În diferitele publicații ale vremii, o atenție specială este acordată celor mai reprezentativi actori români și în special celui care și-a dedicat viața teatrului și a pus bazele teatrului românesc în Transilvania, Zaharia Bârsan.

În numărul LVI al revistei este marcată sărbătorirea a 50 de ani de activitate a maestrului Constantin Nottara ,care „nu s-a înjosit niciodată, nu a jucat în piese murdare aducătoare de profit material și de declin moral”.

O figură marcantă a vieții teatrale din Transilvania este fără îndoială actorul, regizorul și dramaturgul Zaharia Bârsan, lui îi este dedicat un număr special al revistei, în anul 1925, cu prilejul sărbătoririi a 25 de ani de activitate în slujba teatrului.

Ion Agârbiceanu despre Zaharia Bârsan

Un articol scris de Ion Agârbiceanu rememorează atmosfera specială a turneurilor companiei Zaharia Bârsan, care deși se organizau în condiții vitrege sub ochii bănuitori ai guvernului maghiar și cu eforturi supraomenești din partea actorilor și organizatorilor, erau un prilej de veselie și trăire națională „ adesea masa comună ce urma după fiecare festival se schimba în praznic național cu cuvântări de preamărire a limbii, cu mândre cântece naționale” . Nu întâmplător guvernul maghiar încerca din toate puterile să împiedice aceste manifestări, iar Astra prin intermediul Fondului de Teatru să le înmulțească. Organizarea spectacolelor nu era nicidecum o sarcină ușoară, pentru că publicul român din orașe era puțin numeros, trebuiau mobilizați intelectualii din satele și orașele din jur, de acest lucru se ocupau ziarele locale și membrii Astrei care se ocupau și de închirierea sălii, decoruri și găzduirea actorilor și vânzarea biletelor.

În opinia redactorilor revistei, nu există artă în afara moralei, orice formă artistică care nu servește societății trebuie respinsă. Această opinie o regăsim atât în articolele ce dezbat probleme teoretice, cât și în articolele dedicate diferitelor evenimente din viața artistică locală, națională sau internațională. Revista își asumă cu multă seriozitate rolul de „educator al poporului” și în această calitate va recomanda publicului doar acele spectacole și evenimente artistice care merită a fi apreciate.

Unul dintre mijloacele cele mai eficiente de promovarea limbii și spiritualității românești, dar și a valorilor morale este teatru, de aceea în paginile revistei Transilvania subiectul revine constant atât în spațiul rezervat cronicilor cât și în articole speciale dedicate unor maeștri de renume precum: Zaharia și Olimpia Bârsan, Notara sau teatrului sătesc.

Onisifor Ghibu despre Zaharia Bârsan

Așa cum spunea Onisifor Ghibu (profesor de pedagogie, membru corespondent al Academiei Române, politician, luptător pentru drepturile și unitatea poporului român): în vreme ce numărul altarelor românești descreștea de la o zi la alta, Zaharia Bârsan ridica în fiecare oraș, orășel și sat românesc mai mare, câte un altar neprihănit cultului limbii naționale și frumosului artistic. Toate aceste altare vor contribui puțin câte puțin la cultivarea spiritului național și la luminarea maselor prin cultură. După Marea Unire Zaharia Bârsan va pune bazele Teatrului Național din Cluj, școală superioară de idealism și promotor al culturii române.

Alături de Zaharia Bârsan a stat Olimpia Bârsan „entuziastă propagandistă culturală, care a încântat publicul cu frumusețea limbei curgătoare și a jocului ei natural”, care a știut să acopere o gamă variată de roluri de la comedie la tragedie, iar în viața de zi cu zi să rabde cu stoicism neajunsurile vieții de artist.

SOCIETATEA DE MÂINE (3 Mai).

Un număr de comemorare pentru împlinirea a douăzeci și cinci de ani de teatru a poetului și artistului Zaharia Bârsan, la care colaborează fruntașii vieții intelectuale din Cluj. Prețioase, în această direcție, sunt articolele d-lor Al. Ciura, G. Bogdan-Duică, Ion Clopoțel, Onisifor Ghibu și I. Lupaș. Reproducem din amintirile d-lui Onisifor Ghibu:

“Ardealul românesc sărbătorește, cu drept cuvânt, pe cel dintâi artist dramatic al său. pe Zaharia Bârsan, care de 25 de ani aruncă cu mână largă sămânța Frumosului pe întreg întinsul acestei țări dornice de lumină și de progres.

