”, „împărăţia lui Dumnezeu” sînt cuvinte pe care rareori le mai întîlneşti, şi atunci din partea unor personalităţi foarte curajoase, care merg împotriva curentului), altele sînt cuprinse de o adevărată inflaţie, cu un sens străin sau chiar contrar celui creştin.
Pînă nu demult, mai precis pînă în 1989, „pacea” era marea deviză. „Lupta pentru pace” prinsese în anii ‘80 tot Occidentul şi, nu mai puţin, o mare parte din reprezentanţii oficiali ai Bisericilor. Căci, se zicea, nu-i aşa că Hristos ne-a adus„pacea”? „Pacea de sus”, pacea lui Dumnezeu în sufletul vindecat de războiul patimilor, acum devenea acea pace politică ce nu era decît capitulare anticipată, admiraţie neruşinată faţă de puterea militară a comunismului sovietic ateu. Cum se scanda pe atunci: „Mai bine roşu decît mort!” [1] (cel mai infam slogan pe care l-a purtat vreodată Occidentul).
„Lupta pentru pace” s-a estompat în Apus o dată cu prăbuşirea comunismului. Acum cuvîntul cel mai grav lovit este „iubirea”. Pentru că „iubirea” a devenit un termen politic. În numele „iubirii” se argumentează pentru desfiinţarea statelor naţionale, a graniţelor între popoare, pentru o imigraţie nelimitată, de sute de mii de neeuropeni (foarte adesea de religie islamică), pentru o civilizaţie nivelatoare, de imperiu planetar. În numele „iubirii” ataşamentul faţă de cultura şi întreaga tradiţie europeană sînt etichetate drept „xenofobie” şi „rasism”. În numele „iubirii” sînt apărate relaţiile homosexuale. În numele „iubirii” – acel drept şi deci libertate a iubirii – este condamnată rigoarea căsătoriei (fireşti) şi încurajate libertinajul şi promiscuitatea. În numele „iubirii” li se interzice părinţilor, prin lege(?), în mai multe state din Occident, orice fel de pedepsire sau chiar de mustrare a propriilor lor copii, care sînt îndemnaţi să-şi denunţe părinţii, adresîndu-se organelor statului – stat care altminteri se defineşte pe sine ca pe o adevărată încarnare a „iubirii”. Iar în noul curent pseudo-religios (New Age), acel sincretism al religiilor care bîntuie lumea, tot „iubirea” este valoarea supremă, cu care purtătorii noilor ideologii nu mai prididesc să se laude, arătîndu-se pe sine ca plini de virtute… În toate aceste exemple, se recurge la întrebarea decisivă: Dar nu e Dumnezeu Iubire? Deci tot ceea ce este iubire este Dumnezeu. Fireşte, citatele din Sf. Pavel nu lipsesc din această argumentaţie. Nu oare Sf. Pavel a zis că nu există nimic mai mare decît iubirea? Prin autoritatea Sfîntului Apostol Pavel, totul, orice erezie sau nebunie, se poate justifica… [2]
Ce a spus însă Sf. Pavel? Cum e cu putinţă a citi rîndurile lui într-un spirit care este tocmai opusul a ceea ce el spune? Capitolul 13 din Epistola întîi către Corinteni este textul cel mai des citat de noii propagandişti ai iubirii. Într-adevăr, tot acest capitol este un imn închinat iubirii. Iubirea fără de care orice grai omenesc sau chiar îngeresc este vorbă goală; iubirea care nu apune niciodată. Numai că Sf. Pavel nu se lasă dus de sentimentalitatea care întunecă mintea, nu vorbeşte vag despre iubire, ci arată limpede care anume este iubirea ce poartă veşnicia în ea. E acea Iubire care stă alături de Credinţă şi de Nădejde – cele trei „virtuţi teologice”, cum le numim. Credinţa, nădejdea şi dragostea cresc una dintr-alta, se susţin una pe alta. Sînt ca trei flori dintr-o tulpină, o indestructibilă treime. Cea mai mare dintre ele rămîne totuşi dragostea, ea fiind, paradoxal, şi rădăcina care le hrăneşte pe celelalte două, şi floarea pe care credinţa şi nădejdea o poartă. Sf. Pavel ne dă în acelaşi timp o descriere a iubirii (care din nou restrînge aria cuvîntului), spunînd că dragostea „nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte… nu