L-am urmărit și eu pe sărbătorit în cursul întregei lui cariere artistice. L-am văzut la prima lui pășire pe scena din Brașov, acum 25 de ani — i-am ascultat prima conferință despre „Arta dramatică”, acum vre-o 20 și ceva de ani, la Sibiu, a doua zi după întoarcerea lui de la Berlin — ne-am întâlnit apoi, în 1905, la ședințele săptămânale ale „Sămănătorului”, în casa d-lui Iorga, la București, — am hoinărit împreună prin Budapesta în iarna anului 1906’7, când era în drum spre Italia și când ne-am regăsit la muncă comună în coloanele ziarului „Lupta” din capitala fostei Ungarii, — am fost cu el în vara anului 1907 în o parte a turneului prin Nordul Ardealului — i-am urmărit sforțările de ani de zile de a da Ardealului un teatru mai presus de comedia diletanților și m’am bucurat din adâncul sufletului, când l-am văzut ajungând societar la Teatrul Național din București am scris împreună, în timpul neutralității României (1914—1916), la revista „Tribuna”, în care refugiații ardeleni luptau pentru războiul în contra Austro Ungariei — am deplâns împreună, în Iașii dezastrului din 1917, soarta vitregă acelor înfrânți pentru moment de capriciile ei, — ne-am întâlnit în Basarabia, la 1918. cu prilejul primului lui turneu în provincia dezrobită spre care se îndreptase cu acelaș elan cu care cutreierase și Ardealul ani de-a rândul, cu un deceniu și jumătate în urmă — și, în sfârșit, ne-am strâns mâna frățește la Sibiu, în 1919 după ce preluasem de la Unguri Teatrul Național din Cluj, în fruntea căruia socotiam că cea mai elementară dreptate cerea ca să fie pus el, cel dintâi apostol al Artei în Ardeal.”

Împreună, alături de activismul tinerilor oțeliți

În lupta pentru emancipare a românilor din Transilvania s-au evidențiat două curente, mai precis două maniere de a acționa. O manieră a fost pasivismul, care se traduce prin refuzul de a participa la viața politică a țării. Printre susținătorii acestei tactici s-au numărat personalități precum Ioan Rațiu și George Barițiu, care susțineau că monarhia austro-ungară este o anomalie administrativ-politică și, în consecință, se va prăbuși ca un castel de cărți de joc, deci nu trebuie să fie recunoscută ca o autoritate legitimă pentru că asta ar însemna un compromis din partea românilor. Fără autonomia Transilvaniei, ei nu vedeau decât protestul ca singura posibilitate de a trata cu autoritățile. Cealaltă opțiune era activismul, al cărei principal exponent a fost Andrei Șaguna.

În lucrarea „Enciclopedie Tribuna”, istoricul dr. Vasile Crișan sintetizează procesul devenirii grupării cunoscute sub numele „tinerii oțeliți”. Reproducem din lucrare: «(…) Atunci când tinerii de la „Luceafărul” au pășit în arena vieții politice, ei s-au situat programatic alături de activismul Tribunei din Arad. Spiritul lor contestatar era catalizat de atacurile gazetei arădene împotriva conducerii executive a P.N.R. La acea dată Tribuna era la apogeu. Printre colaboratorii săi se numărau numeroși publiciști aparținând generației Luceafărului, în frunte cu Octavian Goga, Ioan Lupaș, Ilarie Chendi, Ioan Agârbiceanu, Onisifor Ghibu, Șt. O. Iosif, Octavian C. Tăslăuanu, Sextil Pușcariu, Zaharia Bârsan, (…). Împreună cu membrii redacției, acești tineri vor da un suflu nou și o fizionomie nouă Tribunei arădene, caracterizată prin exacerbarea spiritului critic și o acuratețe stilistică a limbii române, nemaiîntâlnite până acum în publicistica ardeleană. Această grupare a intrat în istoria presei românești și a luptelor naționale de la începutul secolului al XX-lea sub genericul „tinerii oțeliți”. Șeful de promoție al acestora a fost Octavian Goga.

Surse:

• Foaia, “Adevărul Literar Și Artistic, Cărți și Reviste”, pagina 7.
• Ion Agârbiceanu, Din turneul Zaharia Bârsan, în Transilvania, Anul LVI, p. 160.
• In memoriam Olimpia Bârsan, în Transilvania, Anul LXVI, p. 397.

Print Friendly