se poartă cu necuviinţă, nu caută la ale sale… nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr”. Înţelesul paulinic al cuvîntului „iubire” este destul de precis, nu se întinde ca un elastic să cuprindă orice, ci este delimitat prin „adevăr”, „dreptate” (acestea raportîndu-se la Dumnezeu), prin renunţarea la sine (nu caută la ale sale, nu se trufeşte, nu este ostentativă). Cu toate acestea, rîndurile Sfântului Apostol Pavel pot fi şi ele răstălmăcite: dacă Sf. Pavel a spus că iubirea nu se poartă cu necuviinţă, ci este întotdeauna de partea adevărului şi a dreptăţii, înseamnă, se argumentează aici, că orice iubire (homosexuală, de exemplu) este cît se poate de cuviincioasă! Cuvintele apostolice sînt luate drept o constatare de fapt, nu drept o propovăduire a adevăratei iubiri. Orice considerăm noi (noi sîntem etalonul, măsura lucrurilor) drept iubire, nu se poate, prin definiţie, asocia cu ceva necuviincios sau nedrept, cu neadevărul sau cu păcatul! Numai că nu asta este ceea ce Sf. Pavel a spus, ci, dimpotrivă, că numai acea iubire care într-adevăr nu caută la ale sale, care într- adevăr nu se bucură de nedreptate şi necuviinţă, este iubire care nu apune. Sf. Pavel face distincţii precise, el nu apără „lumea” în păcatul ei, ci propovăduieşte iubirea adevărată, acea iubire care vine de la Dumnezeu şi constituie legătura cu El.
Ceea ce se petrece aici, modul în care sînt răstălmăcite cuvintele apostolice, reprezintă o gravă confuzie: confuzia între iubire şi patimă. Patima sexuală, patima puterii, patima trufiei. Patima păcatului mulţumit de el însuşi. Eul exacerbat în revoltă împotriva lui Dumnezeu.
În cuvîntul „iubire” se confruntă două realităţi spirituale incompatibile. Acesta este un război spiritual radical. Sub cuvîntul „Iubire”, care este tocmai numele lui Dumnezeu, se ascunde acum revolta împotriva lui Dumnezeu. În acest cuvînt găsim concentrată lumea care „caută la ale ei”, nemaivoind să ştie de Dumnezeu.
Nu e deloc întîmplător că tocmai cuvîntul „iubire” joacă un rol atît de important în ideologiile moderne, în propaganda politică, în ereziile timpului. Tocmai pentru că Dumnezeu este Iubire, tocmai de aceea „lumea” (lumea păcatului) strigă: „Ba eu sunt iubire!”. În faţa iubirii lui Dumnezeu „lumea” pune o altă iubire: iubirea de sine. Tocmai pentru că Dumnezeu este Iubire, tocmai de aceea nu poate fi o minciună mai demonică decît aceea care spune: „Nu la Dumnezeu este iubirea, ci la noi; veniţi la noi şi vă vom da adevărata iubire!”.
Cuvîntul „iubire” este un cîmp de luptă. În acest cuvînt se confruntă credinţa în Dumnezeu şi capitularea în faţa idolilor. Este o mare ispită. Diavolul nu este şi nu a fost niciodată inventiv. El nu creează un nou limbaj, ci parazitează cuvintele lui Dumnezeu. El este minciuna şi impostura.
E nevoie de vigilenţă spirituală. Toate modelele ideologice ale Apusului vor veni şi în România, şi vin deja. Pentru aceasta trebuie să fim pregătiţi. Pregătiţi prin credinţa noastră. Dar şi cu deschidere către acea parte din Occident care poartă o luptă curajoasă cu idolii timpului, şi mai ales cu falsa iubire. Cum spunea, încă din 1908, scriitorul englez G. K. Chesterton, arătînd pacostea virtuţilor care s-au rupt de credinţa în Dumnezeu: „Lumea modernă nu este rea. În unele privinţe, ea este chiar mult prea bună. E plină de virtuţi… care şi-au ieşit din fire şi pustiesc pămîntul… Lumea modernă e plină de vechile virtuţi creştine care au luat-o razna”.
Monica PAPAZU
[1] În Piaţa Universităţii din Bucureşti, în 1990, se scanda exact invers: „Mai bine mort decît comunist!”…
[2] Aş adăuga, în acelaşi sens, exemplul Fericitului Augustin, citat curent cu al său „Iubeşte şi fă ce vrei!”.
Comentarii recente